București, monstrul cu un singur rinichi Reviewed by Viorel Ilișoi on . [embed]https://www.youtube.com/watch?v=KTzlu1Js784[/embed] Un bucureștean trage apa în baia apartamentului său. Curățenia și confortul casei depind de această b [embed]https://www.youtube.com/watch?v=KTzlu1Js784[/embed] Un bucureștean trage apa în baia apartamentului său. Curățenia și confortul casei depind de această b Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » București, monstrul cu un singur rinichi

București, monstrul cu un singur rinichi

Un bucureștean trage apa în baia apartamentului său. Curățenia și confortul casei depind de această banală mișcare cotidiană. O dată cu gâlgâitul apei începe o călătorie fabuloasă prin infernul canalelor subterane, intestine prin care orașul elimină reziduurile colosalei lui fiziologii. Bucureșteanul știe prea puține despre acest sistem vital și despre buna lui folosire. Pentru că nu se pune destul de des întrebarea: ce se întâmplă după ce tragi apa?

DSC_0357

Din cauză că stația de epurare nu e construită decât pe jumătate, Bucureștiul, cu cele peste două milioane de locuitori ai lui, este un monstru cu un singur rinichi. Jumătate din murdăria orașului încă se mai varsă direct în Dâmbovița

Veceul cu apă este o invenție târzie, de secol 19. Un pas uriaș al civilizației. Un șuvoi de apă a despărțit dintr-o dată, gâlgâind, timpurile moderne de epoca pestilenței. Orașul irespirabil și-a alungat șobolanii și molimele. A căpătat frumusețe și demnitate. Dar în București, Capitala României, veceul din casă a fost o ficțiune până în toamna anului 2011, când s-a inaugurat Stația de Epurare a Apelor Uzate (SEAU) de la Glina. Fără acest organ final, sistemul de canalizare nu făcea decât să mute mizeria: din oraș, mai la vale, în Dâmbovița, și de acolo să o înșire pe sute de kilometri în Argeș, în Dunăre și în cele din urmă în Marea Neagră. Cumva, Bucureștiul are o sordidă vocație globală. Din acest punct de vedere, batjocoritul veceu din fundul curții pare să fie mai ecologic. Poluează strict local, pe suprafețe mici. Bucureștiul a fost ultima capitală europeană care își mai făcea nevoile nici măcar în intimitatea rudimentară a latrinei de coceni, ci direct în râul care i-a dat viață. Însă nici acum nu s-a tras apa de tot peste această rușinoasă înapoiere a Capitalei noastre. Din cauză că SEAU nu e construită decât pe jumătate. Bucureștiul, cu cele peste două milioane de locuitori ai lui, este un monstru cu un singur rinichi. Jumătate din murdăria orașului încă se mai varsă direct în Dâmbovița. Abia în 2015 s-ar putea finaliza Stația de Epurare. Vor fi trecut 30 de ani de la începerea lucrărilor și aproape două secole de la primele încercări de canalizare.

scan0001Capitala României de astăzi a trebuit să aștepte administrația rusă pentru ca, în 1828, să se planifice o rețea de salubritate. De secole, șugubeții și cam nespălații riverani îi aduceau Dâmboviței un prinos dezgustător, sistematic. Râul ieșise de multă vreme din semantica idilică a cântecului popular: „Dâmboviță, apă dulce“. Apa nu mai era dulce. După ce acceptase cu umilință mizeria orașului atâta vreme, devenise letală – și acesta va fi fost sensul ascuns al versului „Cin’ te bea nu se mai duce“. Din Dâmbovița, purtate de armatele de șobolani, porneau molimele care secerau periodic populația târgului.

Vodă Caragea, pe nedrept legat în memoria vremilor doar de ciuma care i-a decimat supușii, a fost un chibzuit gospodar al râului. Printre altele, în 1815 poruncește să se construiască o dragă pentru   „a săpa și a să curăți regulat matca Dâmboviței“. Priceputul egumen Teodosie, de la mănăstirea Radu Vodă, primește sarcina de a întocmi acea „mehanie“ — cum frumos și cu admirație era numită pe atunci orice mașină. Termenul îmbină armonios atributele mecanice cu înfățișarea de dihanie. În „Edilitatea sub domnia lui Caragea“ (Analele Academiei Române, 1900), istoricul V. A. Urechia arată că domnitorul a lărgit albia, a adâncit-o și a întărit malurile cu taraci de lemn. Apoi a poruncit să se pună pe „matca Dâmboviței de la Roșu și până la Vitan“ pândari „care să privegheze ziua și noaptea și să nu lase pre nimene a arunca în apă cât de puțin murdalîc sau gunoiu de acum înainte“.

Lucrari de canalizare a Dambovitei in 1884 sub conducerea inginerului Alexandre Boisquerin

Lucrari de canalizare a Dambovitei in 1884 sub conducerea inginerului Alexandre Boisquerin

În curând apa va fi trecută prin filtre primitive de lână pentru a putea fi băută. Apoi va ajunge în puțurile săpate la marile răscruci ale Capitalei, unde se va decanta. Sacagiii nu-și vor mai umple butoaiele direct din albie. Epoca lor romantică, dar neigienică, se va întinde, totuși, până dincolo de începutul secolului 20.

Domnitorul Alexandru Ghica impune în 1840 pedepse: „Drept aceia se face cunoscut proprietarilor ce lăcuiesc pe marginea Dâmboviței, cum și tuturor treptelor de lăcuitori dintr-acest oraș, că pe viitor nu mai e volnic a mai arunca nici-un fel de necurățenie sau gunoiu pe gîrlă căci va plăti la Casa Sfatului lei 50, iar pentru celelalte dăți câte lei 100, iar de va fi slugă, sau oameni proști, fără stare, se vor certa cu toiege“.

Astăzi „certarea cu toiege“ este considerată primitivă. Va fi fost eficace atunci. Rămân amenzile. Dar ispravnicii prezentului greu pun mâna pe făptași. Vidanjele particulare adună murdalâcul din fosele septice ale vilelor și-l varsă pe ascuns în canalele orașului. Asfaltatorii varsă asfalt. De la șanțuri, săpate de obicei după ce se termină de asfaltat, ajung în canale resturi de betoane, moloz. Bucureștenii aruncă în râu tot ce le prisosește: de la resturi de mâncare, peturi, haine, până la mobilă și frigidere. Toiegele legii nu mai sparie poporul.

Obiceiul Bucureștenilor de a-și zvârli murdalâcul în gârlă n-a dispărut și nici nu poate fi stăvilit prin certarea cu toiagul legii

Obiceiul Bucureștenilor de a-și zvârli murdalâcul în gârlă n-a dispărut și nici nu poate fi stăvilit prin certarea cu toiagul legii (Foto: Apa Nova)

În 1854, arhitectul-șef al Capitalei, Gaetano Burelli, întocmește un plan revoluționar de canalizare a Dâmboviței. Va rămâne doar pe hârtie, ca o frumoasă cutezanță a unei minți. Autorii volumului colectiv „Dâmbovița — magistrala albastră a Capitalei“ (Editura Meridiane, 1988) consemnează un fapt remarcabil: astăzi râul curge exact pe traseul propus cândva de Burelli. Trecutul îndepărtat arată prin asta că incompetența în administrația locală nu este o regulă. Dar și că vizionarii mor triști în mijlocul contemporanilor pentru care binele public se termină la bumbii jiletcii lor.

Ce se întâmpla atunci? Vedem în notele de călătorie ale ofițerului austriac Stefan Dietrich: în 1855 Dâmbovița este „un râu întortochiat și destul de mare, ce-și rostogolește valurile tulburi prin oraș, iar apa lui servește ca articol de vânzare, la băut și gătit, cu toate că în el se scurg și canalele“ (Revista „Bucureștii Vechi“, 1935). Este anul în care, în timp ce Bucureștiul își înghite murdalâcul, pe harta lumii izvorăște, limpede ca lacrima, zbuciumata cascadă Victoria. O descoperă un om neliniștit, flămând de orizonturi, numit Livingstone. Walt Whitman publică „Fire de iarbă” și îi dă Americii măreție. La noi, Bucureștiul e o mare hazna.

DSC_0285

Dambovița, pe jumătate epurată, la ieșirea din București

În 1859 entuziaștii conducători ai noilor Principate plănuiau o Dâmboviță curată și, pentru prima oară, navigabilă. Un vis care se va întinde ca un arc peste 150 de ani, până la Nicolae Ceaușescu. Însă nimic nu se va alege de planul acesta. Nicio navă nu va tulbura plutirea lină a rațelor și gâștelor pe râu. Visul se stinge în coșmarul birocrației și al intereselor mărunte. Atunci ca și acum.

Morile de apă erau obstacolul cel mai mare al modernizării. Avuți și influenți, proprietarii morilor – în principal egumenii mănăstirilor bucureștene – învârteau cum voiau morișca deciziilor edilitare. Râul nu putea fi regularizat din cauza lor. Inundațiile înecau an de an cartiere întregi. Urma „potopul boalelor“.

Alexandru Ioan Cuza pune piciorul în prag. „Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Române“ nr. 57 din 13/25. 03. 1865 publică un discurs de o revoltătoare actualitate ținut în fața Consiliului de Miniștri: „Mai întâi vă rog, Domnule Președinte, să luați în băgare de seamă cauzele primitive ce dau inundațiilor din România un caracter înspăimântător de periodicitate. Din mai multe memorii se vede că inundațiile Dâmboviței din anii 1774, 1834 și 1851 au fost mai mici și mai domoale decât acele urmate în anii 1860, 1864 și 1865. Pe de altă parte, am constatat că stârpirea pădurilor la noi s-a întins în proporții neauzite. Aici, cred, este răul și totodată o dovadă convingătoare de exactitatea datelor științei în această materie“. Ce s-a schimbat de atunci în cauzele răului? În Parlament se vorbește și astăzi tot despre tăierea pădurilor și inundații.

CuzaÎn același an Cuza promulgă Legea pentru desființarea morilor de pe râul Dâmbovița. Este impusă cu forță polițienească împotriva morarilor, a tăbăcarilor și a boierilor, care opun rezistență în stradă. Poliția împrăștie mulțimea cu violență. Legea începe să lucreze, morile sunt dărâmate. Râul iese în sfârșit din robie.

Inginerul-șef al Capitalei, Nicolae Maxențian, elaborează un plan genial, dar inaplicabil. E scump și lovește în interesele baronilor locali de pe malurile râului. Din ambițiosul lui proiect se înfăptuiesc doar unele părți. În 1868 este curățată albia și se fac mici rectificări ale cursului. Între 1870 și 1872 podurile de lemn sunt înlocuite cu poduri de fier. Între 1880 și 1886 inginerul francez Alexandre Boisquerin amenajează Dâmbovița pe tot traseul ei prin București. Sunt eliminate toate meandrele, fundul albiei este podit cu bușteni de stejar. Râul rămâne însă și pe mai departe colectorul mizeriei din oraș, o latrină de la un capăt la altul, doar că murdalâcul alunecă mai ușor.

În aceeași perioadă Londra își extindea metroul. Un temerar numit Joseph Balzagette, poate nu mai iscusit decât Burelli sau Maxențian, construise anterior peste 2.000 de kilometri de canale și o stație de epurare la capătul lor. 30 de ani s-a bătut pentru ideea lui. La final, marea metropolă scăpa de holeră și își recăpăta astfel Tamisa. Pentru aceasta englezii îi acordă lui Balzagette venerația unui erou civilizator.

La noi, lăsând la o parte acoperirea Dâmboviței cu o placă de beton în zona centrală, în 1935, nicio lucrare importantă nu-i mai tulbură curgerea insalubră timp de o sută de ani.

După un secol, fundul de stejar al Dâmboviței pus de Boisquerin este descoperit intact. S-a conservat perfect sub doi metri de nămol. Omul care a scos la lumină lucrarea înaintașilor este inginerul Costin Georgescu. În biografia sa meritorie se regăsește și o incitantă trecere pe la șefia Serviciului Român de Informații. Se prea poate însă că nu prin aceasta va străluci posteritatea lui. Mai de preț pentru memoria bucureștenilor va fi faptul că inginerul Georgescu a condus lucrările de amenajare complexă a Dâmboviței în București. După el au urmat și alții. De asemenea, a construit două stații de metrou. (Există o stație „Costin Georgian“. De ce nu, cândva, și „Costin Georgescu“?) Asemenea realizări îți dau motive să crezi că nu ai trăit fără rost și îți asigură o bătrânețe senină, împăcată.

– În iulie 1985, își amintește inginerul Georgescu, s-a dat decretul 201 prin care s-a înființat Întreprinderea pentru Amenajarea Complexă și Exploatare a Râului Dâmbovița – IACERD. Eu am fost numit director cu delegație, cum se spunea, un fel de interimar, pentru că nu aveam origine sănătoasă. Pot spune că lucrările au început chiar de a doua zi. S-a lucrat într-un ritm de neimaginat azi. Zi-lumină, iar noaptea ­– la lumina reflectoarelor. Finalizam câte șaptesprezece metri liniari pe zi.

Ce-și amintește cu acuitate inginerul Georgescu este mirosul Dâmboviței când s-a apucat de lucru. Se vedeau fecale plutind prin centrul orașului. Era vara, dejecțiile fermentau. Nămolul gros, care săltase nivelul apei până la buza albiei, fierbea. Pe la picioarele podurilor cohorte de șobolani o luau la fugă speriați de utilaje.

Ceaușescu venea des pe șantier. Îi zorea pe constructori. Zeci de întreprinderi din țară trimiteau materiale cu prioritate pentru Dâmbovița. Totul se făcea cu utilaje și cu materiale românești, unele inventate și produse tocmai atunci și în acel scop. Alutchitul – un material izolant cu care sunt ermetizate spațiile dintre dalele de beton – este unul dintre ele. Se vede că e și bun, fiindcă rezistă de aproape 30 de ani. Spre deosebire de Casa Poporului, unde imaginația dictatorului răsturna de la o zi la alta planurile arhitecților, la construcția casetei subterane nu prea avea ce schimba. Era simplu. S-a lucrat simultan pe mai multe tronsoane. Apa era deviată în aval prin conducte imense. În locul rămas uscat intrau utilajele. S-a scos planșeul de stejar din secolul al XIX-lea și s-a săpat mult sub el. Se turna pe jos o placă de beton de 45 de centimetri, ca să reziste și la cutremur, care să susțină greutatea râulu ce avea să curgă pe deasupra. Apoi se turnau pereții verticali. Se închidea cu o placă de beton și gata caseta colectoare de sub Dâmbovița. Un râu nou, caseta, peste care s-a construit albia Dâmboviței; apoi s-a dat drumul la apă.

– Din punct de vedere tehnic nu era o lucrare de mare dificultate – spune Costin Georgescu. Însă ca ansamblu este una din cele mai mari lucrări civile din România. Nu e vorba doar de traversarea Bucureștiului, ci și lucrările de regularizare din amonte, de construirea Lacului Ciurel, de ideea de a lega Bucureștiul de Dunăre și de Marea Neagră pe o Dâmboviță navigabilă. Dacă nu erau întrerupte lucrările la revoluție, astăzi am fi avut la Vitan un port plin cu mărfuri aduse pe apă. Nimic din ce e acolo nu e făcut la normă, în stilul epocii. Este o lucrare care va rezista sute de ani. Noi aveam atunci conștiința – dincolo de ce cântau corurile propagandei – că facem un lucru esențial pentru Capitală. Un profesor de-al nostru ne-a întrebat la facultate cu ce începe organizarea unui șantier. Fiecare a răspuns ce credea, dar niciunul ce trebuia. Indiferent dacă ridici o căsuță sau o hidrocentrală, ne-a spus profesorul, întâi și întâi faci un veceu. Ei bine, orașul nostru nu avea un veceu. Noi îl făceam! După sute de ani de existență a orașului!

Construcțiile, ele însele o artă, un în comun cu literatura discreția autorului și a efortului lui în opera finală. Ochiul bucreșteanului, obișnuit cu înfățișarea de astăzi a Dâmboviței, nu vede în liniile de beton ale albiei sforțarea uriașă minții și a brațelor, nu aude huietul miilor de utilaje. Și nu vede nici complexitatea lucrării.

Ascuns de ochii bucureștenilor, un râu tăiat de mâna omului și alimentat de necesitățile confortului urban curge pe sub Dâmbovița. Măsoară aproape 18 kilometri de la lacul Morii la Stația de Epurare a Apelor Uzate de la Glina. De fapt, sunt două tuneluri paralele despărțite de un zid de beton. Din 250 în 250 de metri sunt guri de comunicare între ele. Fluxul de ape reziduale poate fi dirijat când printr-un tunel, când prin altul, pentru lucrări de întreținere. De-a lungul casetei colectoare mai există încă un canal pentru drenaj, colectează infiltrațiile freatice. Desfașurate, tunelurile de sub Dâmbovița măsoară aproximativ 45 de kilometri. De asemenea, de-a lungul albiei sunt mai multe puncte prin care apa din râu se poate vărsa în caseta de dedesubt. Astfel, torentul puternic dislocă sedimentele și le împinge la vale. Caseta este bulevardul în care se întâlnesc toate străzile orașului subteran: 6 canale colectoare pe malul drept și 18 pe malul stâng. Adăugând și canalele de serviciu, rețeaua de canalizare a Bucureștiului măsoară astăzi 2.100 de kilometri. La capătul rețelei este stația de epurare. A fost visul de sute de ani al Bucureștiului să se ajungă aici. Și s-a întâmplat ca de numele lui Nicolae Ceaușescu să se lege această realizare.

Stația de epurare e farmacie pe lângă casele din Glina

Stația de epurare e farmacie pe lângă casele din Glina

Proiectul lui Ceaușescu a fost abandonat după Revoluție. Bucureștiul a intrat în mileniul III ca singura capitală europeană care nu-și epura apele uzate. Mai mult, 15 la sută din populația Capitalei nici nu era racordată la sistemul de canalizare.

În 2004, Comisia Europeană a acceptat, printr-un memorandum, să acorde guvernului României fonduri nerambursabile pentru reabilitarea Stației de Epurare de la Glina. Era, de fapt, o reconstruire, după un proiect nou, pe o tehnologie diferită de cea inițială. Pe de altă parte, Primăria Municipiului București a obținut, în același scop, împrumuturi de la BEI și de la BERD. Guvernul a mai adăugat o parte din fonduri de la bugetul de stat și s-a putut trece, în sfârșit, la prima etapă de construirea a SEAU. Stația a fost inaugurată, la jumătate din capacitate, în octombrie 2011.

Am putea bănui în acest travaliu de aproape trei decenii un efort suprem și o capodoperă a ingineriei. Însă nu e chiar așa. Efortul n-a însemnat decât reluarea în câteva rânduri a lucrărilor și abandonarea lor. Pe de altă parte, tehnologiile inițiale au fost depășite în timpul nesfârșitei construcții. Iar când totul va fi gata, în 2015, tehnologiile actuale vor fi la rândul lor învechite. Deja există orașe care nu doar epurează apele uzate, ci le reciclează complet. În Singapore, de exemplu, prin tehnologia osmozei inverse se obține apă potabilă, așa-numita „new water“, din apa reziduală. Într-un documentar BBC, ocolit total de suspiciunea trucajului, inginerul-șef al stației din Singapore bea din apa care cu puțin înainte arăta ca o supă neagră. În spatele său zeci de peștișori înoată zglobii într-un acvariu cu apă obținută din aceeași supă murdară. Mai curată decât în natură.

DSC_0155

Epsică Chiru, director adjunct la Apa Nova București S.A.: „Ar putea crește și aici pești“.

Departe de culmile tehnologiei, Stația de Epurare a Apelor Uzate de la Glina este totuși o uzină fascinantă și, se pare, eficientă. Se pare – pentru că deocamdată este în probe tehnologice. La un an de la inaugurare se va putea trage linia sub toate calculele. În funcție de rezultate va fi proiectată și cealaltă jumătate a stației, astfel încât la final vor fi epurate, în sfârșit, toate apele uzate din București. Acum, la ieșirea din Stația de Epurare de la Glina, apa are 15 miligrame de suspensii la litru. De două ori mai puține decât în apa Dâmboviței. „Ar putea crește și aici pești“, spune Epsică Chiru, director adjunct la Apa Nova București S.A., compania căreia Primăria Capitalei i-a concesionat alimentarea cu apă și canalizarea orașului.

Înainte de a ajunge în Dâmbovița, apa murdară din București pătrunde în stația de epurare printr-un canal subteran cu un debit de până la 10 metri cubi pe secundă. Jumătate din această cantitate va fi epurată până la nivelul apei dintr-un lac natural. Restul va ajunge în Dâmbovița curățată doar de materialele grosiere.

DSC_0235

La capătul procesului de epurare, apa murdară a Bucureștiului ajunge limpede și, dacă ar mai fi și tratată, chiar bună de băut.

Acum începe lungul drum al prefacerii apei în apă. Râul negru de sub Dâmbovița întâlnește întâi un rând de grătare rare. Aici sunt reținute materiile cu care proastele obiceiuri ale bucureștenilor și forța ploilor – când e cazul ­– încarcă fluxul canalelor: cârpe, vată, alte deșeuri textile, prezervative, pietriș, fragmente de beton, milioane de bețe de urechi, ambalaje, peturi, pungi, chiar cauciucuri, bucăți de aparatură electrocasnică, lemne, resturi alimentare. Cam tot ce rămâne din arderea febrilă a unei vieți comode la oraș. Însă toate aceste materii n-ar trebui să ajungă la canal. Aici nu fac decât să înfunde echipamentele și să le deterioreze. Prețul întreținerii sistemului de canalizare crește astfel de până la 5 ori. Anual se extrag din apele uzate 15.000 de metri cubi de astfel de materiale. Containerele sunt transportate de aici la platforma de gunoi a orașului, unde ar fi trebuit să ajungă de prima dată.

După acest stadiu de curățare grosieră, apa este ridicată cu pompe electrice la 10 metri înălțime, unde va trece printr-un rând de grătare dese. Fiecare pompă transportă 2 metri cubi de apă în fiecare secundă – cât folosește un om timp de două săptămâni în gospodărie.

DSC_0396Pompele sunt principalele consumatoare de curent electric. Stația de Epurare a Apelor Uzate de la Glina este un monstru energofag. Consumă, singură, cât un cartier de mărimea Titanului. Aici se poate vedea mai ușor că fiecare litru de apă uzată ajuns în canalizare determină undeva un cost, o cheltuială. Cu atât mai mult dacă mai conține și deșeuri din locuințe. Din fericire, SEAU își asigură jumătate din consumul electric din producția proprie. Din fermentarea materiilor organice din apa de canal – în principal materii fecale – se obține biogaz, care apoi este folosit la producerea curentului electric. Curent se mai obține și dintr-o mică hidrocentrală aflată la capătul procesului de epurare.

Împinsă de pompe la înălțimea unui bloc cu patru etaje, apa din canalizare trece acum printr-un al doilea rând de grătare, mai dese. Mai departe nu trec decât impuritățile de mărimea firului de nisip. Torentele de apă uzată cad în niște bazine uriașe: bazinele de deznisipare. Aerul suflat cu presiune de niște conducte barbotează continuu apa din bazine. E un clocot continuu care aruncă în aer un miros greu. Nisipul se depune la fundul bazinelor, în formă de V, de unde este raclat și spălat pentru a putea fi refolosit.

DSC_0325

E un clocot continuu care aruncă în aer un miros greu.

Astfel curățată, apa neagră de la intrarea în stație deja începe să capete strălucirea limpezimii. Ajunge în 8 decantoare primare. Sunt un fel de vase de beton, imense, cu diametrul de 55 de metri și adânci de 3,5 metri. Un utilaj impresionant, numit raclor, învârte lent un braț pe deasupra apei și strânge materiile flotante, adunate la suprafață. E ca un fel de paletă de dimensiuni gigantice care ia spuma dintr-o cratiță pe măsură. Toată această „spumă“ este adunată într-o margine și captată într-o conductă. În același timp, partea de jos a raclorului adună de pe fund depunerile, așa-numitul nămol primar. De fapt, sunt materii fecale dispersate în apă, hârtie descompusă, minerale mai fine decât nisipul. Ceva ce ochiul omului care le-a produs n-ar vrea să vadă și nici nasul să miroase. Acest nămol, combinat cu nămolul activ, bogat în bacterii, va fi supus fermentării și se va obține biogaz.

E ca un fel de paletă de dimensiuni gigantice care ia spuma dintr-o cratiță pe măsură

E ca un fel de paletă de dimensiuni gigantice care ia spuma dintr-o cratiță pe măsură

Următorul popas al apei este mai lung, de două ore și jumătate. Sunt 12 bazine de aerare. Când stația va funcționa la capacitate maximă, cu 24 de bazine, în acestea va încăpea toată apa reziduală produsă de București timp de două ore si jumătate. În bazine se găsește un nămol activ, cu 3,5 grame de bacterii la litru. Bacteriile se hrănesc cu materiile organice din apă zi și noapte, în orice anotimp. Ele descompun poluanții de azot și fosfor care, dacă ar ajunge în râu, ar duce la dezvoltarea explozivă a algelor. Tot aici substanțele chimice poluante, cum ar fi detergenții, sunt biodegradate sau absorbite în nămol.

DSC_0408O parte din agentul termic produs în centrala proprie este folosit la încălzirea nămolului colectat în niște cisterne etanșe numite fermentatoare. Aspectul impozant al acestor fermentatoare, înalte cât un bloc cu 15 etaje, le-a recomandat ca decor ­într-unul din numeroasele filme de acțiune, perfect asemănătoare, ale actorului Wesley Snipes. În film, construcțiile gigantice închipuiau niște reactoare nucleare din Cecenia. În realitate, aici nu e vorba de fisiune nucleară, ci, făcând un joc de cuvinte, e vorba de fâsiune: nămolul adunat pe tot parcursul tehnologic, adus la temperatura de 36-38 de grade, fermenetează și eliberează gaze. Acestea, după ce sunt curățate, devin combustibil pentru motoarele care generează energie electrică și termică pentru utilitățile stației. Rămâne un fel de pământ negru, asemănător ca aspect cernoziomului, dar fără proprietățile acestuia. Este numit nămol inert și poate fi folosit chiar și în agricultură. Dar cum SEAU nu lucrează la capacitate maximă și nu produce nămol inert în cantități suficiente pentru uz agricol, deocamdată este folosit ca pământ de acoperire în procesul de ecologizare a gropilor de gunoi.

the-marksman-movie-poster-2005-1020344647

Aspectul impozant al acestor fermentatoare, înalte cât un bloc cu 15 etaje, le-a recomandat ca decor ­într-unul din numeroasele filme de acțiune, perfect asemănătoare, ale actorului Wesley Snipes. În film, construcțiile gigantice închipuiau niște reactoare nucleare din Cecenia.

După fermentare și aerare, apa ajunge în bazinele de decantare finală De aici iese limpede ca apa de fântână. Dezinfectată, ar fi bună de băut. Înainte de a ajunge în râu, apa epurată este pusă încă o dată să-și deconteze parțial cheltuielile. Cade cu putere de la o înălțime de 4 metri, prin niște conducte masive, și învârte 3 turbine în microhidrocentrala Stației de Epurare. Apoi se năpustește pe sub pământ până în albia Dâmboviței, unde se amestecă iar cu apele uzate rămase neprocesate. De aici pornesc împreună într-o călătorie devastatoare spre Marea Neagră, lăsând pe drum otrăvurile metropolei: mercurul, zincul, cadmiul, azotații, fosfații. Omoară pești, distrug vegetația, otrăvesc malurile, ajung în apa freatică, în fructele și în legumele din piețele bucureștene. Provoacă febră tifoidă, poliomelită, hepatită, dizenterie.

DSC_0331

Breviarul daunelor pe care omul și le face cu mâna lui încă nu a fost scris sau nu e la îndemâna muritorilor. În ultimul raport public (2009) privind gradul de poluare a râurilor, Ministerul Mediului plasează Dâmbovița – tronsonul de 31 de kilometri de la ieșirea din București până la vărsarea în Argeș – în clasa a cincea de poluare, cea mai ridicată. În limbajul manipulator al birocrației, care poate denumi o stare cu opusul ei, poluarea extremă a Dâmboviței este numită „clasa a cincea de calitate din punct de vedere chimic“. Asta pentru că nu există clasa a opta, a noua, a zecea. Bucureștiul, inima țării, încă mai trimite în organism un sânge otrăvit.

(„Jurnalul Național”, 16 și 17 aprilie 2012)

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (9)

  • Piratu'

    Bucuresti, anul 2015. Inca ne c*c*m in Dambovita, nu avem fonduri sa finalizam lucrarile la statia de epurare, care ar aduce orasul nostru mai aproape de standardele europene si care ne-ar scoate din rahat (la propriu si la figurat). Insa cu toate astea avem 80 de milioane de euro ca sa construim Catedrala Mantuirii Neamului – Un dar al tau pentru eternitate! Daca ne facem catedrala asta, s-a terminat smecheria, tot neamu’ romanesc e mantuit si toata lumea merge in rai unde e bine si frumos si nu ai nevoie de statie de epurare. Deci cumva costul e justificat. Noua fix asta ne lipsea in Bucuresti, ca in rest le avem pe toate domnule. Inca exista cartiere in orasul asta care nu au canalizare si apa curenta. Avem strazi ciuruite de gropi si nu avem parcuri in adevaratul sens al cuvantului cu spatii de joaca pentru copii. Pentru printre astia 2 milioane + de locuitori ai capitalei sunt si copii care au nevoie de spatii in aer liber.
    Dar nu, noi construim biserici si catedrale ca sa fim mantuiti, ca suntem / vrem a fi indobitociti de biserica. Astia isi fac burtile si buzunarele mari, iar fraierii cotizeaza orbiti parca de aura luminoasa a preafericitului patriarh Daniel. E strigator la cer ce se intampla, dar se pare ca nu ne aude nimeni, pentru ca sfintii de acolo sunt prea ocupati cu pregatirile si punerea la punct a ultimelor detalii legate de confortul celor ce isi vor gasi calea catre mantuire. Avem o catedrala care o sa faca asta, ce RAHAT?!

    Răspunde
  • tamina

    Știți ceva de cea de-a doua etapa a construcției, care trebuia finalizată în 2015?

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Dacă mai eram ziarist, mă interesam și actualizam cu o notă finală. Aștept și eu răspunsul de la unul dintre ziariștii activi.

      Răspunde
  • Tiberiu Cazacioc

    Constam in mult imprejurari ca pentru multu romani, apa-raul-fluviul este de fapt apa din fundul curtii, curgerea care incita la aruncarea si transportul gunoiului. Multi concetateni inca mai vad in curgerea apelor un agent de salubritate. Dupa ce am citit, multumesc domnule Ilisoi. Am avut ocazia sa contribui la organizarea unei conferinte dedicate Dambovitei, in iunie 2015, si din aceasta perspectiva documentarul-reportaj muncit de dvs. mi se pare o imagine cu mult mai clara a ceea ce inseamna Dambovita. Locuiesc de 25 in sudul orasului si cunosc splaiul, si dinainte de 1989. De-a lungul timpului am observat modificarile, de la anul cand de la intreprindere se organiza munca patriotica de strans pietricele de pe linga spali, pe stanga de ceea ce este astazi Asmita Gardens, pana la disparitia treptata a balustradelor, etc. Povestea pe care ati pus-o in online este deosebita si ofera multa cunoastere. Multumesc….

    Răspunde
  • o femeie

    frumos articol si complet.
    Daca majoritatea bucurestenilor ar constientiza gravitatea si ar injumatati apa dusa la canal, viata ar fi mai curata.

    Multumesc pt munca!

    Răspunde
  • ora exacta

    Am aflat aceasta pagina, dupa ce am cautat despre București, monstrul cu
    un singur rinichi pe Google. Se pare ca informatia dvs
    e foarte valoroasa, mai ales ca am mai gasit aici
    si despre APA NOVA, ora exacta, lucruri interesante
    si folositoare. Mult succes in continuare!

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top