You Are Here: Home » POEZELE

În zilele mohorâte ale anotimpului

În zilele mohorâte ale anotimpului îndrăgostiții pleacă din orașele lor, cât mai departe unii de alții, și se ascund unul în tristețea celuilalt. Anotimpul umple cărările vrajbei  cu ploi, podurile cad unul după altul și nimeni și nimic nu mai poate să-i aducă înapoi pe cei ce se caută pe sine prin alții. Dar ceva se întâmplă, raza unui surâs luminează deodată tot cerul și ei se întorc zburând ca păsările, ...

Read more

Lecție

Tata m-a învățat multe lucruri folositoare în viață, zicea el, dar care nu mi-au folosit la nimic, așa cum nici lui nu i-au fost de folos vreodată. A fost darnic, dar a murit în sărăcie. A iubit, dar a murit aproape singur și uitat. A visat, dar viața adevărată l-a mușcat de gât și l-a trântit în colb ca pe un cerb, lupii. Însă el s-a ridicat zi de zi și a fost darnic, plin de iubire și visător până în ulti ...

Read more

Facerea

Merg desculţ peste ape şi mă dor, mă ard tălpile de căutare: nu găsesc acea singură formă perfectă, să te torn în tipare... Când umbra ta o zidesc în cuvinte, răsare din ele un chip nelumesc, fără asemănare. Abia Dumnezeu a putut, cu atotputernicie, să facă scuipatul cu lut să-ţi semene ţie.   (Galați, 30 decembrie 2017)   ...

Read more

Trupul tău, până la ultima silabă

Nu e nici o izbândă facerea unui trup de cuvinte îndeajuns de viu ca să poată vorbi. Doar trupul tău, din care pleci adesea, e pumnul țărânii ridicat către cer. Te-am văzut trecând, cu sâni de ceață, printre copaci ca prin țesătura albă a nervilor. Duceai în jurul gâtului un șarpe, trăgeai după tine norii. Dintr-o privire am știut până la ultima silabă toată poezia din tine, așa cum a fost scrisă cu degetul ...

Read more

Vânătoare de fluturi

Copil fiind, și zăcând la pat, într-o noapte am deschis ochii și i-am văzut pe mama și pe tata cum se chinuiau să prindă un fluture care tot lovea cu aripile în lampă și nu mă lăsa, ziceau ei, să dorm -- căci în liniștea nopții aripile lovite de sticla fierbinte pocneau ca niște bice cu șfichi umezit in apă sărată. Fluturele se făcea când lumină, când întuneric, iar mâinile alor mei prindeau doar urme de zb ...

Read more

Tot ce nu vine din noi

(Astăzi a murit prietena mea, Aglăița) Nu vom pleca de aici până nu ni se va lua totul. Întâi ni se ia veșnicia, brusc întreruptă de o lumină rotundă, și suntem aruncați spre moarte înveliți într-un țipăt. Ni se iau apoi, una câte una, frunzele albe din pomul fără motiv numit al vieții, cel hrănitor. Ni se iau jucăriile și primim în loc niște unelte cu care zi după zi, fără odihnă, cioplim iluzii și zei. Ni ...

Read more

Doar să privești

  Doar să stai cu ochii deschiși. Este tot ceea ce trebuie să faci. Eu voi împinge orașul încoace și încolo, încât tu să te afli întotdeauna exact acolo unde-ți dorești să fii. De nimic altceva nu e nevoie, doar privirea s-o întinzi peste mine ca și cum m-ar îmbrățișa vântul când iese din păduri, încărcat de culoare. Eu voi aprinde cu degetul luna ca să-ți văd și noaptea ochii arzând. Aerul îl voi împi ...

Read more

Poeții, până aici! Restul e poezie

  Peste tot e o poezie nescrisă. Ne ținem de mână și deodată soarele acesta plictisit de atâtea răsăriri își leapădă rugina și se preface-n fior. Totul în jurul nostru e o înfiorare, vibrația unei metafore vii. Dar vin poeții și se apucă de scris, suavi și flămânzi, strică totul. Jupoaie poezia de pe trupul realității și o mută în textele lor cu tot cu tatuajele ei fine, colorate cu praf de pe aripi de ...

Read more

În brațele mamei

M-a luat în brațe mama mea Chiar când m-a născut în chinuri grele Și m-a strâns – parc-ar fi vrut prin piele Să mă soarbă înapoi în ea. Se temea că m-a adus greșit Într-o lume crudă, infernală, Cum scapi peștișorul în cerneală – Și cu brațe dulci m-a ocrotit. Crivățul bătea prin sat cu ură, Se strângea omăt în dispensar. Făcea tata focul în zadar... Mama de la ea mi-a dat căldură. Au venit de-acasă două săn ...

Read more

Moartea printre poeți

  La moartea lui Mircea Țuglea Vine Moartea printre poeți. Se sprijină în coasă și se uită zâmbind peste ei, peste capetele lor – foșnetul laurilor o face să zâmbească. – Pe cine luăm noi acum? zice clătinând coasa de la apus la răsărit și de la răsărit la apus. – Pe mine, pe mine, mine! – strigă și se bagă în față poeții mici, forjorii metaforei, cei cu limba uscată și cu ochii împăienjeniți. Ia-ne pe ...

Read more
Scroll to top