Elixirul tinereții Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7824" align="aligncenter" width="500"] Tătuța (Vasile Merticaru) între Mămuța și Țațana (fotocopie dintr-un album pierdut)[/caption] În [caption id="attachment_7824" align="aligncenter" width="500"] Tătuța (Vasile Merticaru) între Mămuța și Țațana (fotocopie dintr-un album pierdut)[/caption] În Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Elixirul tinereții

Elixirul tinereții

Tătuța (Vasile Merticaru) între Mămuța și Țațana (fotocopie dintr-un album pierdut)

În ziua aceea tătuța m-a trezit cu noaptea în cap. Am auzit clampa, țac-țac, scârțâitul ușii, apoi pașii lui pe podeaua de lut. M-a atins ușor pe frunte cu palma lui uscată și aspră ca scoarța de copac.

‒ Ia scoală, nepoate. Hai că avem oleacă de trebușoară.

‒ Hăăă? E noaptea! Ce trebușoară?

‒ Lasă că-ți spun eu pe drum. Hai! Îmbracă-te bine, că-i ger afară.

Nu obișnuia să mă pună la treabă când stăteam la el, în vacanțe. Am sărit militărește în cizme și în câteva minute ieșeam afară, tropăind, înfofolit cu toate hainele aduse de la internat într-o valiză de carton. Gerul începutului de ianuarie m-a mușcat violent de obraji.

Tătuța mă aștepta la poartă, lângă fântână, cu un snop de unelte alături. Hârleț, topor, târnăcop, lopată. La centironul milităresc, încins peste pufoaică, avea o toporișcă.

‒ Ia jucăriile aiestea și hai să mergem!

‒ Unde?

‒ Lasă că ai să vezi tu.

‒ Ce să facem?

‒ Ai să vezi.

Și-a aprins o țigară în pumni, o mărășească, încercând chibrit după chibrit și înjurând de fiecare dată când bățul nu lua foc.

‒ Ardă-v-ar focul cu chibritele voastre! N-au nimic în cap! Pe vremea mea, când țineam prăvălie, chibritul era chibrit, îl aprindeai și de talpă, și de tocul ușii, ce mai, numai te uitai la el și se aprindea. Astea doar sfârâie și mor. Și rachiul… domnule, rachiul era rachiu. Tutunul era tutun. Și omul parcă era altfel, era om. Acum, toate astea sunt făcute în bătaie de joc, numai așa, ca să fie. Și omul e tot așa, numai ca să fie.

A luat-o înainte pe ulița înghețată, în sus, spre biserică, lăsând în urmă nori firavi de aburi și fum. Eu, după el, cu uneltele pe umăr. Fumul de „Mărășești“ îmi făcea poftă. Începusem să fumez la liceu, deja îmi cumpăram țigări. Aveam la mine câteva, dar îmi era rușine să fumez de față cu tătuța. Nici nu trebuia să știe, darămite să mă vadă!

Nu înțelegeam de ce mă trezise cu noaptea în cap, nu știam ce aveam de făcut, dar nu l-am mai întrebat. Dacă era să-mi spună, mi-ar fi spus de la început. Era supărat și îi simțeam supărarea din felul grăbit cum trăgea din țigară, după călcătura apăsată care isca icnete mici, metalice, din pământul înghețat. Când era supărat, nu putea nimeni vorbi cu el. Se zidea în tăcerea lui și nu-l scoteai de acolo până nu hotăra el să iasă, sufocat de propria otravă. Așa că m-am ținut cuminte după dânsul depănând cu nasul, din aer, fuioarele de fum de țigară. De „tiutiun“, cum zicea tătuța.

Nu mai era nimeni pe uliță. Satul începea să se trezească anevoie. Câte o lampă înmugurea umedă în întuneric. Curentul venea abia pe la 10 dimineața. Așa se dădea curent pe atunci: numai în timpul zilei; când se întuneca și aveai nevoie de un bec, se întrerupea. Se auzeau undeva un scârțâit de poartă, altundeva un vălătuc de fântână, mugetul scurt al unei vite. Și pașii noștri. Câte un câine spărgea sticla gerului cu un hămăit stingher.

Cum am trecut de Molocea, din capătul satului, tătuța m-a așteptat să-l ajung din urmă, doi-trei pași, și, tot fără să-mi spună ceva, m-a împins cu umărul spre Hârtop. Am luat-o la vale, printre dâmburi, pe o cărare îngustă, cu creste ascuțite de glod înghețat.

Am mers încă vreun sfert de oră. Tătuța aprindea țigară de la țigară. Știam că n-avea voie, că suferea cu stomacul. Doctorul îl oprise, cu amenințarea morții, să mai bea și să mai fumeze. Dar tătuța, fost cârciumar, răbda ce răbda, și odată se uita cu scârbă în ochii morții și, parcă în ciuda ei, trăgea din țoi și din țigară. Nu mai departe de seara dinainte venise acasă pe două cărări, mormăind un cântec, cel pe care-l cânta la chefuri, în vremurile bune, când era sănătos: „Cine te-a împins, Vasile,/ Ca să strici prin sat copile?“.

Mămuța (Maria Merticaru, 1918-1998)

Dormeam în camera alăturată, despărțită doar de o perdea. Se auzea tot.

Intră tătuța, bâjbâie prin întuneric, se aude ulcica de tablă căzând de pe scăunelul din colț, de lângă căldare. Apoi liniște câteva secunde.

‒ Marie, dormi?

‒ Dorm, om nebun, nu umblu ca tine prin canaluri, noaptea.

‒ Nebună ești tu, că vorbești prin somn.

‒ Cum vorbesc prin somn?

‒ Ai zis că dormi.

‒ Ia lasă-mă-n pace! Culcă-te!

‒ Mi-e foame, fa!

‒ Și vrei să-ți dau eu să mănânci? Vezi că e borșul pe plită, mămăliga e pe masă, pune-ți singur și crapă! Că nu mă dau eu jos pentru tine, om fără minte! Bei și bei, nu te uiți că…

‒ Nu mă uit că ce? Nu mă uit, iaca, beau cu ochii închiși. Ce treabă ai tu?

‒ Am, că stomacul tău e numai găuri și parcă văd că…

‒ Taci, fa, nu mai vorbi atâta, că te trezești.

Și se apucă tătuța să cotrobăiască pe întuneric printre blidele de pe plită.

‒ Aprinde lampa, omule!

‒ Văd eu și așa…

Începe să mănânce cu lingura direct din oală. Zdrang-zdrang se aude lingura, când în oală, când pe lângă ea. Și horpăiala lui. Și mormăielile de plăcere.

‒ Dar ce borș bun ai făcut, Marie! Mmm, dar bun-bun, nu așa.

‒ Crapă în tine și taci!

‒ Nu pot să tac, Marie. Că e prea bun. Atâta bunătate de borș ce ai făcut… Bun tare! Ce-ai pus într-însul?

‒ Era să-ți spun eu ce-am pus într-însul…

‒ Bun. Bun borș. L-ai nimerit. Numai carnea asta n-ai fiert-o cum trebuie… Ia uite… cleaf-cleaf… ia uite cum trag cu dinții de dânsa!

‒ Ce carne, Vasile? Om nebun ce ești! Că e borș cu fasole.

‒ Dar și cu carne.

Mămuța pufnește nervoasă. Scârțâie patul vechi, de scânduri. Pașii ei pe țoalele de cordele. Chibritul sfârâie. Lampa din perete strecoară prin perdeaua dintre camere un zer subțire de lumină.

‒ Vasile, Vasile, ce borș mănânci tu aici?

‒ Borș bun, Marie. Tare bun!

‒ Măi Vasile, tu ai mâncat zoaiele în care am spălat blidele.

‒ E borș, adormita Maicii Domnului, nu vezi? Cu carne.

‒ Îs zoaiele de la blide, Vasile. Și tu rozi spălătorul.

‒ Dar să știi că parcă-i un spălător. N-ai fiert-o deloc!

Pe urmă tătuța a mai mormăit ceva și a adormit pe scaun, sforăia. Mămuța m-a chemat s-o ajut să-l întindă în pat. Așa îmbrăcat cum era. Numai cizmele i le-a scos din picioare și i-a pus obielele pe sobă, să fie calde dimineața. Toată noaptea s-a foit și a gemut. Ce-o fi visat de m-a luat dimineața din pat și m-a dus în Hârtop?

‒ O să scoatem un copac, l-am auzit zicând, la doi pași în fața mea, de parcă mi-a citit gândurile. Mergem la via noastră. Știi salcâmul acela…

Și a luat-o pe sub coasta dealului, unde avea o bucată de vie. Câteva rânduri, nu mai mult. Atât îi mai lăsaseră comuniștii din tot pământul lui de odinioară, bucățica aceea de vie, loc de folosință, cum i se zicea, din care nu scotea două găleți de vin. Dar asta nu-l oprea pe tătuța să-și dedice toată vara acelui lot. Cum dădeau lăstarii, își făcea o colibă de haldani în vârful dealului și de acolo păzea, sprijinit în bâtă, să nu-i fure careva poama. Dar dacă se abătea vreunul să ia struguri, el se făcea că nu vede. Se uita la cer.

Tătuța, primul din stânga. Mămuța, prima din dreapta. Mama și tata apar în această fotografie. În afară de copiii din rândul de jos, azi mai bătrâni decât mine, nimeni dintre ai mei nu mai e în viață.

Via aceea era mai mult un motiv să nu stea pe-acasă, poate ca să scape de gura mămuței, poate pentru că îi plăcea lui așa: să stea singur, ițit ca un popândău pe culme, agățat de baierele cerului și cu picioarele în iaz, numai el cu gândurile lui. Treabă pe-acasă nu prea avea. Nu mai ținea în ultimii ani nici vacă, nici porc, trăia bine din pensia de fost gestionar la bufet, dar mai ales din băutura pe care mămuța o vindea pe sub mână. Aducea alcool de la Botoșani, de la furnizorii ei din vremea când vindea la mat, îl înmulțea cu apă și-l dădea la negru într-o vreme când cârciuma din sat se deschidea numai două ore, seara, ca televizorul, și nici atunci nu găseai băutură, doar chibrituri care nu se aprindeau și câteodată țigări. Oamenii veneau tot la mămuța. Băteau în gemuleț la 5 dimineața, înaintea cursei de navetiști, își luau porția și plecau la muncă plini de energie.

Degeaba păzea tătuța via. Păsările ciuguleau, oamenii luau cu poala, căci pe-acolo treceau spre iaz ori spre pădurea Vartan, pe-acolo duceau vacile la cireadă, mai împărțea și el cu mâinile lui, și toamna numai ce-l vedeai la poartă, acasă, cu un săcotei de nailon în spate, cu câțiva struguri chifligiți, striga: „Marie, scoate zdrobitoarea, că am adus poama!“. Zdrobea strugurii și își punea mustul într-o damigeană, la fiert. Pe urmă stătea cu ochii numai pe damigeana aia, o căuta ca pe cloșcă. Nu apuca mustul să stea din fiert, că tătuța îl termina. Îi plăcea tulburelul. Iarna, când i se făcea poftă de o cană de vin, trebuia să ceară de la mămuța. Ea scotea din via din grădină o mie de kile de vin.

‒ Ia adă, babă, o cană de căpșunică. Dar vezi să fie rece!

‒ Bea din vinul tău. Unde ți-e vinul din Hârtop?

‒ L-am băut.

‒ Dacă ți-a plăcut…

‒ Nu, l-am băut că era frumos.

Uneori îi dădea, alteori nu, depinde în ce toane o prindea. Dacă era supărată, tătuța trecea drumul la Țațana, la aprozar, și de la ea nu se întâmpla să vină cu gâtul uscat, că doar era fata lui și nu-l putea refuza. Se făcea că lucrează ceva pe la aprozar, că mută o lădiță mai încolo ori că alungă o muscă de pe marmeladă, și căpăta plată generoasă în ce fel de rachiu voia el, mâncare, haine, că la Țațana se găseau de toate.

Am ajuns pe deal odată cu soarele. În jos se zărea iazul; mai sus de noi, pe buza dealului, răsăreau câteva acoperișuri, parcă plutind prin leșia rece a zorilor. Via era pe la jumătate.

‒ Ia uite-l ce frumos e! Îl dăm jos! – a spus tătuța, brusc înviorat, arătând spre salcâmul uriaș din capătul de sus al viei.

Nu înțelegeam de ce se bucura că va doborî salcâmul. Sub coroana lui își făcea coliba. Stătea toată vara la umbră, mânca acolo, dormea acolo.

‒ Dar de ce-l tai, tătuță? Lemne acasă ai o grămadă.

‒ Am eu o treabă cu el…

„Na, să vezi că-l vinde, mi-am zis, fără știrea mămuței, și-mi dă banii mie, să am la școală.“

Uliță din satul meu natal, tarâm al glodului, cu Hârtopul în planul îndepărtat.

Parcă eram în „Moromeții“, în celebra scenă a tăierii salcâmului, căreia toată lumea se străduia să-i găsească o semnificație ascunsă, un simbol, pe când eu, băiat crescut la țară, cu o pădurice de salcâmi în fundul grădinii, din care tata tot tăia când avea nevoie, nu vedeam altceva decât banala tăiere a unui arbore, că avea omul o treabă cu el.

‒ Gata, hai să scoatem animala asta din pământ! a zis tătuța.

Și s-a așezat frumos pe o grămadă de râpcă. Și-a tras gulerul pufoaicei până sub urechi, și-a îndesat căciula pe cap și și-a înfundat mâinile în buzunare. Cu bărbia înfiptă în piept, mă urmărea pe sub apărătoarea căciulii de fâș. Ochii îi sticleau de nerăbdare.

M-am apucat voinicește de săpat cu târnăcopul în jurul salcâmului. Pământul era înghețat bocnă și cornul de fier abia rupea, scrâșnind, câte o bucățică, nu mai mare decât pumnul.

‒ Tătuță, asta nu-i vreme de scos copaci, i-am zis gâfâind după vreo jumătate de ceas. Dau cât pot de tare, ca la ocnă, și nimic. N-am niciun spor. Salcâmul ăsta e mare al dracului, și-a întins rădăcinile prin tot Hârtopul. Nu cred că-l pot dovedi singur. Ce-ți veni să-l scoți?

‒ Așa m-am gândit eu astă-noapte, că trebuie să-l scot. Am venit cam vesel de la Ana, că mi-a dat niște scârbă de rachiu de la ea, de la aprozar. Nu știu ce nație de rachiu era acela… parcă era din obiele, că rău mai puțea. Așa se face băutura acum, nu ca pe vremea mea… Apăi pe vremea mea, când aveam noi prăvălioara noastră, aduceam secărică de la Golanu din Ștefănești, șliboviță din Suceava, mastică de la Botoșani, de la Bercovici, care o aducea cu vaporul tocmai din Grecia, până la Galați, și de acolo cu carul cu boi, încet, ca să nu se hlobăne prea tare, că de la zdruncinătură își schimba gustul… Când luai o gură, mămăică-mamă, simțeai că ți se face gura mare pe dinăuntru, uite-așa se umfla de bucurie, te parfumai tot, mirosea și sudoarea frumos… N-am mai văzut mastică de când erai tu de țâță… a mai găsit mămuță-ta pe la Botoșani un șip, de poftă… dar parcă nu mai era așa bună… Aveam și rom bun, și vermut, lichior, de toate. Bune mai erau! Dar acum… De la putoarea ceea de aseară put ca un hârdău și mă doare capul, parcă bat dracii toba în capul meu. Și cum n-am putut eu dormi de rău și de durere, că m-a chinuit și spurcăciunea asta de stomac, mânca-l-ar câinii, m-am sucit, m-am foit și mi-a venit așa în minte să tai dihania asta de salcâm.

Am mai dat câteva târnăcoape, icnind, mai mult ca să-mi fac de treabă și să găsesc în acel răgaz o noimă în vorbele lui. Adică de unde și până unde, pornind de la un păhărel, să se apuce de scos salcâmul? Nu vedeam sensul prin pâcla spuselor lui.

‒ Eu tot nu înțeleg de ce scoți salcâmul.

‒ Că am eu o treabă cu el.

‒ Ce treabă?

‒ Sapă tu și o să vezi.

M-am gândit că vrea să-l vândă ‒ și nu ca să-mi dea mie banii, cum mă gândisem de prima oară, cumva în glumă, dar nu total lipsit de speranță, și cum poate ar fi făcut-o din toată inima, ci ca să se opereze a doua oară la stomac; poate durerile de după beția aia cu poșircă îl făcuseră, peste noapte, să vină în sfârșit la vorba doctorului.

‒ Mai bine mai chemai pe cineva în ajutor.

‒ Nu, nu, nu, că nu trebuie să știe tot satul.

‒ Și ce dacă știe? Că doar nu-l furi, e salcâmul matale.

‒ Lasă că ai să vezi tu… Sapă și ai să vezi. Numai noi doi trebuie să știm.

„Casa din vale” sau „Casa mare”, una din multele case ale bunicilor mei, rămasă în paragină după moartea lor, apoi vândută. Aici dădeam spargeri toți nepoții, furam bani și dulciuri de la Mămuța. Acum cred că ne mai și lăsa.

Tătuța avea încredere în mine. În puterea mea de a scoate stâlpul cerului, tot zgâriind cu târnăcopul pe lângă el, și în discreția mea. Nu era prima oară când puneam amândoi la cale o treabă de taină. Când eram mai mic, cum se apropia ziua să plec la cămin, dădeam împreună o spargere la casa din vale, ținută sub cheie de mămuța, și furam din banii de pe băutură. Tătuța mă băga pe un gemuleț din spate, care se scotea din perete cu tot cu cercevea, îmi spunea unde să caut, ce să iau și cât să iau. Când am mai crescut și n-am mai încăput pe ferestruică, a început să acționeze singur. Făcea el ce făcea, fura cheile de la mămuța și dădea atacul. Mă aștepta în stația de autobuz, când trebuia să plec, cu o sacoșă plină de bunătăți, căci mămuța aduna de toate în casa de la vale, și cu bani de cheltuială. Pe lângă ce-mi dădea mămuța cu mâna ei. Era zgârcită, o știa tot satul; la luat avea patru mâini, la dat ‒ numai una mică și temătoare.

Am început să sap mai cu sârg. Mă îmboldea, pe lângă dorința de a termina lucrul început, și nerăbdarea de a afla mai repede ce-l împinsese pe tătuța să se pună cu atâta mânie pe salcâmul lui, singurul copac din tot Hârtopul, umbra lui, reazemul, prietenul lui din pustietate.

Cum am trecut de crusta înghețată, cam o palmă în adâncime, treaba a mers mai repede. Dedesubt pământul era moale, hârlețul tăia cu ușurință lostopane ca niște bucăți de carne pline de vinișoare uscate. Curând am ajuns la rădăcini. Porneau în toate direcțiile, împletindu-se cu rădăcinile viei, cu rădăcinile ierburilor; salcâmul parcă apucase cu brațele acel deal lutos, zeci de brațe, și se ținea din toate puterile lui, ajutat de plantele din jur, într-o mare și greu de înfrânt frăție vegetală. După ce i-am dezvelit roată-mprejur rădăcinile, am început să i le tai una câte una cu toporul. Nu era deloc o treabă ușoară. Fiecare rădăcină era un mic copac din care dădeau alți copăcei, și aceia risipiți apoi în ramuri mai mici, apoi în vine de lemn, formând o rețea uriașă prin care copacul trăgea sevele pământului și le ridica la cer. Se ținea tare, dar eu eram tânăr, puternic și lucram cu îndârjire. Toporul, bine ascuțit, mușca fără milă din brațele noduroase de lemn. Din tăieturile proaspete se prelingeau picături de sevă ca niște lacrimi. Pentru o clipă am avut sentimentul că ucid fără milă o vietate. Un fior m-a străbătut din cap până în tălpi când, retezând o rădăcină groasă, salcâmul s-a lăsat puțin într-o parte, smulgându-și singur din pământ câteva odgoane de lemn și scoțând un geamăt scurt. Am încremenit cu toporul în mână, o mogâldeață umbrită de trunchiul uriaș, o sclipire de metal în imensitatea sură a Hârtopului. Tătuța a tresărit din amorțeala lui și a venit repede lângă mine:

‒ Hai că mai e oleacă și pică! Dă-i la rădăcină, dă-i!

Mămuța (în dreapta) cu fetele ei mai mici: Ana (Țațana, în stânga) și Ecaterina (Țațcatinca, în mijloc); lipsește din poză fata cea mare a Mămuței, Elena, mama mea.

N-a mai fost oleacă, a fost mult. După opt ore de săpat împrejur și de tăiat rădăcini, salcâmul nu voia deloc să se miște. Cum crescuse pe o pantă, mă așteptam să se prăvălească în vale, după ce-l slăbeam puțin, rupând cu greutatea lui, în cădere, rădăcinile înfipte vertical în pământ, la care nu puteam ajunge cu toporul. Dar nu ceda. Parcă, lăsat puțin câte puțin fără puterea rădăcinilor, se ținea de cer cu toate ramurile lui uriașe.

‒ Încă oleacă și gata! mă zorea tătuța, lovind și el când și când, fără vlagă, cu toporișca în câte o rădăcină.

Trecuse de trei după-amiază și salcâmul era tot în picioare. Făcusem în jurul lui o groapă imensă. Practic, nu mai era nimic care să-l susțină și totuși nu cădea.

Soarele se lăsa încet după dealul Lutăriei, departe, umplând Hârtopul cu o lumină obosită, un sânge vaporos și rece. Rezemat numai în dunga asfințitului, fără nimic altceva care să-l țină în picioare, salcâmul stătea sfidător în groapa sfârșitului său, plină de lacrimi, de sudoare și de surcele.

Biruiți, ne-am așezat pe grămada de râpcă. Nu-mi mai simțeam brațele. Răsuflam greu. Tătuța a scos o turtă de sub pufoaică și mi-a întins-o. Am început să înfulec. El nu mânca. Întunecat la față, se uita crunt când la groapa din jurul salcâmului, când la coroana aurită de lumina apusului.

‒ Mai venim și mâine, am zis. De-acum se întunecă, uite! Încă o oră-două, mâine,  și gata, îl trântim la pământ. Poate venim cu o frânghie… Mă urc în vârf, o leg și-l tragem în jos… Poate mai aducem pe cineva să ne ajute…

Tătuța n-a zis nimic. Parcă nici nu m-a auzit. S-a ridicat de lângă mine și a pornit agale spre salcâm, privind tot timpul în sus, cu baltagul în mâna dreaptă. S-a apropiat de trunchi, l-a îmbrățișat, atât cât a putut cuprinde cu brațele, și și-a lipit fața de scoarța aspră, cu franjuri argintii de promoroacă. A stat așa câteva clipe, nemișcat, parcă-și lua rămas bun. Apoi s-a dat un pas în spate și a început să dea cu toporișca în copac din toate puterile lui, puținele lui puteri. A dat o dată, de două ori, de trei ori. Trei răni mici, gălbui și umede, au apărut în pielea groasă a tulpinii. Și atunci, deodată, parcă înduplecat de acea izbucnire a bătrânului neputincios, salcâmul s-a aplecat încet la vale. Ramurile s-au smuls tăcute din cer, trăgând după ele fuioare de nori; rădăcinile s-au rupt zgomotos, cu scrâșnete de lemn înfrânt, cu trosnete seci ca niște împușcături.

Uriașul n-a căzut, nu s-a prăbușit, ci s-a lăsat lent pe o parte până s-a așezat ca un om rănit de-a lungul povârnișului, cu ramurile în vale, spre iaz, și cu rădăcinile în sus, spre sat. Roata neagră de rădăcini retezate, cu pământ între ele, ridicată din groapă, a acoperit soarele. O pală de vânt a tăiat valea.

‒ Gata, și-a dat duhul! – a strigat tătuța.

Și din doi pași a sărit în groapă cu o sprinteneală stranie, a început să scurme cu degetele pământul dintre rădăcini. Până să ajung lângă el, ca să-mi dau mai bine seama ce face, el era deja din nou sus, pe buza gropii, cu fața luminată de o bucurie intensă, ca atunci când reușea s-o păcălească pe mămuța și să-i mai fure câte ceva din casa mare, gârbovită sub greutatea lacătelor și a zăvoarelor.

‒ E aici! Am găsit-o! Ce ți-am zis eu ție? Na, că am găsit-o!

Dar nu-mi spusese nimic și nici nu-mi dădeam seama ce găsise!

Mama și frații mei mai mici: Leta și Vasilică la înmormântarea Tătuței

Ținea în brațe o bucată de pământ. Cu grijă, ca pe un copil. O momâie diformă și neagră. Cu stânga o strângea la piept, cu dreapta zgâria pământul, strat după strat. Râdea și scurma cu unghiile.

‒ E aici! ‒ striga cu o voce nouă, ciudată, care mă speria; parcă înnebunise. Gata, strânge toate sculele și hai acasă. Am găsit-o!

‒ Ce ai acolo? Ce-ai găsit?

Nu mi-a răspuns. Nici nu m-a așteptat să strâng, a luat-o înainte. L-am ajuns din urmă tocmai pe vârful dealului, pe lângă cimitir. Am alergat cu toate uneltele alea în brațe, împiedicându-mă de ele, scăpându-le, culegându-le din fugă de pe jos.

‒ Ce ai găsit, tătuță, ce e drăcia aia?

A scos de sub pufoaică o sticlă și mi-a arătat-o. O sticlă mare, cu străluciri verzui, murdară de pământ. Între timp reușise să curețe toată țărâna de pe ea. Din mers.

‒ Asta? Asta e mastică din Chios, nepoate! Mastică adevărată.

Mi-a citit pe chip uimirea, descumpănirea, n-a mai așteptat să-l mai întreb ceva.

‒ Sticla asta am ascuns-o eu în ’48, când comuniștii mi-au luat prăvălia. Auzeam eu ceva vorbe atunci, dar nu credeam: cum paștele mamii lor să-mi ia magazinul? Păi eu aveam de toate acolo: băutură, bomboane, sare, săpun, frânghii, gaz, de toate. Stăteau măslinele și scrumbia până se stricau. Și acum nici nu le mai știu culoarea. Ziceam că nu se poate așa ceva. Dar când m-am dus la Botoșani după marfă, mi-a zis Bercovici al meu, jidanul de la care luam marfă: Vasile, nu-i de glumă, strânge-ți averea și îngroap-o, că ăștia îți confiscă tot…

Știam povestea aceea. O tot spunea când se amețea de băutură și prindea oleacă de curaj să cârâie împotriva comuniștilor. Când i se făcea dor de viața lui de altădată. De vremea când avea băcănie în sat la noi, moară de păpușoi în Ringhilești, de unde se trăgea el, când ținea pământ mult în Sărata, era înstărit. Comuniștii i-au luat tot, iar el și mămuța au rămas gestionari, angajați la stat în fostul lor magazin. Două zile și două nopți, după ce Bercovici l-a avertizat, bunicii mei au îngropat prin grădină, la lumina lunii, tot ce sperau ei să mai poată salva din avuția lor, tot ce mai aveau în magazin și prin casă. Când a venit comisia, care, ce să vezi, era condusă chiar de Herșcu Bercovici, tătuța mai avea în raft niște sticle de sifon, ceva marmeladă, niște rachiu și câteva butoaie de bere în ghețăria din fundul grădinii. Prietenul Herșcu i-a făcut cu ochiul și i-a naționalizat rafturile goale.

Ani de zile după aceea bunelul își mai amintea de câte ceva îngropat și se apuca de săpat prin grădină. Se întorcea cu câte o sticlă de rom, cu șampanie, cu niște conserve ruginite, cu câte o pereche de cizme de piele putrezite, dar de cele mai multe ori venea cu mâna goală. Fie că uitase locul, fie că doar i se păruse că avea ceva îngropat acolo. Venea în casă rupt de oboseală, murdar, se așeza într-un colț, negru de supărare, și nu mai scotea o vorbă toată ziua. Odată, când făceam un coteț pentru rațe într-un colț de ogradă, am găsit și eu ceva în pământ: un borcan de 10 kilograme cu carne de gâscă în untură. Stătea acolo de aproape 40 de ani, untura scăzuse și devenise o masă uscată, poroasă, ușoară ca spuma.

Ne apropiam de casă. Tătuța vorbea întruna, cu o putere brusc regăsită, odată cu acea sticlă de mastică.

‒ Și vrei să spui că astă-noapte ți-ai adus aminte că ai îngropat sticla asta în vie? Și ai zis: hai s-o scot?

‒ Nu, am știut tot timpul că sticla asta de Chios e acolo. Nici o zi n-am uitat.  38 de ani m-am gândit la sticla asta. Cum să uit? Azi-noapte numai m-am hotărât s-o scot. După ce-am îngropat cu Maria ce aveam noi mai bun, m-am dus la vie în Hârtop și am îngropat sticla asta. Chiar de ziua mea. Am sădit deasupra un salcâmaș… care ai văzut cât s-a făcut…

‒ Chiar așa, ce faci cu salcâmul?

‒ Dă-l încolo de salcâm… Găsesc eu zilele astea doi oameni, îi trimit să-l facă bucăți și să-l aducă acasă. Îl pun pe foc.

‒ Adică vrei să spui că doar pentru sticla asta n-ai dormit toată noaptea și m-ai pus să muncesc ca nebunul, să mă bat de unul singur cu ditamai salcâmul? Dacă voiai să bei ceva, ce, nu găseam noi una mica la Țațana?

S-a oprit în poartă și m-a privit o clipă în ochi, adânc, mutând în mine, cu acea privire, o bucată mare din pietroiul tristeții lui de om bătrân și bolnav.

‒ Asta nu-i o sticlă de băutură, mânzocule. În sticla asta e toată tinerețea mea ‒ mi-a zis el rar, bătând cu palma peste sticlă, prin pufoaică.

O sticlă de mastică ordinară, chiar dacă scrie pe ea că e specială. Sticla Tătuței arăta altfel. Și conținea ceva cu adevărat valoros: tinerețea lui.

Câteva săptămâni mai târziu am primit la internat, în Botoșani, o telegramă: „Vino urgent, a murit tătuța“. Am plecat într-un suflet, fără să anunț pe nimeni, sfâșiat de vestea nenorocirii.

Am ajuns chiar în dimineața înmormântării.

Tătuța fusese un om bun. Tot satul era strâns la poartă, puhoiul de lume umplea ulița până în vale, la pârâu. Mi-am făcut loc cu coatele prin mulțime ca să ajung la sicriul lui, în casa de la vale, unde cât fusese în viață nu intra decât mămuța, iar el numai hoțește. Printre lacrimi am zărit după sobă, în cotruță, sticla de mastică. Era curățată de pământ, strălucind ca smaraldul, dar cu dopul neatins, prins în sigiliul lui de smoală, așa cum o îngropase tătuța în vie, demult, într-o zi de vară, când împlinea 30 de ani.

(Post-scriptum: Am povestit această întâmplare acum, la aproape 50 de ani ai mei, înspăimântat fiind că, spre deosebire de tătuța, eu nu am nimic îngropat, nicăieri.)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top