Blestemul blestemelor Reviewed by Viorel Ilișoi on . Moș Ion (stânga) și moș Toadere, un cioban și un fotograf, iar în mijloc, mămuța. Moș Ion a venit într-o seară pe la noi. A lăsat șareta la poartă și i-a pus ca Moș Ion (stânga) și moș Toadere, un cioban și un fotograf, iar în mijloc, mămuța. Moș Ion a venit într-o seară pe la noi. A lăsat șareta la poartă și i-a pus ca Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Blestemul blestemelor

Blestemul blestemelor

Moș Ion (stânga) și moș Toadere, un cioban și un fotograf, iar în mijloc, mămuța.

Moș Ion a venit într-o seară pe la noi. A lăsat șareta la poartă și i-a pus calului niște fân la conovăț, semn că n-avea de gând să vânture ușile, ci să stea mai mult. Mama, cum i-a văzut căciula peste gard, a și dat fuga în beci să aducă niște vin.

Moș Ion nu era la vremea aceea chiar moș. Îi ziceam așa pentru că era unchiul mamei, frate cu bunicul. Un unchi mult mai mic decât nepoata lui, căci așa a avut străbunicul copii, presărați la mare distanță unul de altul. Când mama termina patru clase și punea definitiv cartea în cui, hopa că a venit pe lume și unchiul ei. Moș Ion, că așa era frumos să-i spunem. Mama îi zicea „Ionel”, iar el îi zicea nepoatei, cu mult respect, „țața Ileana”.

A intrat moșul, aplecându-se mult la ușă, căci era mare ca un urs, și s-a așezat imediat pe scaun, înainte de a dărâma ceva prin casă cu umerii lui uriași. Stătea lângă sobă, aproape de oala cu vin pusă la încălzit pe plită. Și-a înfipt biciușca în cizmă, cu șfichiul în sus, apoi a cerut cu hotărâre, puțin răstit, și totuși rugător, așa cum cer unchii ceva de la nepoatele lor dragi:

– Țață Ileană, dar dă-mi și o halbă, că doar n-am să beau cu oala!

Mama, revenită în sat după mulți ani de muncă la oraș, i-a adus un pahar frumos, finuț, prin care flacăra sobei strecura petale gălbui. Așa cum învățase ea la oraș că se bea vinul. Moșul a luat paharul și, fără o vorbă, cu mult calm, l-a mâncat. A măcinat cupa între dinți, ronț-ronț, înghițind sticla, iar piciorul lung, cu model în spirală, l-a aruncat în foc.

– Ciolanele nu-mi plac, a explicat el.

Noi îl priveam înmărmuriți – mai erau acolo Leta și Vasilică, frații mei; mama, cât pe ce să plângă.

– Om nebun, mi-ai mâncat paharul! Era din setul meu bun, adus de la Ploiești. Am vrut să te servesc ca pe un domn, și tu…

 

Citește și MOȘ ION ȘI FILMELE PORNO

– Țață Ileană, ți-am cerut o halbă, să beau și eu ca omul, și matale mi-ai venit cu o napolitană.

– Mi-ai desperecheat serviciul.

– Dă că ți-l mănânc pe tot. Sau mai bine dă o bucată de pâine ca să-i fac pat la vinul ăsta.

A mâncat moș Ion o jumate de pâine și o rață friptă, toată rața, direct din ceaunul de pe plită. Cică, zicea el ștergându-și buzele de untură, un pahar înainte de masă face poftă de mâncare. Știa asta de la un doctor.

– Doctorul a zis să bei un pahar înainte de masă, nu să-l mănânci.

– N-a precizat.

– Dar cu ce ocazie erai matale la doctor, moș Ioane? – am întrebat eu. Că nu pari om de care să se lege boala.

– Nu eu eram la doctor, nepoate, el era la mine. A venit tocmai de la Iași să cumpere brânză.

Moș Ion era cioban. Făcea o brânză de mâncai și cu urechile, fără pahar înainte de masă.

Nu puteai să te superi pe el nici dacă-ți mânca și geamurile, nu doar un pahar de vin, din set. Era un bărbat puternic și frumos, nu te mai săturai să-l privești. Rar se încrunta, și atunci îți sărea căciula, parcă te strivea cu privirea. În rest era tot timpul pus pe glume și povestea frumos, mai mare dragul să-l asculți. Nu zâmbea niciodată când povestea ceva vesel, păstra tot timpul o mină serioasă, puțin absentă. Noi muream de râs pe lângă dânsul, iar el îi dădea înainte impasibil, fără pauză, parcă număra oile. Asta îl făcea și mai haios.

În seara aceea a terminat repede vinul. Se vede că venise și însetat, nu doar flămând.

Mama, proaspăt ieșită la pensie, se întorsese de curând în sat ca s-o îngrijească pe mama ei, așa că au vorbit mai mult de-ale lor. Au tot plănuit cum să refacă gospodăria căzută în paragină după ce s-a îmbolnăvit mămuța. Mămuța, bunica din partea mamei. Și cumnata lui moș Ion. Au tot făcut ei planuri, moșul și mama, până s-a lățit luna pe cer și s-a auzit halba hășcâind pe fundul oalei: pe cine să tocmească la făcut gardul, de unde să ia porc, cine mai știe să dreagă un acoperiș, să-i aducă moș Ion o căruță de paie, hai că-i mai dă și niște foi de azbest, lucruri din astea. Dar tot a scăpat moș Ion una de-a lui, de n-o uit nici acum!

Când s-a adâncit vinul de vreo două palme în oală, moșul a prins curaj. Tocmai atunci întreba mama ce femei ar găsi pentru lipit cu lut și dat cu var, în primăvară, și cam cât ar costa-o treaba asta.

– Nu există, țață Ileană, să plătești vreo femeie din sat. Dacă e treabă de bărbat, treaba matale, te tocmești, plătești cum vă înțelegeți. Dar dacă e vorba de femei, numai le arăt cu degetul unde să vină și vin toate în șir, ca oile. Matale numai să le spui ce au de făcut. Ascultă-mă pe mine: cât sunt eu în satul ăsta, n-ai voie să plătești vreo femeie. Că toate mi-s datoare.

– Te pomenești, moș Ion – mă trezesc eu vorbind –, că ai bancă la stână, dai brânză pe credit, ha? Și numai la femei, de ți-s datoare…

– Vezi că știi? Nu degeaba te tot laudă mă-ta că ești deștept, căpete! Bineînțeles că brânză le-am dat. Dar de la mine, nu de la oi, a completat el după ce a mai dat pe gât o halbă de vin.

Și pentru prima oară în seara aceea a râs, ă-hă-hă, cu râsul lui gros, lung, care făcea perdelele să fâlfâie.

Și a început moșul să spună cum le-a îndatorat el pe femeile din sat. Dar asta mai demult, când era mai tânăr și mergea sistemul de credit. O datorie pentru care ele și acum ar veni, dacă moș Ion le-ar cere, să-i văruiască mamei casa fără plată.

Era tânăr și arătos. Pe unde călca, iasomie creștea de sub opinca lui. Și fetele o culegeau, o puneau sub pernă și visau că se drăgostesc cu Ion al lui Merticaru, flăcăul scump la vedere, căci stătea mai mult la stână, la pădure. Rar dădea prin sat. Dar și când venea, prăpăd făcea. Mai ales iarna, când n-avea de păscut oile.

Cică lua femeile la rând. Nu conta că erau fete, neveste, babe, văduve. O lua toamna dintr-un capăt de sat, casă cu casă, și până în primăvară ieșea la capătul celălalt. Întâi pe stânga uliței, în sus, apoi venea în jos pe dreapta. Pe o parte se gemea, pe altă parte se ofta. Nici nu era nevoie să facă el umbră pe la porți, că trăgeau muierile de dânsul, bietul flăcău abia mai făcea față. Dar nici nu dădea înapoi. Ba mai scăpa calul și prin satele vecine, de i se dusese buhul. Tații și soții dormeau cu coasa la ușă, gata să-și apere femeile de năvalnicul Ion Merticaru, spaima cununiilor.

– Una n-a scăpat, nepoate. Îmi pupau și mâna, numai să le răstorn o dată în strujeni. Mai veneau și pe la stână, cu mâncare, când le venea rândul. Le puneam frumos pe cojoc și scoteam zerul din ele. Mirosea la mine la stână numai a busuioc și a cur de muiere, ziceai că ești la pension. Când termina treaba, râmâneau muierile late, gâfâiau cu limba scoasă. Eu îmi legam curelușele la chimir și plecam la treaba mea, iar ele zăceau leșinate, le auzeam din urmă cum ziceau de-aici, din buric și din inimă: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Ionele!”.

Trei frați: moș Ion cu opinci (cioban), moș Toadere cu pantofi (fotograf), tătuța cu ciubote (cârciumar)

Știam că moș Ion fusese mare crai în tinerețea lui, umblau tot felul de povești, care de care mai greu de crezut, dar auzindu-l pe el lăudându-se, mi se părea că exagerează. Și i-am spus că le cam umflă. Mama i-a sărit în apărare, râzând.

– Nu le umflă deloc. Tot satul știe. Când ieșea Ionel al nostru la arat, se cunoștea pe fețele femeilor, le vedeai îmbujorate prin sat, numai zâmbet, nu le trecea culoarea din obraji nici când băteau mătănii la biserică.

– Și n-a băgat nimeni cuțitul în matale?

– Dar cine să se pună cu Ionel? – a sărit iar mama. Că el și amu mănâncă pahare, dar când era mai tânăr descălța calul și-i mânca potcoavele, nu-i așa, Ionele? Bine, mai aveai și pușca în spate tot timpul…

Moș Ion avea o pușcă de vânătoare. Singura pușcă din sat.

Mulțumit că mama l-a sprijinit, i-a zis:

– Așa că, țață Ileană, dacă ai nevoie de femei la treabă, mie să-mi zici. Numai pe Catinca lui Mititelu să n-o chemi, că nu vine.

O știam pe Catinca. O femeie cam din leatul lui moș Ion, una mică și slabă, mergea crăcănată și șchiopătând. Lumea îi zicea Nucă-n Bucă.

– Și Catinca de ce nu ar veni la dat cu var, moșule? Ea nu-ți e datoare? Era așa urâtă și șchioapă și nu ți-a plăcut de ea?

– Catinca-i urâtă din născare, nepoate. Așa-s toți ăștia ai lui Mititelu, mărunței, trei la legătură, și urâți ca dracul. Când venea câte unul la stână cu mâncare, îl mai țineam vreo trei zile pe-acolo ca să sperie lupii. Dar șchioapă n-a fost Catinca mereu. Știe tot satul cum s-a ales Catincuța cu o nucă-n bucă.

Și s-a apucat să spună povestea nucii.

Cică arase Ionel tot satul, numai pe la vecinul Mititelu n-a băgat plugul, că nu voia scandal. Catinca era fată răscoaptă de-acum. Alea de seama ei erau deja măritate, dar pe ea, urâtă ca noaptea, n-o lua nimeni de nevastă. Rămăsese un fel de slugă în casa părinților. Urâtă, dar harnică și curată, ceea ce se vedea și la bătrânețe, căci de câte ori trecea pe stradă și-și zvârlea dintr-un gard în altul bucile, în efortul de a păși, lăsa în urmă un miros bun de curat, busuioc și sodă de rufe.

De câte ori venea Ion acasă, de la stână, Catinca își făcea treabă prin curte, spăla rufele de două ori la rând și le întindea la uscat cât mai sus, să i se vadă coapsele până la șale, ba avea de cărat apă de la fântâna Merticarilor, ba avea de împrumutat ceva, găsea orice prilej ca să se nimerească pe lângă frumosul ei vecin. Dar el n-o băga în seamă. Atunci Catinca a început să se agațe de el cu amândouă mâinile și să strige:

– Ah, Ionele, Ionele, dar pe mine când mă fuți?

Și așa făcea de câte ori venea Ionel acasă. Ea striga, implora, el nu și nu. Că nu-și pune el mintea cu hâda, să aibă necazuri cu Mititelu și cu toată încrengătura lui de mărunței. Mici, dar mulți.

– Și de ce o refuzai?

– Păi după ce că era așa hâdă, mai mai vorbea și urât! Ea sărea pe mine, eu o alungam. O smulgeam de pe mine, că se ținea ca căpușa, îi ziceam: pleacă, fa, dracului de-aici, nu vezi ce mică ești și ce mal de om sunt eu? Vrei să te dezghin? Dar proasta nu înțelegea, tot striga după mine: fute-mă, Ionele, că nu mai pot! Drept să spun, mi-era și rușine să mai vin pe-acasă, nu mai puteam de gura ei. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când m-am enervat, n-am mai putut. Eram și oleacă băut, recunosc, și cam supărat, că-mi murise o oaie. Am zis: futu-ți crucea mă-tii, urâta dracului, hâma hâmelor, scârba pământului, și crucea cui te-a făcut în halul ăsta, fata lu’ Muma-Pădurii ce ești, ia hai încoace, fa, pisaltul mă-tii, să-ți fac eu felul! Și ea a venit bucuroasă, sărea într-un picior, striga Ionel-Ionel! S-a făcut noaptea în fața mea, zău. Pe întuneric am achipuit-o. Mi-am zis: Ioane, amu-i amu! Nu deschide ochii, că ți se rupe plugu-n brazdă! Și am răsturnat-o-n fân, la dânsa-n grădină. Și când m-am opintit odată, s-a auzit prrrr!, a pârâit ca harbuzul. Văleu, s-a rupt Catinca-n două! A umblat după aceea pe la spital, săraca, au cusut-o, au făcut-o cât de cât la loc, dar… nț!… asta nu e ceva ce să mai poți repara. De atunci umblă ea așa ca prin bulgări. Mergea ca mâța, dar eu i-am stricat mersul. Dacă nu m-a lăsat în pace…

La un timp după aceea, venind acasă de la stână, moș Ion – tânăr pe atunci – le-a găsit pe Catinca și pe încă o vecină sfădindu-se ca țațele în drum. Cum venea el pe lângă pârâu, pe sub mal, femeile nu l-au observat. Își vedeau de scărmăneala lor. Iar el le asculta de sub mal mustăcind.

Se întâlniseră la fântână și s-au luat de la ceva, cine știe de la ce. Stăteau în mijlocul uliței, la câțiva metri una de alta, cu găleata la picior, cu mâinile în șolduri, și se împroșcau cu ocări, cu blesteme.

– Ești o proastă și o nesimțită, fa! – striga vecina.

– Să mă pupi în cur! – i-a răspuns vecina Catinca.

– Mânca-te-ar câinii, proasta dracului, să mori mâncată de câini!

– Ba tu să mori, urâta curului, șchioapa dracului, Nucă-n Bucă, să te mânânce viermii!

– Ochii să-ți crape, urâtanie!

– Carnea să putrezească pe tine, țipa Catinca.

– În iad să arzi!

– Să-ți putrezească ție copiii, mânca-te-ar ciuma să te mănânce, și buba dulce. Și pe tine și pe plozii tăi, ardă-v-ar focul!

– Să-ți crape ochii ăia șpanchii, strâmba dracului!

– Să-ți… a început Catinca, dar nu-i mai venea niciun blestem la gură. Să te… Lua-te-ar…

Nu-i venea. Simțea că se sufocă. Vecina o tot blestema, lovea întruna, iar ei nu-i mai ieșea niciun blestem, nici măcar o înjurătură obișnuită, doar o spumă groasă pe la colțurile gurii și, din ochi, o spaimă adunată parcă din toate blestemele la un loc. Tremura. Și deodată a izbucnit, a vărsat toată otrava furiei într-un strigăt cumplit:

– Lua-te-ar… Afuri… Să-ți ardă… Să te fută Ion Merticaru!

Zicând acestea, Moș Ion s-a ridicat de la locul lui, mare cât soba, și-a luat biciușca la subsuoară și a ieșit mergând drept, ca și cum n-ar fi băut o oală de vin. Era aproape miezul nopții. Un miros ușor de busuioc a venit din sat când a deschis ușa.





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (2)

Leave a Comment

Scroll to top