Aventuri basarabene Reviewed by Viorel Ilișoi on . Interviu realizat de INA GUȚU pentru Radio Chișinău Cu Val Mănescu și Adrian Alui Gheorghe la lansarea volumului „Cele mai frumoase reportaje” în Interviu realizat de INA GUȚU pentru Radio Chișinău Cu Val Mănescu și Adrian Alui Gheorghe la lansarea volumului „Cele mai frumoase reportaje” în Rating: 0
You Are Here: Home » INTERVIURI » Aventuri basarabene

Aventuri basarabene

Interviu realizat de INA GUȚU pentru Radio Chișinău

Cu Val Mănescu și Adrian Alui Gheorghe la lansarea volumului „Cele mai frumoase reportaje” în Piatra Neamț

Este considerat printre cei mai buni sau chiar cel mai
important autor de reportaje din presa românească a ultimei jumătăți de secol.
Jurnalistul și publicistul Viorel Ilișoi și-a lansat recent „Cele mai frumoase
reportaje”, un volum cu povești aflate la granița dintre literatură și
publicistică,  pe care le-a documentat și
scris de-a lungul timpului.

„Copiii bolnavi de cancer în ultimele lor lifturi, meșterii
de la Săpânța certându-se lângă cruci vesele, țiganii și caprele lor din satele
de odinioară ale sașilor, pescarii de la marginile murdare ale Bucureștiului,
gunoierii onești, obezii disperați, infirmii frumoși, Viorel Ilișoi  i-a mutat pe toți într-o lume a lui,
imperfectă, ca orice lume din litere. 
Toți erau oameni și toți erau trecători. Viorel Ilișoi i-a nemurit în
frazele lui scurte, sculptate lent până aproape de desăvârșire”, scrie ziaristul
poetul și prozatorul Andrei Crăciun în postfața volumului.

Născut într-o familie cu 12 copii, într-un sat de lângă Prut,
din județul Botoșani, și crescut la o casă de copii, Viorel Ilișoi a debutat ca
jurnalist în primele zile ale anului 1990. Doi ani mai târziu făcea prima sa
vizită în Basarabia, pentru a scrie un reportaj din satul Mana, satul în care
s-a născut scriitorul și disidentul politic, acum stabilit la Paris,  Paul Goma. De atunci a trecut de nenumărate
ori Prutul, cutreierând Basarabia în lung și-n lat, unde a realizat reportaje
și interviuri cu fruntașii Mișcării de Eliberare Națională sau de pe linia
frontului, la Dubăsari, sudând prietenii și aducând cărți din România pentru
copiii din Mana sau Copăceni.

Zilele trecute, aflat la Piatra Neamț unde și-a lansat volumul
„Cele mai frumoase reportaje”, Viorel Ilișoi a acordat un interviu pentru Radio
Chișinău.

Cele mai frumoase reportaje, Editura GRI, 2017, București

Radio
Chișinău: Domnule Ilișoi, vă mulțumim că ați acceptat să fiți oaspetele
rubricii „Maluri de Prut” de la Radio Chișinău. Sunteți într-un turneu de lansare
a cărții dumneavoastră „Cele mai frumoase reportaje”.  Este în lista dumneavoastră inclus și
Chișinăul?

Viorel
Ilișoi:
  Am primit o invitație
la Chișinău de la vechea mea prietenă, poeta Ecaterina Negară. Google Analytics
îmi arată că R. Moldova se află în top 10 cu cei mai mulți cititori ai blogului
meu, dar sunt cititori pe internet, nu știu câți dintre ei ar veni să cumpere
cartea. Este o carte care cuprinde reportaje din România, nu ating direct
orizontul cititorilor din stânga Prutului. Mă mai gândesc dacă merg cu ea sau
nu. Inima mă trage să merg.

Nu ați inclus
în acest volum povestirea „Strălucitor”,
unde descrieți drumul spre satul în care s-a născut marele scriitor și disident
politic Paul Goma. Se întâmpla în anul 1992. Având în vedere că nu doar o dată
ați trecut Prutul, care ar fi cele mai „tari” amintiri?

Era în antichitate, atât de mult timp a trecut de atunci.
Povestirea „Strălucitor”,  în care
relatez despre cum era să ratez un reportaj despre Paul
Goma
în Basarabia, știută și premiată, va apărea într-un volum care așa și
se va numi, „Strălucitor”, subintitulat „Întâmplări gazetărești”. Va fi rescris
și rearanjat ca pentru carte. Asta cu „Strălucitor” e „tare”, în sensul că are
un impact foarte puternic și acum.  Sunt
însă și amintiri mai „moi”, ca să folosesc același limbaj, dar la fel de
frumoase, cum ar fi legate de emoțiile de a merge acolo, de descoperirea unor
oameni deosebiți. Îmi amintesc de Ecaterina Negară, de Luminița Dumbrăveanu, de
poetul Mircea Ciobanu de la Drochia, de Ghenadie Nicu de la Ungheni. Mergeam
acasă pe la Valeriu Matei, atunci era deputat. Scriitorii erau foarte
importanți în Basarabia, făceau parte din Parlament, erau oameni politici
influenți. Eu eram un tânăr ziarist și îi vizitam ca ziarist, iar mai apoi ca
prieten, pentru că ne-am și apropiat foarte repede.

Era după
Mișcarea de Eliberare Națională, în momente în care se scria soarta acestei
bucăți de pământ, o vreme când din Parlament făceau parte, cum ați menționat
dumneavoastră, mulți scriitori, oameni veniți din mediul culturii, și nu
neapărat al politicului. Dumneavoastră v-ați născut într-un sat aproape de
Prut. Cum vedeați în copilărie partea cealaltă?

La granița de pe Prut, 20 de ani mai târziu de la prima vizită în satul Mana. (Foto: Flori Bălănescu)

La Prut mergeam, însă, partea cealaltă pentru mine era un fel
de „Terra incognito”, ca să nu mai spun că și interzis, un pământ necunoscut nu
doar geografic, ci și cultural, istoric… Nu știam nimic despre ce se întâmpla
în Basarabia. Despre situația cu Prutul care despărțea România în două? Știam
că dincolo era un pământ care a fost cândva românesc, dar nu mai mult, pentru
că eram copil, de unde să fi știut? Bunicul meu, veteran de război, mai
povestea câte ceva, dar cu frică. Așa erau vremurile atunci. După aceea,
intrând la școală, unde aș fi putut să învăț despre ce s-a întâmplat cu
Basarabia, la casa aia de copii nu ni se spunea nimic. Era interzis să vorbești
despre Basarabia.

Îmi amintesc că – eram prin clasa a 7-a  atunci – s-a inaugurat barajul de la Stânca-Costești,
între Basarabia și România, și a venit Ceaușescu la eveniment. De la casa de
copii ne-au îmbrăcat frumos, în pioneri, ne-au dus cu autocarul acolo să dăm
din stegulețe, să strigăm.  Atunci, pe
drum, învățătorul ne-a spus câte ceva. Foarte târziu am aflat adevărul. La
istorie nu ne învățau așa ceva, nimeni nu ne spunea nimic. A trebuit să
recuperez mai târziu, după 14-15 ani. Erau lucruri care în România nu se spuneau…

Am descoperit cu drag pământurile basarabene, m-am împrietenit cu mulți oameni și am scris mult de acolo.  Am făcut multe interviuri, multe reportaje de acolo, pe care le-am publicat, în special,  în revista de cultură „Timpul”, din Iași. Am intervievat aproape toți scriitorii din Basarabia. Îmi aduc aminte și de părintele Buburuz, care era în fruntea Mișcării de Eliberare Națională, cu care, de asemenea, am făcut un interviu, printre primele. Am fost la Dubăsari, pe linia frontului, în anul 1992 când erau luptele acolo. De atunci am mai fost de multe, multe ori, la câteva conferințe, lansări de carte, în vizită la prieteni…

Ați mai
fost să duceți și cărți în satul Mana, în care s-a născut Paul Goma…

Da, am povestit într-o
proză
de a mea că o dată am dus niște cărți cu Flori Bălănescu, editoarea
lui Paul Goma, o doamnă cu suflet mare care îi îngrijește cărțile în România.
Am mers cu o mie de cărți să le ducem în Mana. La frontieră, vameșul s-a
speriat când a văzut cărțile. Când a aflat însă că printre acestea era și una
despre soldații basarabeni care au luptat în Afganistan, sub sovietici, numiți „afgani”,
el fiind unul dintre acei „afgani”, dintr-o dată s-a înmuiat. Ne-a lăsat cu
toate cărțile și ne-a spus că avem și „facilități”, adică mergeam pe mâna lui,
nu trebuia să mai dăm socoteală nici la poliție, la nimeni, ne-a protejat
într-un fel. Anterior, când a murit Adrian Păunescu, am fost la Copăceni, unde
s-a născut poetul și am scris un
reportaj
de acolo. Am avut bucuria s-o găsesc chiar pe femeia care l-a
alăptat.  Încă mai trăia bătrâna. Mama
lui Adrian Păunescu era învățătoare, nu prea se ocupa de el, și bătrâna – pe
atunci tinerică – îl îngrijea,  avea și
ea copil cam de aceeași vârstă… Atunci am dus niște cărți la Biblioteca din
Copăceni, care nu avea nicio carte de Adrian Păunescu. Nu prea avea nici alte cărți
românești. Ne-am dus atunci cu un portbagaj de cărți scoase de Jurnalul
Național, nu mai știu dacă pe la Sculeni sau Leușeni. Și atunci vameșul
moldovean ne-a vămuit :  „Da’ și aveți voi acolo?”. „Cărți.”  „Da’ nu ni dați
și nia oleacă? ”

La școala din Mana, cu cărți

A venit cu o sacoșă mare, cu care își cară basarabenii în
piață lucrurile, și el ținea sacoșa, iar noi tot puneam cărți, și puneam, și
tot puneam, iar el nu zicea nimica. Și când nu am mai putut să punem, că se
umpluse cu vârf, cădeau de-acum pe jos, ne-a zis: „Ei gata, gata, că doar nici
noi nu om fi atât de nesimțiți”. Ne-a lăsat doar jumătate din cărți. Mai aveam
și niște tricouri promoționale, albe, imprimate cu logoul „Jurnalul Național,
Mișcarea de rezistență”, pe care le-am luat să le dăm la niște copii sărmani.
Ni le-a luat vameșul și pe acelea. A zis că are el o echipă de fotbal la școală
în satul lui. Întotdeauna când am trecut cu cărți, în afară de cazul cu cărțile
lui Goma și „facilitățile”,
am avut probleme să le ducem.  Odată,
într-un noiembrie, am nimerit într-o perioadă de campanie electorală și pur și
simplu nu ne-a lăsat să intrăm. Ziceau că facem propagandă. Printre ele erau și
cărți de istorie dar noi nu făceam propagandă, pur și simplu duceam cărți. Sper
să ajung și cu o carte de a mea peste Prut…

În satul Copăceni, pe urmele lui Adrian Păuneascu (Foto: Bogdan Chesaru)

În Moldova
e mult mai ușor să duci vin și țigări de contrabandă decât cărți, zicea la un
moment dat, într-un interviu, directorul târgului de carte ”Bookfest”…

În aceeași proză, cu „facilitățile”, am povestit  ceva asemănător. Este ceva de film. Un
prieten de-al meu, afaceristul Gelu Tofan, care are afaceri cu basarabeni… fiind
un pasionat de literatură, da, îl iubește pe Goma… a strâns Gelu niște cărți
românești și a vrut să le ducă în Basarabia. Nu a putut. I-au găsit vameșii motive.
Că îi trebuia aviz epidemiologic, du-te înapoi la Ministerul Culturii, adu una,
adu alta. Până când omul s-a enervat. A mers și a vorbit cu niște traficanți de
țigări să îi treacă cărțile. Ăia au zis da. S-au întâlnit apoi la Bălți, Gelu a
luat cărțile și le-a dus unde trebuia. Au trecut cărțile cu traficanții de
țigări, îți dai seama? E incredibil așa ceva! Și intolerabil.

Având în
vedere că ați vizitat Basarabia după căderea Uniunii Sovietice, iar ultima oară
ați fost, ați spus, anul trecut, ați putea face cumva o comparație între cum era
atunci și cum ați descoperit acum Basarabia?

Mi-e mai greu să fac comparația pentru că la început mergeam
prin toată țara, cunoșteam oamenii îndeaproape, la ei acasă. În ultimii ani, de
câte ori am fost, am stat așa, cumva într-o cușcă de sticlă. Depindeam de un
program făcut de cineva și nu am mai avut atâta libertate de mișcare, nu am
observat în detaliu schimbările. Văzut așa, „din avion”, de undeva de sus,
evident că sunt niște schimbări. Nu am sesizat o mare schimbare la nivelul
mentalității politice în legătură cu istoria Basarabiei. Parcă  mi se pare că în anii ’90 era o trăire mai puternică vizavi de trecutul
istoric al Basarabiei.

Cu Gelu Tofan în curtea casei în care s-a născut Paul Goma

Privind așa
de sus, cum ați spus dumneavoastră, care ar fi lucrurile care ne apropie și
care sunt cele care îndepărtează cele două maluri de Prut?

În primul rând ne apropie că „suntem români și punctum” cum
zicea Eminescu.
Că de fapt suntem aceiași, suntem coidentitari cu trup și suflet.  Vorbim fără traducător, perfect, aceeași
limbă. Suntem români, ce să ne mai apropie?! 
Pe mine ce mă apropie de fratele meu, de sora mea?! Suntem din aceeași
familie!

Într-un
interviu al dumneavoastră, spuneați la un moment dat, „ce
nu iubești nu există. Ai în jurul tău atâta realitate și atâta lume, cât
iubești.”
Dumneavoastră iubiți mult și cam câtă realitate aveți în jur?

Ceea ce am vrut eu să spun cu asta… Nu înseamnă că dacă
uite,  suntem aici, în Piatra Neamț, și
spun că  nu iubesc telegondola aia, ea nu
există. Ea există. Ce am vrut eu să spun acolo, prin acel „există doar ceea ce
iubești”, în sensul că iubirea ta dă valoare celui ce-l iubești, sau lucrului
pe care îl iubești. E ca și cum ai răspândi o rază de iubire, de apreciere. Toată
acea lume din jurul tău, luminată de iubirea ta, are altă valoare pentru tine.
Eu sunt capabil să răspândesc o rază destul de mare în jurul meu. Am norocul
asta, de la Dumnezeu, să se adune foarte mulți oameni pe lângă mine. Și cam
câtă iubire dai, cam atâta primești. Am cunoscut și oameni care trăiesc
încruntați tot timpul, plini de ură, de nemulțumire. În Basarabia am cunoscut
mulți oameni de genul meu, foarte deschiși, lipsiți de suspiciuni.

În
reportajele dumneavoastră sunteți foarte deschis, foarte transparent, în
special în cele despre copilăria dumneavoastră. Acest lucru nu vă face cumva
vulnerabil în fața lumii care știe atât de multe despre dumneavoastră?

????????????????????????????????????

Și ce dacă știe? Unul dintre modelele mele literare este Paul Goma, despre care un critic literar din Chișinău, Eugen Lungu, spune că este autobiografic chiar și atunci când ar scrie despre viața unui pește. Din punctul de vedere al folosirii biografiei în opera literară, Paul Goma este un model pentru mine. Paul Goma nu are ce regreta că și-a expus copilăria în cărțile lui. Depinde cum o faci. Dacă este doar un exercițiu de dezgolire în fața publicului, fără talent literar, evident că e de prost-gust. Eu îmi valorizez literar copilăria pentru că este un teritoriu pe care, scriind, îl descopăr sau redescopăr. Alt motiv care mă face scriu despre lucrul ăsta este un act strict  jurnalistic, de reconstituire, să vadă oamenii cum era pe atunci și să nu se mai repete, aici mă refer la viața mea din casa de copii. În rest, eu cred că toți scriitorii sunt autobiografici, mai mult sau mai puțin. Chiar și scriitorii de SF sunt autobiografici când scriu despre călătorii interplanetare, pentru că în felul cum vezi un lucru, felul în care îl descrii, este de fapt biografia ta culturală, este matricea devenirii tale.

La lansarea cărții
dumneavoastră, la Piatra Neamț, spuneați că presa și-a pierdut cumva menirea pe
care ar trebui să o aibă. Care ar fi mesajul pe care l-ați adresa jurnaliștilor
de pe ambele maluri ale Prutului?

Adevărul este că lucrul cel mai important pe care l-a pierdut presa, și restul nu mai contează, este credibilitatea. Putea să piardă 90 la sută din tiraje, putea să piardă, Doamne ferește, jumătate din ziariști și redacții, oricum nu ar mai fi contat după ce ai pierdut credibilitatea.  Nu mai e fată mare, nu o mai crede nimeni. A pierdut totul, pierzând credibilitatea.  Dacă așa stau lucrurile, ce aș ura eu este ca fiecare ziarist, fiecare om care încearcă să spună ceva celorlalți să încerce să devină credibil.


mulțumim!





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (2)

  • Lup

    Un bun și talentat autor de reportaje, dar e de maxim prost gust să accepte a fi numit „printre cei mai buni sau chiar cel mai important autor de reportaje din presa românească a ultimei jumătăți de secol”.

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Corect. Am protestat de câte ori mi s-a spus maestru, Bogza etc. Conccret ce trebuie să fac? Să-i bat pe cei care spun asta? Cum îi pot face să înceteze?

      Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top