Biletul la control! Reviewed by Viorel Ilișoi on . [embed]https://www.youtube.com/watch?v=f82Fnd_WW58[/embed] E unu fără zece. Traversez depoul de tramvaie din spatele Palatului Victoria. La Palat se fac lucrări [embed]https://www.youtube.com/watch?v=f82Fnd_WW58[/embed] E unu fără zece. Traversez depoul de tramvaie din spatele Palatului Victoria. La Palat se fac lucrări Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Biletul la control!

Biletul la control!

E unu fără zece. Traversez depoul de tramvaie din spatele Palatului Victoria. La Palat se fac lucrări de reabilitare, două teuri de macara se văd rotindu-se peste gard și se aude o betonieră uruind fără încetare. Asta o fi auzit Tăriceanu de i se părea că duduie economia. La fără cinci trebuie să mă prezint la biroul controlorilor. La unu fix încep munca. Schimbul doi, de la unu la amiază până la nouă seara. Mi-am lăsat burta să curgă peste curea, mi-am agățat în față o borsetă și mi-am ridicat ochelarii de soare deasupra frunții. Cred că arăt ca un controlor. Așa îi vede lumea. Cel puțin pe Internet, așa sunt creionați pe forumuri, unde toată lumea virtuală îi înjură cumplit de real de la rădăcină și până în vârful arborelui genealogic. N-am altă imagine despre ei. Dacă am fost mereu un călător corect și nu prea mi-am împletit cărările cu dânșii, n-am de unde să-i cunosc.

Sub tricou, direct pe piele, am legitimația de ziarist. Nimeni de-aici nu știe asta. Tremur de emoție.

În ce-am intrat?

Cum de-am ajuns aici?

M-a prins o dată controlorul. M-a prins cum se prinde: fără bilet și ținându-mă de mână să nu fug. Și cu dojeneală, apoi cu bălăcăreli groase. Se poate să circul fără bilet? Arăt a om serios! E cumva autobuzul meu, de la tata? E frumos așa? Dacă ar face toată lumea la fel… Celălat blocase ușa cu burta. Toată lumea din autobuz se uita la mine. Mi-au dat lacrimile de rușine, parcă eram un țânc prins la furat din poșeta învățătoarei. De rușine și de revoltă. Pentru că aveam abonament, chiar în dimineața aceea îl prelungisem. Dar nu-l găseam în momentul ăla. Degeaba am cotrobăit buzunarele fără număr ale rucsacului. Să-l fi pierdut? Și dacă îl pierdusem, călătoria fusese achitată, banii erau la RATB. De ce să facă teatrul ăla mizerabil?

A văzut că sunt mai slab de înger și m-a tras jos din autobuz, în stație, să-mi taie amendă. Ce era să fac? I-am întins buletinul. Să-mi dea amendă – și o voi anula eu după aia… Dar nu, mi-a zis să-i dau o sută de mii și mă lasă în pace. Eu să rămân cu rușinea, el cu banii. Dar bani chiar nu aveam, știam asta. Totuși, am căutat cu disperare prin toate buzunarele, poate s-o fi rătăcit vreo bancnotă. Și, căutând, am dat de abonament. Se lipise de cardul de salariu. Împreună valorau cât abonamentul. Aveam și chitanța. Proaspătă. Șpăgarul a mormăit ceva, un fel de scuză, și a zbughit-o cu burtosul în alt autobuz, să mai strice ziua cuiva. Eu am rămas în stradă cu un cer de rușine pe cap.

Îi uram atunci. Pe amândoi și pe toți controlorii de bilete din București la grămadă. N-am mers niciodată pe blat, nici măcar o stație. Am tăiat Bucureștiul în două, pe jos, când n-am avut bani de bilet. Nu dintr-un preaplin al conștiinței, ci din teama de penibil, de rușine. Teama de acel moment: totală, paralizantă. Și tocmai asta mi se întâmplase. Pe nedrept, cu abonamentul în portofel.

Am rămas înlemnit pe trotuar, nu-mi reveneam. Un tânăr care asistase la scenă i-a înjurat, în semn de solidaritate cu mine, a spus tare, să-l audă toți din stație, că ăștia sunt controlori pentru că nu-s în stare să facă nimic altceva și nimeni nu-i vrea nicăieri în altă parte. Toți din stație l-au aprobat. Și eu.

Fotografii de Karina Knapek, Elena Iluță, Viorel Ilișoi

Ca să mă răzbun, în ziua aceea am cutreierat Bucureștiul cu autobuze, tramvaie, troleibuze luate la întâmplare. Voiam să vină iar controlul și să nu arăt abonamentul decât în ultima clipă, când nesuferiții ăia ar fi terminat de scris procesul-verbal. Să-i chinuiesc și eu. Dar n-a mai apărut niciunul. A doua am ieșit iar la vânătoare de controlori, de data asta înarmat cu o cameră ascunsă. Să-i torturez și să-i demasc pe Youtube. Încă mă mai ardea umilința din ziua trecută. Simțeam că acesta va fi de-atunci încolo scopul vieții mele: să-i ard pe controlori! Însă iar n-am avut noroc. „Ai dracului nespălați, apar decât când n-ai bilet“, mi-a spus un vecin de scaun, căruia îi împărtășisem nerăbdarea mea de a fi controlat.

După alte două zile de hoinăreală cu autobuzele prin București, în neștire, descoperind din viteză locuri nemaivăzute, niciun controlor nu mi-a apărut în cătare. Plimbarea aceea m-a mai calmat (Bucureștiul e un oraș care, când îl vezi cu de-amănuntul, te face să-ți treacă de toate). Dar nu de tot.

Atunci mi-a venit o idee. Mi-am zis că dacă nu vin ei la mine, atunci să mă duc eu la ei, la mama lor, în vizuina lor. Nu să mă răzbun, că îmi trecuse, ci să îi văd mai de aproape. În locul supărării apăruse această curiozitate: cine sunt oamenii ăștia? cum ajung aici? ce îi împinge? ce îi ține? cum au ajuns să fie atât de antipatici? Și câte alte întrebări îmi veneau atunci!

După câteva zile căutări și aranjamente, cu niște pile puse de o cunoștință, iată-mă controlor practicant la RATB, cu legitimație în piept, luându-i la puricat pe bucureșteni prin autobuze, cot la cot cu nesuferiții controlori pe care îi vânasem cu înverșunare, dară fără izbândă.

La unu fără cinci intru în biroul controlorilor, o cămăruță ocupată pe jumătate cu baxuri de apă minerală puse grămadă. Câțiva inși stau în lungul unei mese, trec o condică din mână în mână și semnează.

Mă prezint celui ce pare să fie șeful, un tip negricios, singur la o masă, cu un calculator în față. Sunt nou, mi s-a zis să fiu aici la ora unu. Da, știe, a fost anunțat că o să-i vină unul nou pe tură, zice Marian Petcan. Așa îl cheamă. Ceilalți îi zic Șefu’.

Se uită la mine de sus în jos. Strâmbă din nas. Cine m-a angajat nu mi-a spus că trebuie să vin la serviciu cu pantaloni negri, la dungă, și cu cămașă albă sau bleu, cu mânecă scurtă?

Hm… Va să zică nu e ca în forumuri, am dat-o în bară, îmi spun. Ba mi s-a spus, încerc eu să dreg busuiocul. Dar, vedeți, eu sunt cam gras, vara asta m-am îngrășat și mai mult, ceva de neînchipuit, credeți-mă, pe fond de stres, toți pantalonii mi-au rămas mici. Mâine dimineață o să duc o pereche la lărgit și voi veni echipat regulamentar. Adevărul e că nici nu am ținută de controlor, de ani de zile nu port decât blugi și tricouri. Am tras de timp. Mâine dimineață o să-mi cumpăr o pereche de pantaloni de controlor. Dacă acesta e prețul, ei bine, sunt dispus să-mi iau chiar două perechi, de-ar fi să fac și chetă pe Facebook.

Azi, fiind prima zi, Șefu’ mă tolerează îmbrăcat cum sunt: în blugi și tricou. Și să-mi dau jos ochelarii de pe cap, mai zice el pe un ton milităresc. Cum, nu se mai poartă? Nu, nu e voie cu ochelarii pe frunte, nici pe ochi, nu e voie cu ochelari de soare în timpul serviciului. Oamenii trebuie să îți vadă fața. Suntem controlori, nu agenți secreți!

Bag ochelarii în borsetă.

Protecția muncii am făcut-o? Sigur, am semnat la sediul RATB. N-am semnat nimic, dar el nu știe asta. Și dacă mă verifică, am spatele acoperit.

Școala de controlori am făcut-o? Nu. Dar sunt înscris și voi începe cursurile când se vor aduna mai mulți cursanți, să se completeze o grupă. Până atunci, asta e, voi lucra ca necalificat.

Nu știam că există o școală de controlori până nu am început manevrele pentru intrarea în rândul lor, la depoul Victoria. Credeam că pentru a fi controlor nu-ți trebuie școală de specialitate, ba chiar niciun fel de școală, nefiind nevoie de vreo mare știință ca să ceri biletul la control, să scrii o amendă – doar și milițienii puteau să facă asta! – și să mănânci semințe stând pe un gărduț de fier la capăt de linie, în așteptarea autobuzului. Aveam să aflu mai târziu că toți controlorii au liceul făcut, iar unii chiar facultate. Plus cursul de specialitate de la RATB. Îînvață noțiuni de psihologie, reguli de comportament în societate, ca să știe cum să interacționeze cu călătorii, legislație, gestiune primară și altele, lucruri nu tare complicate, dar care mă fac să înțeleg că doar pantalonii negri și cămașa bleu nu fac pe loc un controlor dintr-un om oarecare.

Șefu’ îmi cere buletinul și scrie datele în calculator. Calcă stângaci cu degetele pe tastatură, ceea ce denotă o relație timidă cu tehnologia. Buletinul îi ia ceva timp. Nu mă mai întreabă nimic altceva. E obișnuit ca oamenii să vină și să plece din postul ăsta. Nu pare o slujbă în care să vrei să rămâi, zic. Da’ de unde, sar controlorii cu vorba. Eu sunt aici de zece ani, spune unul. De cinșpe! – plusează altul. Douăzeci! – ridică mâna o femeie din colț, ca la licitație. Cel mai vechi e controlor din 1975. De 36 de ani!

Înseamnă că iar m-am înșelat. Oamenii nu vin aici doar cât să-și umple spațiul între două slujbe ca lumea. RATB-ul este un uriaș cu picioare de fier și de cauciuc, un imperiu întins pe 1.196 km. de trasee. O armată de peste 11.000 de oameni pune zilnic Bucureștiul în mișcare. Batalionul controlorilor are un efectiv de 234 de trupeți. Din ianuarie până iulie, anul ăsta, s-au liberat 18 și s-au înrolat 13. Deci nu e un trafic de speriat. Îmi impun să nu mai trag concluzii pripite.

După câteva minute, Marian Petcan îmi dă o legitimație pe care scrie „Controlor practicant“. Semnez de primire și mă oblig să o predau seara, la ieșirea din tură. Toți controlorii își predau legitimațiile la sfârșitul programului. În felul ăsta nu pot ieși de capul lor la control prin tramvaie, să facă un ban în timpul liber. Dar nu numai de asta, îmi explică Petcan, rar, profesoral. Legitimațiile controlorilor sunt, de fapt, niște carduri magnetice în care se înmagazinează toată activitatea lor din timpul serviciului: la ce oră și în ce punct de pe traseu au urcat într-un autobuz, troleibuz, tramvai, troleu, ce-o fi acela, ora și locul coborârii, câte legitimații de călătorie au verificat, câte amenzi au dat. Toate astea se imprimă pe cardurile lor în momentul când se autentifică la validator, cititorul ăla de carduri din mașini, și sunt descărcate seara în calculator, la birou. Validatorul trimite toate datele și în serverul RATB, în timp real, încât se poate verifica în orice moment, de la sediu, unde se află un controlor și dacă își vede de treabă sau freacă menta prin oraș. Deci n-ai cum, cu tehnica asta modernă, să tragi RATB-ul în piept, concluzionează Șefu’, îndrumătorul meu pe căile întortocheate ale controlului de bilete. Decât dacă îi dai cardul colegului și ți-l validează în timp ce tu faci piața. Cum fac și parlamentarii.

Pe spatele legitimației mele scrie, întărit cu o ștampilă, că am dreptul să solicit legitimațiile de călătorie la control, ceea ce și am de gând să fac. Cu frenezie. Ard de nerăbdare să rostesc formula magică: „Biletul la control!“. În calitate de controlor practicant nu pot să dau amenzi. Nu am gestiune, nu am la mine carduri de suprataxă – cartonașele alea roșii pe care le primești în loc de chitanță când plătești amenda pe loc și cu care, după aceea, poți să circuli toată ziua cu RATB –, nu am carnet de procese-verbale. Când prind vreun nefericit fără bilet, trebuie să-i anunț pe colegii mei, controlori plini, să-l amendeze ei. Da, da, fiți sigur că asta o sa fac! Bineînțeles că nu voi anunța pe nimeni, doar n-o să mă coalizez cu controlorii împotriva alor mei, călători ca și mine. Poate dacă dau peste unul mai nesimțit sau mai…

Nu am timp să-mi fac planuri. Petcan îmi dă un formular cu multe rubrici. Trebuie să scriu de fiecare dată la ce oră și din ce stație urc într-o mașină, numărul de inventar al mașinii controlate, numărul foii de parcurs, pe care trebuie să îl cer de la șofer, ora și stația unde cobor, numărul de călători verificați, câți călători fără bilet am găsit, observații. E destul de multă birocrație și aici. Controlorul, ca și polițistul, scrie mai mult decât ziaristul. Scris mult și multă gimnastică. Fiindcă trebuie să scriu totul stând în picioare, în autobuz sau în stație, și ținând formularul în palmă: „Buletin de activitate Nr. 331668 al controlorului de bilete Ilișoi Viorel, repartizat pe tronsonul Calea Moșilor – Vasile Pârvan“. Șefu’ îmi dă hârtia, mă lipește de o echipă de controlori experimentați și mă trimite în vâltoarea orașului fără nicio altă pregătire în plus, doar cu sfatul să casc bine ochii la ce fac colegii mei mai experimentați și să învăț meserie, fiindcă, o să văd, nu e chiar așa ușor să controlezi bilete, cum pare dinafară. Și dacă nu învăț meserie, o să rămân toată viața „tilicar“ ‒ începător, adică.

Încep munca de controlor alături de Mihai Gheorghe și de Iulia Raicea.

Mihai e un tip cam la 30 de ani. La RATB e de zece ani, de când a terminat liceul. E un tip negricios, atletic, nu prea îți vine să-i spui că nu vrei să plătești amenda. Seamănă izbitor cu fotbalistul Ilie Dumitrescu. De altfel, nu vorbește decât despre fotbal. Și miroase frumos. Tocmai și-a luat un parfum de firmă. Un controlor trebuie să miroase frumos – începe Mihai să mă inițieze în tainele hulitei lui meserii. Să fie îmbrăcat ca de nuntă. Bărbierit fără milă, dacă e bărbat, deși am văzut și controloare umbrite de ignorarea acestei reguli. Să aibă unghiile tăiate, pielea curată, părul aranjat. Însă și dacă l-ai coborî dintr-o revistă de modă, călătorul – în special cel prins fără bilet – tot îi va găsi un cusur. De asta e grea meseria: orice ai face, tot nu ieși bine. Așa e când lucrezi cu omul.

Iulia bate spre 50 de ani. Pe vremea lui Ceaușescu a fost bucătăreasă la grădinița de la Uzinele „23 August“. Având mâncarea pe mână, n-a suferit de foame, comunismul n-a durut-o – abia acum o doare, când o încearcă nostalgiile. Dar după Revoluție colosul industrial s-a prăbușit, s-a pus definitiv capacul și peste oalele ei de inox. A ajuns la o fabrică de cabluri, s-a calificat la locul de muncă. Dar n-a durat mult și, gata, a păpat cineva și fabrica aia și nu i-au rămas cablurile între dinți. A dat femeia din colț în colț, disperată: unde să se angajeze? Nu mai găsea nimic, nicăieri. Nu mai era nici foarte tânără, nici vreo meserie nouă, căutată, nu știa. Atunci s-a făcut controloare. A dat concurs, că era bătaie mare pe post, mai ceva ca la medicină. Pe vremea aia controlorul avea încă putere, ca un milițian, începea omul să tremure când strâmba el sprânceana.

Aflu toate astea din mers, de la depou până în Piața Victoriei. Vorbim, facem cunoștință.

Șefu’ îmi dă hârtia, mă lipește de o echipă de controlori experimentați și mă trimite în vâltoarea orașului fără nicio altă pregătire în plus.

Pentru ei, eu sunt – așa cum m-am prezentat în fața șefului, la birou – un învățător sătul de putregaiul din învățământ, obosit, scârbit și, mai ales, plătit în bătaie de joc. Am și eu rate de plătit, ca tot omul, întreținere, copil de ținut în facultate. Din ce? Din 800 de lei, după tăieri, cât iau ca învățător? La RATB, de bine de rău, încep de la 900 de lei, bani în mână. Și, dacă dovedesc aptitudini pentru meseria asta și îmi dau silința, pot ajunge să iau aproape 1.400 de lei net, ca Iulia. Hă-hă-hă, dar dacă mă întâlnesc în autobuz cu foștii mei elevi? ‒ mă întreabă Iulia. Nu-i nimic. Cum i-am controlat la teme, îi voi controla și la bilete. De altfel, elevii sunt obișnuiți să-și vadă foștii profesori vânzând cartofi, telefoane mobile, asigurări, culegând căpșuni sau spălând la cur niște bătrânei neputincioși, dar cu pensie viguroasă. O să te descurci, îmi zice Mihai, încrezător, le ai cu limba română, știi să vorbești cu oamenii.

Deocamdată nu vorbesc. Doar mă uit la ei cum își fac treaba, învăț. Mă țin ca un cățel după dânșii, alerg cu limba scoasă pe trotuar, cobor dintr-o mașină, urc în alta, mi se taie răsuflarea. Ce fugiți așa, fraților? Aveți normă la amenzi? Nu, n-au, nu scrie nicăieri. Oficial li se cere doar să controleze cât mai mulți călători. Dar dacă se întorc la bază fără amenzi, li se cam dă de înțeles că ar trebui să plece. Asta nu mi se pare în regulă. Foarte bine că nu se dau amenzi, înseamnă că oamenii își iau bilet. Simpla prezență a controlorilor în autobuze e destul de eficientă, îi face pe mai mulți să-și cumpere bilet, tot așa cum se întâmplă și în traficul rutier când șoferii văd un agent și, cum se spune la televizor, calcă mai cu grijă pedala de accelerație. Totuși, amenda e încoronarea muncii de controlor. Trăirea supremă. Tu zici că eu sunt un împuțit, deși miros ca un crin, un refuzat, crezi că nu-s în stare de nimic, mă iei cu „băi, opt-clase!“, deși am cel puțin liceul, poate și facultatea, la Spiru, dar facultate, mă faci țigan împuțit, jegos, nesimțit, javră, mă spurci cum îți vine la gură, dar, uite, eu îți dau amendă! Cine-i mai tare acum? Ești la mâna mea, fraiere! Te-am ars!

Pentru Mihai, cel puțin, amenda e o victorie, un meci câștigat. E o bătălie a nervilor, acum, între el și femeile din fața lui, mamă și fiică. Se țin de mână, se apără împreună. Dar el e mai tare. Nu contează niciun argument desprins din lege, niciun principiu moral, care te-ar opri să furi – că a merge fără bilet e totuși hoție –, scuzele nu cântăresc nimic, nu contează decât nervii. Cine e mai slab de înger cedează. Acum a învins Mihai. Femeia și fiica ei de 16 ani sunt din Zimnicea – văd asta pe buletin. Caută o școală în București pentru fată. Și-au cumpărat un card cu mai multe călătorii, însă nu l-au validat decât pentru o singură persoană. Nu au știut cum se face. Neștiința nu e o scuză, le spune Mihai vinovatelor, și nu poți spune că nu are dreptate, apoi le explică pe îndelete că trebuiau să pună o dată cardul pe cititor, pentru o persoană, apoi să apese pe tasta 2 și să mai lipească o dată cardul, ca să i se tragă de pe card banii pentru încă o călătorie. De unde să știe ele manevrele astea? Nu scrie nicăieri cum se face. Fata plânge. Lumea din stație se uită la ea. Se lipește de maică-sa, se topește. Maică-sa scoate banii din portofel. Un portofel nou, cu căptușeală lucioasă. Sărăcie lucie. Mihai, în limbajul lui de microbist, le-a executat cu sânge rece, a marcat prima amendă pe ziua de azi.

Câteva minute mai târziu, colegul meu pierde rușinos. Și-a dorit destul de mult victoria, dar nu s-a concentrate suficient, n-a dat totul pe teren.

Mihai a prins o femeie. Mare cât un dulap, cu un cap mai înaltă decât el. I-a cerut buletinul, ea i l-a dat. Maria Tăbănescu. Au coborât pe trotuar și a început meciul.

Se joacă frumos acum, cu pase scurte. Femeia are pe lângă ea trei copii între șapte și zece ani; îi duce la plimbare în Cișmigiu. Întâi, doamna Tăbănescu îi propune lui Mihai o înțelegere: mă ierți cu o sută? Nu. Apoi începe cu scuzele: că să vezi, că să aia, aglomerație, căldură, eram atentă la copii și am uitat… Vorbește, vorbește, vorbește, e toată numai miere, îl năclăiește pe Mihai din cap până-n picioare. Deodată apucă buletinul cu amândouă mâinile și trage cu toată forța ei de Ceahlău al sexului frumos. I-l smulge și o ia la goană spre Cișmigiu, cu copiii, bine antrenați, după ea. Le-a dat o lecție pe viu: cum să vă descurcați cu controlorii când veți fi mari.

Controlorul rămâne în stație cu buzele tremurând. L-a făcut. Vezi cât tupeu? Cât de nesimțiți sunt unii călători? Îmi vine să fug după ea, să-i zic vreo două. Dar nu-mi pun mintea cu toți nesimțiții.

Până seara dăm 9 amenzi. E un bilanț frumos pentru 8 ore de călărit autobuzele.

M-am documentat dinainte, știu că anul trecut cei 234 de controlori din București au dat 181.589 de amenzi. Scot telefonul, socotesc. Vine o medie de 2,12 amenzi de căciulă, pe zi. Păi, Iulia, Mihai, vă anunț că ați făcut de două ori pe-atât, sunteți niște adevărați stahanoviști ai RATB-ului!

Recordul lui Mihai Gheorghe este de 14 amenzi într-o zi, dar asta a fost demult, când controlorii aveau putere. Acum ei nu pot decât să te roage să plătești amenda. Dacă vrei, o plătești; dacă nu, nu. N-are ce să-ți facă. După lege, ar trebui să cheme poliția când un blatist refuză să se legitimize, dar poliția nu aleargă după autobuze prin oraș. Peștișorul cade sigur în plasă numai când se fac razii împreună cu jandarmii, atunci nu mai e loc de întors. Vine echipajul, așteaptă autobuzul în stație, blochează ușile și controlează tot, din om în om. Numai așa poți să-i legitimezi. Să-l iei pe baltist de mână și să-l duci la secție, nu poți. N-ai voie să pui mâna pe el. Nici să-l ții pe loc până vine garda. Cum îl ții? Dacă te-ai apuca să-l ții cu forța, zice Mihai, ajungem la care pe care, ca-n Vestul Sălbatic, că ăla se opune.

Controlorii acționează în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 156/2001. E afișată în biroul Șefului, Marian Petcan, îți sare zilnic în ochi. Acolo zice că „în cazul în care contravenientul refuză să se legitimeze, agentul constatator poate apela la ofițeri și subofițeri de poliție ori la cele mai apropiate secții de poliție“. Deci la alea mai îndepărtate, nu. Trebuie să te hotărăști repede la ce apelezi: ori la ofițeri și subofițeri, ori la secție. Vai de logica făcătorilor de legi! Nici cum se apelează la poliție, efectiv, nu scrie. Cu telefonul, zic. Mihai nici nu-și mai aduce aminte când a sunat ultima oară la 112; o spune într-un fel încâlcit și ezitant, ambiguu, înțeleg mai degrabă că, de fapt, n-a sunat niciodată. Zice că nici nu-și imaginează mașina de intervenție gonind după autobuz cu girofarul și cu sirena pornite ca să prindă o tanti periculoasă, că n-a compostat.

Bun. Nu poți nici să blochezi ușile autobuzului, cum mi-au făcut mie, să-l duci la cap de linie pe blatist și să-l jumulești. Te dă în judecată pentru sechestrare, pentru reținere. Deși, să fim corecți, nu poate fi vorba de sechestrare, că nu l-am luat de pe stradă și nu l-am urcat cu forța în autobuz. S-a urcat singur pe proprietatea RATB-ului și a comis o contravenție. În taxi de ce nu se urcă fără să plătească? Sau în avion?

Călătorii veniți din provinci nu știu să valideze cardul. Trebuie să le arăți cum se face.

Iulia se întreabă cum ar fi ca ea, femeie, să se tragă de brăcinar cu unii și cu alții. Ar fi aiurea-n tramvai. Nu poți să-i bagi omului mâna în buzunar ca să-i iei buletinul. N-ai voie să-l atingi. Și trebuie să-i vorbești frumos. Dacă nu, te reclamă. Anul ăsta 26 de controlori și-au luat-o de la conducere, dați afară sau cu salariul tăiat, 5-10 la sută, o lună, două, trei, ceea ce nu e deloc o bucurie pe seceta asta de bani. Dacă legea nu-ți dă cu adevărat putere, dacă n-ai niciun fel de autoritate, asta e: nu poți decât să-l rogi frumos pe blatist să se lase amendat. Ori să-l intimidezi din priviri. Să-l îmbârligi din vorbe. Să-l prinzi în plasa propriei lui slăbiciuni. Îl simți. Un controlor bun are nas pentru așa ceva. Profiți de orice fisură în linia lui de apărare și-i iei caimacul din portofel. Sau îl păcălești. Trebuie să ai o tactică potrivită pentru fiecare, să te orientezi după om, pe moment. Ăsta e talentul unui bun controlor. Dacă nu-i dai mat cu nicio mutare, asta e, umblă ăla prin Capitală ca cu autobuzul lu’ tac-su, iar tu înghiți gălușca, te dai jos și-o rumegi în tăcere, în două cu venin, așteptând un chitic pe care să-l poți face dintr-o privire.

Șmecheriile controlorilor mi se dezvăluie una câte una în zilele de goană prin autobuzele din București, sub rafalele de jigniri ale concitadinilor mei.

Iulia poartă în poșetă o cărămidă neagră cu ecran verzui. E și aparat de control, și casă de marcat, și registru electronic de activitate, tot ce vrei. Eu sunt controlor practicant, n-am voie să umblu cu calculatorul ăsta. Într-o zi, pe la Herăstrău, Iulia găsește o domnișoară cu cardul nevalidat. Asta, frumușica, zice că n-are nici buletin, nici bani. Știe poezia. Nu-i nimic, răspunde Iulia zâmbind, o să primești amenda acasă. Când ai cumpărat cardul, ai dat buletinul, nu? Deci datele tale sunt la noi. Am pus cardul tău la aparatul ăsta, te-am identificat, îți scriu procesul-verbal și-ți vine acasă, plătești dublu. Domnișoara se sperie, începe să-i crape rujul pe buze. Scoate banul, plătește pe loc.

De fapt, îmi explică Iulia, în aparatul ăsta nu se pot vedea datele persoanei, adică adresa, cenepeul, obligatorii la întocmirea pe-ve-ului. Dar fata n-a știut asta, a plătit. Dacă ține, ține. Fraiera!

Cărămida e o sperietoare pentru mulți.

Într-o zi ies pe traseu cu Iulia Raicea și cu Liliana Moțoi, altă controloare unsă cu toate alifiile. E din 1989 la RATB. Și bărbat-su, tot controlor. Au un băiat într-a zecea, poate va călca pe urmele părinților. Încep să controlez, dau de o domnișoară fără bilet. Cică n-a avut de unde să-și ia. Scuza asta nu prea mai ține de când biletele de hârtie au fost înlocuite cu carduri electronice pe care poți încărca mai multe călătorii, poți să-l alimentezi și de acasă, on line. În București sunt 2.282 de stații, nu se poate pune la fiecare un chioșc de bilete. Până și eu, începătorul, văd că fata bate în retragere, dar încă rezistă pe metereze, de unde mitraliază cu lacrimi și scuze. N-ai destul tupeu, domnișoară? Ești terminată. Șmecheria cu amenda care vine din urmă nu ține. Nu vrea să arate buletinul. Ok, zice Iulia, chemăm poliția să vă legitimeze. Colega! – strigă ea la Liliana, care duce acum cărămida, ia dă și tu prin stație! Punct ochit, punct lovit. Fata plătește. O face el multe, aparatul ăla, dar stație de emisie-recepție sigur nu-i. Însă nu e total lipsit de eficiență să-i faci pe anumiți oameni să creadă asta.

Într-o seară, pe Dorobanți, agățăm două pițipoance stas, tencuite pe față, mai parfumate decât un controlor zelos, cu șoldurile goale. Numai curelele lor cu ținte și ciucuri fac cât abonamentul pe tot anul. Stau pe locurile pentru gravide. Se simt bine. Aia mai plinuță, chiar durdulie, dă vina pe validator, că nu merge. Îl verific, merge. Se uită la mine cu dispreț, cu scârbă, ca la un gândac găsit în cutia cu farduri. Cealaltă dă din mâini ca o karatistă, cică e străină, nu stie românește. Îi zic: aidi, mă lași? Vai, fată, dar ce poșetă de fițe ai! O poșetuță transparentă. Ți se vede buletinul prin ea. Nu tot, doar dunga tricoloră. E o carte de identitate de la noi din țară. Marilena Neculai o cheamă pe străină, e născută în ’93, stă pe Calea Ferentarilor. Fetele coboară cu noi în stație. Acum spun că nu au bani. Plinuța nici nu vrea să se legitimeze. N-are buletinul la ea. O cred. N-are poșetă demascatoare, iar hainele sunt atât de strânse pe corp, că n-ar fi putut înfige un buletin în buzunare. Sun la 112 și vine echipajul să vă legitimeze, aruncă Iulia. Și sună de pe mobil. Alo, sunt controlor Iulia Raicea, cu ordinul de serviciu cutare, am depistat o contravenientă, refuz de legitimare, da, bineînțeles, ne aflăm în fața poștei pe Calea Dorobanți… da, vă așteptăm. Străineza cedează. Se caută de bani prin buzunare. Nu are decât un teanc de dolari. Un cinci dolari, acolo, nu merge? – întreabă ea într-o brusc regăsită limbă română. Nț! – i-o taie Iulia. Fata se duce cu Liliana la bancomat, scoate lei și plătește pe loc. Ziua se încheie glorios cu două păsărele dintr-un foc.

Mă mir că Iulia a sunat la 112, știam că niciun controlor nu face asta. Mi-a zis și Șefu’ că nu se complică nimeni cu numărul de urgență. Ce hotărâtă ai fost, ai sunat la 112! Ei, am sunat! Am vorbit singură la telefon, râde colega mea. A mers? A mers.

Încep să învăț și eu cam cu ce se mănâncă meseria asta. Până la urmă nu e vorba de o lege clară, cu instrumente și moduri precise de aplicare, ci o joacă de-a șoarecele și pisica între controlori și călătorii neglijenți, ghinioniști sau pur și simplu chitiți pe mica ciupeală din sacul comun. Fiindcă un blat e, până la urmă, plătit de ceilalți, de călătorii cinstiți. Cu atât mai mult mă miră să văd că există o solidaritate de nezdruncinat între blatiști și plătitorii de bilete împotriva controlorilor. Un pact neverosimil între hoț și păgubaș. Am văzut eu că a compostat, sare cu gura o femeie între două vârste, ușor cumulate, când un băiat zice că a pus cardul pe validator, a piuit, dar n-a știut că nu i s-a înregistrat călătoria. Mint amândoi. N-am cum să le dau dreptate nici în sinea mea. Validatorul funcționează perfect, iar doamna chiar n-a văzut nimic. Întâmplător am stat lângă ea de când a urcat, pe scaunele din spatele șoferului. O clipă n-a întors capul. Huooo! Reparați dracului compostoarele, apoi cereți să fim în regulă! Băgați condiții! La muncă, bă! La școală! Ce nesimțiți!

N-aș vrea să fiu un controlor adevărat, să iau în fiecare zi o porție de înjurături, să vin acasă năclăit de disprețul bucureștenilor. N-am nervi de controlor. Meseria asta nu cere cine știe ce competențe tehnice, ba aș putea spune că oricine e capabil să așeze două bețe unul peste altul s-ar pricepe și la contrololat bilete, dar sigur îți trebuie imunitate, rezistență de fier la insulte. Mulți cad la testele psihologice, iar dintre cei care le trec puțini rezistă până la pensie și nimeni nu scapă sănătos. Ar trebui un spor de stres și un spor de rușine, zice Mihai.

Solidaritatea asta între blatiști și plătitori are ceva comunist în ea. Numai de la ceapeu furau toți colectiviștii, adică tot de la ei, și nu se turnau unii pe alții, ba se și sprijineau: ține tu coceanul, că eu rup știuletele. Atunci furau de foame și mai era și un act de ostilitate pe furiș, pe furate, împotriva dictaturii. Dar acum? Îi mărturisesc Iuliei Raicea nedumerirea mea, iar ea îmi răspunde filosofic: ăștia suntem, tati! E o fatalitate. Iulia s-a resemnat demult. În aproape 20 de ani de controlat bilete, n-a găsit o dată, dar nici măcar o singură dată, un pasager dispus să semneze ca martor pe un proces-verbal de contravenție.

Mihai îmi zice că poți să iei și un cap în gură. El a luat. Pe linia lui 21. Unul, mai demult, chiar a fost înjunghiat. Nu te numești controlor adevărat dacă n-ai luat măcar un pumn în figură, un picior în fund, un scuipat în față, dacă n-ai fost aruncat măcar o dată din autobuz. Se întâmplă din astea mereu. Oftez: tare mai suntem urâți, noi, controlorii! Nu suntem nici mai proști, nici mai nespălați, nici mai prost crescuți decât alții. Astea-s doar justificările insului prins cu mâța-n sac. Nu zice: da, sunt vinovat, zice: ești nesimțit, n-ai școală, ești un ratat. Și dacă e adevărat ce spui tu, Iulia, că ăștia suntem, nu se va schimba nimic nici dacă RATB-ul ar aduce controlori numai din saloanele englezești, în frac și cu papion. Dacă ne urăsc așa tare, mai zic – suntem în pauza dintre două autobuze, mâncăm înghețată pe o bancă în Herăstrău –, atunci să-și cumpere toți bilete, să rămânem fără rost, muritori de foame.

Iulia și Liliana râd. Cum să-și cumpere toți bilet, când în primul rând ăia cu bani nu-și cumpără? Omul mai necăjit, mai cu frică de lege, își ia bilet. Și dacă se urcă fără, măcar are bunul simț să recunoască, vezi din atitudinea lui că regretă și de multe ori îl ierți, că așa e la noi, aplicăm legea cum ne vine, cum considerăm noi, nu e una pentru toți. Iulia zice că a prins mai demult o procuroare. Mamă, ce scandal mi-a făcut. Că mă bagă în pușcărie, mă îmbătrânește prin tribunale. Că cum îndrăznesc eu să-i cer buletinul? M-am enervat și i-am zis: doamnă, ia mai du-te-n… n-ai bilet și gata, ce țipi ca proasta-n târg?

O cred că i-a zis-o așa, neregulamentar. Dimineață, pe Dorobanți, am găsit un tip pe blat. Domn bine, cu diplomat, cravată, ștaif. A mormăit ceva, a coborât cu noi în stație, chipurile să plătească amenda. Cum s-a văzut cu picioarele pe asfalt, a prins puteri ca Anteu, s-a schimbat dintr-odată. Mai să ne dea el amendă. În loc să scoată banii, a scos o legitimație și i-a băgat-o Iuliei în ochi. Sunt de la SRI! Am rămas uluit: adică un spion se pretează la o găinărie de asta, la un blat cu autobuzul? Dar Iulia de colo: auzi, poți să fii mata și de la Protecția Consumatorului, mie îmi arăți biletul sau îmi plătești amenda! Ce bărbat Iulia asta! Spionul s-a răsucit pe călcâie și dus a fost! Mă întreb cu voce tare: ce pretenții să mai ai de la amărâtul sculer-matrițer care, ca să nu întârzie la corvoadă, că-l dă patronul afară, încalecă un troleu până la fabrică în ziua când i-a expirat abonamentul? Îmi răspunde Liliana Moțoi, zice că trebuie să avem pretenții și la publicul călător, nu decât la controlori.

Publicul călător, cum spune ea, n-a zis nici pâs, colectiv, când a urcat în 601 la Kogălniceanu și a văzut că sub scaunele din față era o baltă vie de vomă. Puțea în mașină ca într-o hazna, dar nimeni nu i-a spus șoferului – protejat bine mersi de cușca lui de sticlă, cu aer condiționat – să oprească și să curețe mizeria. Oamenii s-au retras pe scaunele din spate și și-au văzut de drum cu mâinile la nas. Nici noi, controlorii, n-am zis nimic, am coborât la prima ca să scăpăm de duhoare. Voma aia s-o fi plimbat toată ziua prin oraș.

Publicul călător n-a reacționat nici când era să mi se întâmple o nenorocire în tramvai, ceva ce i s-ar fi putut întâmpla oricui.

În a doua zi de lucru, eram într-un tramvai, pe Ștefan cel Mare. Am urcat prin spate. M-am oprit în fața unui băiat, m-am prezentat frumos, i-am cerut biletul. Stătea cu capul în piept, nici nu s-a uitat la legitimația mea. N-am tăicuță. Abonament, portofel electronic? N-am, tăicuță. Buletin? A dus mâna la buzunar. A scos o seringă cu acul pus, o ținea ca pe un pumnal. Atunci a ridicat capul și i-am văzut privirea împrăștiată, parcă era lovit în creștet. Am sărit un pas înapoi. Am strigat, băi, vedeți că vă înțeapă. Nu m-a luat nimeni în serios. Iulia a venit în fugă și m-a tras jos, în stație. Nu-i bine să te iei de drogații ăștia. Sunt imprevizibili. Greșeala mea de începător, zic tremurând. Ăla poate n-are bani de droguri și eu îi cer bilet! Așa că lasă ce-o fi cu controlorii, că nici cu publicul călător nu mi-e rușine.

Observ că nu urcăm decât în autobuzele neaglomerate. Îi spun asta lui Mihai, iar el mă bate pe umăr, mă laudă: bravo, văd că începi să înveți. La înghesuială, explică el, nu poți să te fâțâi de colo-colo printre oameni. Riști să-i atingi, inevitabil, pui paie pe foc. Mai observ că amenzi nu iau decât niște puștani, domnișoarele timide și unele doamne mai obosite, fără chef de harță, plus cei din provincie. Da, cam așa stau lucrurile. Ce-ai vrea, să nă batem cu malacii? Dacă ești tare, du-te-n Ferentari și scoate acolo legitimația de controlor. Nu de frică, zice Mihai, care la început se înfigea bărbătește când era cazul, că doar a fost bodyguard, ci fiindcă n-are rost să complici lucrurile inutil. Pentru ce? Pentru un bilet de un leu-treizeci? Asta e situația la noi.

Dacă aș vrea să merg fără bilet prin București, aș urca, așadar, numai în autobuzele aglomerate. Și în cele fără aer condiționat. Bucureștiul fierbe la sfârșitul verii ca un cazan de smoală, curg apele de pe noi de alergătură, n-avem un duș undeva, la cap de linie, să ne mai limpezim, măcar un robinet să ne spălăm pe mâini. Așa că alegem numai autobuzele neaglomerate și cu aer condiționat. Aș mai avea o șansă în plus dacă aș urca odată cu unul din acei vânzători ambulanți care încearcă să-mi bage pe gât tot felul de nimicuri: bureți de spălat vase, șervețele parfumate, reviste vechi cu sâni goi și integrame, brichete – toate cultivate, desigur, în balconul vânzătorului, pentru că, dacă ar fi furate, s-ar interesa poliția. Dar nu se bagă, transportul în comun din București e un imens bazar ambulant. Controlorii n-au nici obligația, nici tupeul să se lege de chilipirgii, așa că – bag de seamă – mai bine îi ocolim, ca să nu îi înfuriem și mai tare pe călători. Apoi aș mai merge, tot fără nicio grijă, seara, după 8 și jumătate. E ora când facem ultimul control, în drum spre depou. La nouă ieșim din tură.

Predau legitimația, buletinul de activitate. Marian Petcan, coordonatorul controlorilor, se ia din nou de ținuta mea: joi, vineri, sâmbătă, duminică, hai să zicem că a mers așa, dar de luni obligatoriu cu pantaloni negri și cămașă bleu, da? Și să vin de la șase dimineața, că avem acțiune cu jandarmii. Îmi pare rău, zic, nu cred că mă voi trezi la ora aia, n-o să vin. Poftim? În primul rând, nu-mi place meseria asta, nu pot s-o fac. Voi puteți, eu nu. Renunț. N-aș mai rămâne decât dacă s-ar înființa o poliție a transportului în comun, să am cu adevărat autoritate. În al doilea rând, eu sunt reporter, de fapt. Iată legitimația! ‒ și scot legitimația de reporter agățată la gât, pe sub tricou. Am vrut să văd cum e să fii controlor. Și cum e? Dom’le, nu e!

 

(Jurnalul Național, 12-15 septembrie 2011)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (14)

  • Anonymous

    Bestiale reportajele si experientele! Citesc cu nesat! Apropo de bilet, eu intotdeauna am recunoscut, am acceptat amenda, am dat buletinul si am si platit-o. Dar in momentul in care scot buletinul arat cu degetul”pe tiganul ala de ce nici macar nu-l intrebati? de ce eu trebuie sa platesc pt el, care are aur de-o Dacie in gura”? si brusc gura mare a controlorului se inchide si se face mic. Cand vom fi toti amendati atunci va fi bine. Legea e pt toti. In rest, sa publicati mai multe reportaje de acest gen, sunt mai mult decat grozave experientele

    Răspunde
  • indiscreta

    Mi-am administrat portia de ras pe seara asta:D. Excelent. M-au prins si pe mine cea corecta si cinstita, o singura data pe picior gresit. Adica mica si fraiera! Exista un autobuz in Constanta, acum cativa ani, care mergea pana la capatul statiunii Mamaia, dar muritorii de rand ca mine nu stiau ca trebuie sa compostezi doua bilete daca vrei sa ai parte de plimbarea asta minunata din oras in statiune. Aveam si eu ca tot omul normal la cap, un singur bilet. N-am gasit decat putina intelegere in acea zi nenorocoasa: un domn dragut, inalt se apropie de urechea mea cam cat i-a permis legea si mi-a soptit: uite, daca erai doar tu singura, te iertam, dar mai sunt inca doi domni langa tine fara bilet si au auzit toata discutia noastra asa ca pentru binele tuturor, va vom pune pe toti trei sa platiti o singura amenda si suntem cu totii multumiti. Am facut cu totii o cheta pana am atins pe coada suma de 50 de lei cat aveau nevoie controlorii sa mananca si gura lor o pizza la cap de linie si ne-am vazut de treaba. Eu am fost cea mai castigata, m-au prins fix cand ma intorceam din oras si eu ca o fata chibzuita ce sunt, nu ma intorc cu bani acasa! Rochia aia noua din sacosa mea nu-l avantaja pe controlor ca avea un pic de burta, iar bani in buzunar n-am avut decat vreo 10 lei adunati de peste tot! Gura mea a baut apa acasa fericita ca a contribuit fie si cu 2cm la ingrosarea tesutului adipos de pe abdomenul celor 3 controlori.
    Pe-aici prin Bucuresti, circul regulamentar iar controlorii sunt draguti cu mine si-mi spun si cati bani mai am pe card, nu cumva sa raman pe 0. Cum sa nu te-apuce dragul de ei cand vezi ce grijulii sunt?

    Răspunde
  • gadjodillo

    Deci asa…
    Materialele de genul ăsta sînt cu dus-întors.
    În primul rînd, eu, călătoare corectă, care-şi validează cardul la fiecare urcare în autobuz, am aflat că după ora 9 sînt şanse să călătoreşti „pe blat”. Nu ştiam – dar zău dacă nu m-am întrebat de o mie de ori, ce fac cînd ajung în gara de nord cu puţin înainte de 9 şi casele sînt închise… Pentru că maşina care ia banii a trecut pe la opt şi ceva şi după ora asta casiera nu mai face nimic? Sau la 8.10 în faţa gării obor (unde programul afişat e pînă la 20.30)? Pentru că acum, eu neavînd aparat să verific cît mai am pe card, nici n-am curaj să mă urc. Înainte ştiai: te uitai în buzunar şi ştiai dacă ai bilet sau nu. Acum nu poţi. Şi dacă faci naveta sau ai o viaţă complicată, n-ai cum să ţii minte cît ţi-a rămas pe card săptămîna trecută…
    Pe de altă parte, s-ar putea ca doamnele şi domnii controlori să nu se simtă prea bine văzîndu-se portretizaţi – e un portret corect, dar, din punctul lor de vedere, crud. Aşa e mereu, pentru că imaginea diferă; eu mă văd într-un fel, ca persoană, mă compar cu alţii asemenea mie, dar dumneata, domnule reporter, nu mă compari cu alţii asemenea mie, ci cu matale:))

    Răspunde
  • Anonymous

    Bravo pentru reportaj si expunere!

    Răspunde
    • Tudor

      Eu de vro 6 ani cred ca compostez in fiecare zi cate un bilet, atunci cand nu aveam abonament.
      Inainte am fost amendat de 2 ori intr-o luna desi nu cred ca mersem de 5 ori fara bilet in aceea perioada, deci ma cred ghinionist si oarecum fricos.
      Daca amenda ar fi pretul biletul sau dublu biletului totul ar prinde asa un aer de corectitudine…

      Răspunde
  • Emil

    excelent scris !

    Răspunde
  • speedy.gonzales

    de curiozitate, ce afiseaza pe telefonul ala cand pui un card? data ultimei validari si linia?

    Răspunde
  • Florin

    ar fii dragut daca cel ce a publicat articolul ar si raspunde celor ce comenteaza acest articol
    dar citeva nedumeriri personale :

    1. oricine se poate duce in RATB sa se dea drept controlor pentru 1 zi fara ca cei de acolo sa nu ceara dovezi sa faca un dosar de angajare cu copie dupa cartea de identitate ,diploma de studii ,foaie matriocola ,sa mearga la un inverviu pentru post ,sa faca cursurile respective ?

    2. pozele din articol desemnea sunt realizate profesional ,deci implicit cei ce apar erau constienti ca sunt fotografiati ,nu sunt poze facute „pe ascuns” cu telefonul mobil….lucrul asta e cam cusunt cu ata alba ca un ziarist a mers incognitto sa vada cu adevarat cum este ziua unui controlor ?

    3. chiar si treaba cu acele cursuri si examene de psihologice cum a putut cineva in prima zi sa meaga in traseu cu o echipa experimentata ce avea vechime fara a trece prin aceste examene?

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Citiți cu atenție, răspunsurile se află în text.

      Răspunde
      • Florin

        De la prima lectura am remarcat pasajul in care se mentiona ca legitimatia de ziarist era la loc ferit de priviri indiscrete ,ca si cum acest lucru ar fii fost un secret ,faptul ca „noul venit” este un ziarist .
        Poate nu sunt o persoana suficient de perspicace sa inteleg raspunsurile din articolul publicat mai sus ,iar niste raspunsuri clare si la obiect punctual la cele 3 adresate de mine „m-ar lumina ” in acesta privinta „.

        Totusi nu suntem intr-un film de spionaj unde se fabrica identitati false si orice persoana se poate da alta decit este in realitate

        Cum naiba vine asta …. „Și după câteva zile de aranjamente, cu niște pile puse de o cunoștință, iată-mă controlor practicant la RATB, cu legitimație în piept, luându-i la puricat pe bucureșteni prin autobuze ” adica cineva din conducerea ratb a dat niste telefoane spunind ca are el un om care vrea sa se angajeze la regie ca si controlor sau din potriva a dat un telefon sa comunice sefului de la biroul controlori ca un ziarist va insoti pe pe teren (sub pretextul unui controlor debutant) o echipa cu vechime in domeniu si a se familiariza cu viata de zi cu zi a acestora ?

        Răspunde
        • Viorel Ilișoi

          Citiți și mai încolo. Controlorii cu care am lucrat ca practicant – ceva obișnuit, căci toți cursanții fac practică înainte de a primi gestiune și a începe lucrul efectiv – nu știau că sunt ziarist. Pentru ei eram un ucenic. Au aflat abia mai târziu. Bineînțeles că nu m-am infiltrat ca James Bond, ci cu ajutorul tacit al cuiva din conducerea RATB. Aranjamentul a secret până în ultima zi.

          Răspunde
  • Didel

    Mai bine te plimbai prin Europa sa vezi cum sta treaba cu transportul in comun. Fiecare individ plateste, chiar si in functie de distanta!
    E o vorba romaneasca, pestele de la cap se impute.
    Atat.

    Răspunde
  • Amalia Popescu

    Nu inteleg de asa o complcatie cu controlori, oricum rromii si huidumele scapa din motive „obiective”, dupa cum ati constatat.
    La Paris, in autobuze nu se intra decat pe usa din fata a autobuzului, care este dubla si singura care se deschide de catre sofer, si se coboara prin usa de la mijloc (cele mai multe vehicule nu au decat doua usi) care se deschid numai la actionarea celor care vor sa coboare si nimeni nu urca pe acolo. Soferul urmareste cu atentie compostarea biletelor sau validarea cardurilor la cele 2-3 dispozitive prezente langa sofer. Calatorii avanseaza in autobuz si coboara pe la mijloc sau pe usa din spate, daca exista.
    Nimeni nu poate urca in autobuz fara sa plateasca calatoria.

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top