Cum am devenit ziarist Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7593" align="aligncenter" width="1024"] Sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român din Botoșani, scena unei revoluții de s [caption id="attachment_7593" align="aligncenter" width="1024"] Sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român din Botoșani, scena unei revoluții de s Rating: 0
You Are Here: Home » CAREVASĂSCRIE » Cum am devenit ziarist

Cum am devenit ziarist

Sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român din Botoșani, scena unei revoluții de stambă. Aici a fost primul sediu al săptămânalului „Atitudinea”.

O monedă de 5 lei a determinat întâlnirea mea cu scrisul-la-gazetă. Era o monedă comunistă, de aluminiu, din aia care îţi înnegrea degetele.

În 22 decembrie 1989 băteam pietrele prin Botoșani. Eram şomer după un an de învăţământ şi câteva luni de încărcat vagoane la siloz; șomer fără acte, cum era pe atunci, când oficial nu exista șomaj. Aveam nevoie disperată de 5 lei ca să îmi salvez iar viaţa cu nişte pâine, icre tarama şi ceai de la autoservirea de lângă autogară.

Cum bine vă aduceţi aminte, cei care aţi prins acele vremuri, 5 lei erau bani frumoşi: puteai să mănânci pe săturate, să-ţi cumperi trei pachete de „Mărăşeşti“ ori la CEC să îi depui ca să scoată pui a doua zi. Cine avea 5 lei putea să mai pună restul şi să îşi ia chiar o Dacie. Dar eu nu dispuneam de o asemenea sumă şi ea nu putea veni decât tot de la poetul Constantin Bojescu, dragul şi salarizatul meu prieten. Însă în acea zi Ticuţă n-a vrut să-mi dea banii decât dacă acceptam şi o friptură la „Rapsodia“, restaurantul central al oraşului. N-am putut refuza această condiție.

Cu poetul Constantin Bojescu bătând câmpii pe un deal de lângă Botoșani. În fundal, rămășițe industriale (2007)

Cred că după a doua sau a treia bere a izbucnit revoluţia în Botoşani. Noi ieşiserăm pe terasa restaurantului şi ne uitam de acolo, ca din lojă, la spectacolul cu numeroasă figuraţie proletară ce se desfăşura în piaţă, sub noi. Revoluţionarii veneau în mod organizat din fabrici şi uzine, cereau înlăturarea comunismului, de la balcon zburau cărţi, nu se trăgea cu armele, soarele strălucea, era frumos. Ni se alăturase şi Florentin Florescu, atras de pocnetul capacelor de bere. Are omul ăsta un instinct infailibil: te simte de la câţiva kilometri că bei ceva fără el. Mai era cu noi și Buru, un maistru de la Textila, sponsorul grupului nostru. Fura pânză din fabrică, o vindea, iar cu banii obținuți finanța boema noastră.

Fiindcă nu se simţea nevoia intervenţiei noastre în mersul revoluţiei la Botoşani, am asistat în continuare, liniştiţi, la agitaţia revoluţionară, până când aceasta a degenerat în democraţie originală, începând constituirea feseneurilor. Mai multe, fiindcă palatul judeţenei de partid era plin de revoluţionari care făceau liste cu noile organe de conducere, fiecare îşi constituia feseneul lui, până când a venit cine trebuia şi s-au mai potolit. În fierberea acelei zile istorice, care mai târziu avea să dea ţării numeroşi eroi cu carnet, noi am mai cerut un rând. Şi poate încă unul.

Abia atunci, pătrunşi de măreţia momentului, am vrut să lăsăm posterităţii un crâmpei din trăirile noastre patriotice. Așa că seara ne-am dus toţi – nucleul de bază, plus alţi câţiva amici agățați din drum, toţi poeţi, desigur, căci ne aflam în Botoşani – la redacția ziarului comunist „Clopotul“. Da, „Clopotul“. Voiam să scriem şi noi câteva fraze înflăcărate în ediţia ce urma să apară a doua zi sub denumirea de „Clopotul Poporului“. Da, „Clopotul Poporului“.

Redacția ziarului comunist „Clopotul”, devenit a doua zi „Clopotul Poporului”, devenit apoi „Gazeta de Botoșani”, apoi nimic. Aici a avut și „Atitudinea” redacția până în ianuarie 1991, când a răposat în brațele celor care o și făcuseră: tinerii revoluționari deveniți acum profitori ai noului regim.

N-am reuşit să scriem ceva cu mâna noastră. Tovarăşul ziarist Ioan Maximiuc, care la ziar avea rolul de a umfla producţiile la hectar, fără să existe şi un Minimiuc pentru echilibru, a zis că nu e loc pentru toți în redacție. Și, într-adevăr, nu era. Ziariștii comuniști se adunase în păr, zvârliseră pixurile cu roșu și scriau acum de zor cu pastă fesenistă. Era o agitație de stup zgândărit cu varga. Maximiuc a zis să-i spunem noi ideile principale și va scrie el un articolaș. Ne-a ascultat cu atenţie şi a notat în carneţel, cu pixul tremurând, ce i-am spus noi, cum am văzut noi revoluţia de la restaurant. A doua zi, în primul număr al primului ziar democratic din Botoșani a apărut cu totul şi cu totul altceva decât am relatat noi. Scria acolo negru pe alb ‒ și va rămâne așa pentru istorie ‒ că eu şi Florentin Florescu am luat cuvântul de la balcon şi am îndemnat masele largi, populare, la calm, evitând violenţele de felul celor care au însângerat alte reşedinţe de judeţ. Țin să dezmint încă o dată aceste afirmații, în caz că mă mai caută cineva să-mi dea carnet de revoluţionar. E adevărat, noi luptaserăm contra regimului comunist: i-am subţiat rezervele de bere, după neţărmurită puterea noastră. Și iată ce apărea la ziar! O minciună mai mare decât cel mai mare pui născut vreodată viu de o găină. Acela a fost primul meu contact cu presa scrisă, o dezamăgire, dacă lăsăm la o parte nişte mănunchiuri de poezioare de amor publicate prin câteva reviste literare.

În acea noapte am vrut să plecăm, eu şi Florentin, la Bucureşti, să luptăm cu arma în mână pentru victoria revoluţiei. Ne-am dus la comisariatul militar și am cerut câte o puşcă, dar n-au vrut conţopiştii ăia să ne dea, ne-au zis să ne ducem la Bucureşti şi, poate, vom face acolo rost de o mitralieră, ceva. Auzind asta, n-am mai vrut să plecăm pentru că nici nu era ceva sigur că vom primi arme la București, iar dacă am fi primit, noi voiam fiecare mitraliera lui, nu „o mitralieră, ceva“. Căci făcusem amândoi armata, aveam și noi orgoliul nostru.

Cu bunul meu prieten Florentin Florescu, în noiembrie 2010. Într-un bar, desigur.

Pentru că liniştisem populaţia şi nu mai aveam mare lucru de făcut pentru istorie, am lăsat treburile judeţului pe mâna profesorilor mei Petrea Curcă şi Ioan Aniţei, primii conducători postrevoluţionari ai judeţului, şi pe la 4 dimineaţa am plecat cu trenul la Iaşi să fac un pic de ordine şi pe-acolo. Am petrecut revoluționul ‒ adică perioada de la revoluție la revelion ‒ la socri, într-un sat din județul Iași. La televizor.

M-am întors după vreo două săptămâni să citesc la cenaclu, că eram programat. Se schimba lumea, dar cenaclul Poesis de la Casa Tineretului mergea înainte. Aveam de gând să-mi reiau boema atât de productivă literar, mai ales că acum era democraţie şi miliţienii din gară nu mă mai alungau din sala de aşteptare, unde îmi rezervasem o bancă pentru odihnă şi creaţie. Dar acea monedă de 5 lei din primul paragraf avea să se aşeze miraculos pe macazul destinului meu şi să-mi îndrepte trenul vieţii către gări, nu tot atât de ospitaliere, numite redacţii.

Constantin Bojescu, ultimul boem autentic al Botoșanilor, pentru întâia oară speriat de un pahar. (Bucecea, 2006)

Dacă nu mi-ar fi trebuit moneda, nu m-aş fi întâlnit Ticuță Bojescu. N-ar fi venit la masă şi Florentin Florescu. Nu i-am fi agățat pe Vasile Asiminicesei, cu chitara, cel care a asigurat fondul muzical al drumului nostru glorios către ziarul „Clopotul“. Dar mi-a trebuit moneda aia și din una în alta am ajuns la redacție. Acolo ne-am întâlnit cu nişte zurbagii mai radicali decât noi care voiau, ca noi, doar să scrie ceva frumos, ci să pună mâna pe organul partidului şi să-l democratizeze instantaneu. Nu s-a putut, nu era chiar aşa simplu. Tinerii aceia au rămas cu ideea de a avea un ziar. S-au apucat de treabă, astfel că sâmbătă, 3 februarie 1990, apărea primul număr al gazetei lor, „Atitudinea“. Prima şi, pentru destulă vreme, singura publicaţie independentă din judeţ. Banii de tipar proveneau de la Azur, celebra, pe atunci, formație de manele și zdrăngăneli. Dârlăitorii azurieni avuseseră un concert în Botoșani, în dimineața democrației, și o parte din încasări ‒ ce gest frumos ‒ au donat-o pentru apariția gazetei.

Primul număr al gazetei „Atitudinea”, un „ziar săptămânal”, cum scria editorialistul Costică Noapte.

„Atitudinea“ era un „ziar săptămânal“, aşa cum preciza în primul număr editorialistul Constantin Cristescu, zis Costică Noapte. Era un şofer de la Autobaza 1 Marfă Botoșani, cea care l-a dat politicii româneşti pe senzaționalul Constantin Conţac, șoferul ajuns președinte al Consiliului Județean. Costică Noapte a fost în miezul evenimentelor de culise din palatul partidului în zilele revoluției de stambă din Botoșani. A lăsat volanul și a apucat pixul, s-a făcut repede ziarist. El era creierul „Atitudinii“. Avea o mulțime de talente. Picta nuduri și lebede pe placaj, avea şi un SMENA 8 cu bliţ, proprietate personală, cu făcea poze pentru ziar, le developa singur, ținea contabilitatea, făcea rost de hârtie tipografică, se pricepea să negocieze cu linotipiştii, repara totul prin redacție, îi bătea pe inamicii noștri, la propriu, reglând bărăbătește, ca la el în cartier, diferențele de opinie. Costică știa de toate, dar nu și să scrie româneşte. Asta nu era neapărat un handicap pentru un ziarist de succes în acea epocă romantică a presei noastre, cum, de altfel, nici acum nu este. Între timp omul a învățat sârguincios, a devenit chiar poet, publică poezii filosofice și de amor, înfiorătoare, și organizează un festival de poezie la Botoșani. Are și o fermă de porci. Un personaj fabulos!

Multitalentatul Constantin Cristescu, zis și Costică Noapte din motive evidente.

Ei bine, moneda aceea, printr-o înlănţuire subtilă a întâmplărilor, m-a plasat în preajma furioşilor care, în frunte cu polivalentul Constantin Cristescu, au scos „Atitudinea“. Nu le mai dau tuturor numele aici pentru că niciunul nu mai e în breaslă, toţi şi-au întemeiat câte o familie şi nu vreau să-i fac de râs în faţa nevestelor şi a copiilor că în tinereţe au fost redactori la „ziarul săptămânal“.

În noaptea revoluţiei eu am plecat din oraș, dar Florentin Florescu, atras de mirosul plumbului topit, s-a întors la tipografie şi s-a lipit de echipa lui Cristescu. Când a apărut primul număr din „Atitudinea“, Florentin l-a luat deoparte pe Noapte, liderul presei libere din Botoșani, și i-a arătat, făcând cerculețe cu pixul pe ziar, cât de multe greșeli erau. Ziarul nășit de Azur devnise albastru! Costică Noapte a încremenit! Era uluit de acea demonstrație. Cu lacrimi de admiraţie în ochi, l-a implorat pe Florentin să vină „Atitudinea“. Și el, prietenul meu, a avut curaj să facă acest pas riscant, lăsând baltă chiar din acea zi un post de băgător de seamă la „Electrocontact“, întreprindere fruntaşă pe ramură. Cariera lui de ziarist a început când tocmai i se terminase pasta din pix, tot corectând „Atitudinea“, și a continuat până când, din nefericire, din acel pix de geniu a început să curgă numai alcool. A fost cel mai puternic talent jurnalistic pe care l-am întâlnit. Mă doare inima pentru el.

Cu Florentin Florescu, tot într-un bar. În toamna lui 2003.

La revenirea în Botoşani, așadar, l-am găsit pe Florentin Florescu redactor fără acte la un ziar particular. M-a luat şi pe mine în redacţie să văd cum îi stă lui ziarist. Ce bine-i stătea! Fără un scop anume, i-am arătat şi eu lui Cristescu, pe al doilea număr al gazetei, că ştiu să fac cerculeţe. S-a uitat la mine, parcă nu-i venea a crede că e posibil ca doi inşi care scriu corect să se gasească în acelaşi loc şi în acelaşi timp cu el.

Câteva zile m-am fâțâit pe la ziar dintr-un motiv cât se poate de practic. Redacţia era într-un birou din clădirea comitetului judeţean de partid şi acolo, la bufetul activiştilor, mâncarea era mai bună şi mai ieftină decât la autoservirea de la autogară, cum ar fi acum la restaurantul parlamentului. Şi fiindcă era frig afară, stăteam la căldurică în redacţie, chiar şi peste noapte, dormind pe jos, pe parchet. Era mai bine, incomparabil mai bine decât în gară. Aşa am putut să văd cum se pregăteşte următorul număr al gazetei, al treilea: se adunau nişte băieţi în redacţie, scriau ce au auziseră de la funcţionari, jos, la bufet, ori de prin oraș, apoi se îmbătau. Asta era toată documentarea. Atunci mi-am dat seama că pot deveni şi eu ziarist, întrucât mă documentam de trei ori pe zi la bufet şi beam în măsură egală cu proaspeţii reporteri. În plus faţă de ei, eu scriam cel puţin corect, iar dimineaţa nu aveam greţuri. Cu aceste două atuuri în mânecă, am luat hăţurile destinului în mână şi tras hăisa, spre gazetărie. Începutul a fost simplu. Am aruncat în redacţie bomba auzită dimineaţa, la ceai: „Băi, cică s-a adus un camion cu portocale în oraş şi toată marfa s-a dat numai pe sub mână“. „Bestial, mânca-ți-aș!“, s-a entuziasmat Costică Noapte, ajutat și de faptul că în vorbire nu sunt necesare cratimele. Și m-a zis să scriu repede un articol.

Am debutat la o gazetă înființată cu bani donați de celebra formație de manele AZUR. În această mulțumirea publică, virgula dintre subiect și predicat aproape că se impunea.

Entuziamsul lui nu era deloc deplasat. În ianuarie ’90, în Botoşani, dacă scoteai pe gură vorbele astea: „camion cu portocale“, rămânea omul cu gura căscată, se oprea şi apa în conducte. Era cu adevărat o bombă de presă. Am acceptat pe loc să scriu articolul acela despre portocale. Aveam 22 de ani şi mâncasem până atunci fix 7 portocale; primeam câte una pe an la casa de copii, ne-o aducea Moş Gerilă la Pomul de Iarnă, nu era greu să le număr. Am simţit deodată o nevoie cosmică de vitamina C. Şi când am auzit că un camion de portocale – un ca-mi-on! – a dispărut pe sub tejghea, am scris primul articol din viaţa mea cu mânie şi cu multă salivă. L-am intitulat „Ala-bala portocala“ şi a apărut pe prima pagină în numărul 3 al săptămânalului „Atitudinea“.

Debutul meu în presă a însemnat totodată o premieră pentru presa independentă din Botoşani: după obişnuita documentare cu urechea la bufetul partidului, m-am dus şi la magazin, documentare la faţa locului, ceea ce nu se mai întâmplase deloc până atunci şi foarte puţin de atunci încolo, ani de zile. De fapt, mă dusesem sperând în secret că voi mai găsi o portocală.

Fiindcă nu existau încă reţele de difuzare, noi făceam ziarul și tot noi îl vindeam. Pe stradă, din mers. Oamenii ni-l smulgeau din mâini. Îmi amintesc că atunci am plecat din redacție cu două-trei sute de exemplare și până pe la stadion, cale de vreun kilometru, le-am dat pe toate. Perntru că oamenii erau însetați de informații, nu pentru că aș fi avut eu vreun mare talent de vânzător ambulant. N-am ajuns vreun Rodipet al difuzării, cum n-am ajuns nici vreun Cristian Tudor Popescu al presei scrise sau măcar vreun Remus Radu.

La „Atitudinea”, în 1990.

Am continuat să scriu cu entuziasm despre brânzoaice, despre comerţul cu bomfaiere şi rulmenţi în Polonia, despre botoşănence care nu ne mai băgau în seamă şi se duceau la turci, despre turnători, despre jigodii, despre poeţi.

Documentându-mă asiduu pentru acele articole, la bufetul ieftinătății absolute, m-am îngrăşat şi mi-am nenorocit ficatul, dar am prins din mers cam cum e cu scrisul la gazetă. Încet-încet am trecut de la zvonuri la reportaje cu documentare pe teren. Mergeam prin judeţ şi scriam.

Primul meu articol. Nu mă mândresc deloc cu el. Noroc că am mai învățat câte ceva de atunci.

Când „Atitudinea“ a murit, după vreun an ‒ mai bine zis a fost ucisă, dar asta e altă poveste, pentru care am făcut și pușcărie ‒, am început să trimit reportaje la „Timpul“, în Iaşi. Și, culmea, toate îmi erau publicate. Acolo se făcea presă cu adevărat, în redacție erau nume pe care le ştiam din cărţi și din presa literară: Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Luca Pițu, Radu Părpăuță, Dorin Spineanu, George Pruteanu, Dan Giosu, Vasile Braic. De fiecare dată eram surprins că textul meu stângaci, scris la o mașină dezarticulată, în bucătărie, apărea în paginile uriașe ale „Timpului“. Nu știam dacă reportajele mele de atunci aveau sau nu ceva în comun cu jurnalistica. Făceam totul din instinct. Nu aveam modele. Era o perioadă tulbure, lipsită de repere. După câteva luni de colaborare, în toamna lui 1991 am fost acceptat printre semizei, în redacţia revistei „Timpul“. Nici atunci nu am căpătat credința că eram ziarist. Scriam la ziar, adevărat, dar asta nu făcea din mine un ziarist.

Ziarist m-am considerat abia în 1992, când am fost condamnat la închisoare pentru un articol. Exista un act oficial, condamnarea mea, care îmi recunoștea această calitate. Și exista în mine, ca o flacără, ideea că trebuie să scriu mai departe, să nu mă dau bătut, chiar cu prețul libertății. Acolo, în puşcărie, m-am gândit că poate n-a fost doar o întâmplare să umblu într-o anume zi, înfometat, după o monedă de 5 lei și să ajung apoi să scriu diferite texte la ziar. Poate că Dumnezeu, jucându-se la masa destinelor noastre, a împins cu degetul spre mine acea monedă de 5 lei. Pe care, în împrejurări tulburi, am pierdut-o pe undeva, dacă nu cumva am băut-o.





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top