Evadarea (1) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8426" align="aligncenter" width="488"] Complexul comercial din centrul Trușeștiului[/caption] De un an de zile mă tot chitesc să fug de [caption id="attachment_8426" align="aligncenter" width="488"] Complexul comercial din centrul Trușeștiului[/caption] De un an de zile mă tot chitesc să fug de Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Evadarea (1)

Evadarea (1)

Complexul comercial din centrul Trușeștiului

De un an de zile mă tot chitesc să fug de aici. De câte ori am încercat, am dat greș. Dar până la urmă tot o tulesc eu, nu se poate altfel! N-o să fac și clasa a treia la cămin. Acum stau la izolare, plin de râie, și pritocesc planuri de fugă.

Mi-e tare ciudă că n-am putut fugi până acum. Am încercat și așa, și așa, și pe-o parte, și pe alta. N-a mers! Nu mă ține nimeni legat aici, nu-s priponit; pot umbla slobod încoace și-ncolo, dar când să-mi iau valea, iaca nu se poate! Mereu mă aduce cineva înapoi. Nu-s legat, dar parcă sunt.

Așa era Pandel al nostru, acasă. Umbla pe o sârmă întinsă de la beci până la poartă, ca să poată păzi toată ograda, și el zburda toată ziua, dar numai cât îl lăsa sârma. Când ajungea la un capăt, se învârtea în lanț ca nebunul, rotocol-rotocol. La un capăt era un cerc de pământ scurmat, cum se tot învârtea el ca să scape, iar la celălalt capăt − alt cerc. Pandel era liber între cercurile alea și atât. Cât era sârma, atât. De învârtit, se putea învârti, dacă avea poftă, până amețea.

Eu sunt acuma ca Pandel. Nu văd sârma întinsă de la cămin la școală, de la cantină la dormitor, de colo până colo, pe unde ne tot fâțâim noi. Adică nu e o sârmă adevărată, să pun mâna pe dânsa, dar eu știu că e acolo. Și dacă închid ochii, pot să o văd. Că eu pot închide ochii ca să văd anumite lucruri care nu se văd cu ochii deschiși. Văd și cercurile făcute de mine cât m-am tot învârtit la capetele sârmei. Cercul cel mai mare este la școală, unde avem voie să ieșim din curte. Ca să mai mărim cercul zicem că mergem la poștă să cumpărăm timbre pentru colecție sau la alimentară, ca să cumpărăm pâine caldă, și ne dă voie să ieșim. Dar noi n-avem bani nici de timbre, nici de pâine, spunem așa numai ca să ieșim din curtea școlii, că așa mai lărgim cercul. Tare departe nu ne ducem, că dacă ieșim din cercul nostru, parcă suntem năuci.

La capătul de la cămin cercul este mai mic. Dormitorul, sala de mese, veceul de-afară, grajdul, atelierele, cizmăria, magazia de alimente, unde nenea Alexandroaie măsoară cu cântărașul, în fiecare dimineață, cât trebuie să mâncâm noi.

Odată, la puțin timp după ce am ajuns aici, m-am dus până la veceul din vale. E tocmai în fundul curții, lângă gospodărie, unde-s porcii și vacile căminului. Mai este acolo și o stivă uriașă de lemne. Printre lemne sunt numai țigări ascunse de băieții mai mari. Dar eu n-aveam treabă la veceu, nici după țigări nu m-am dus, că mi-a zis tata să nu fumez. Că nici el nu fumează. Fumatul e pentru oameni răi, care se îmbată. M-am dus la veceu pentru că e lipit de gardul din spate, dinspre Jijia. Căutam un loc s-o tulesc. De acolo poți să sari gardul fără să fii văzut. Cum treci de gard, nimerești într-o pădure de stuf mare și des. Cât vezi cu ochii, e numai stuf și nimic altceva. Băieții mai mari spun că dacă nu știi unde să calci, te duci la fund, în mâl, și acolo mori! Cică a intrat unul în baltă și n-a mai ieșit niciodată. Nici nu l-au găsit. L-a înghițit mâlul. S-a închis deasupra lui și a făcut o dată: bleoap! ‒ că cică așa face, un fel de bulbuci groși ‒ și adio, băiete! Dar eu tot am vrut să sar gardul și să încerc cu piciorul. Să văd eu dacă e chiar așa. Dar cum m-am apropiat de gard, a venit nenea Drețcanu, care mulge vacile, și m-a fugărit înapoi la grupa mea. Că noi trebuie să stăm tot timpul cu grupa. Cum te prinde cineva umblând lerla, te ia de ureche și marș la grupă! Atunci m-am ascuns în veceu ca să plâng de ciudă. Dar în loc să iasă plânsul, cum plâng băieții, a ieșit un fel de scheunat de cățel. Exact așa cum făcea Pandel la capătul sârmei. Nenea Drețcanu m-a auzit. El a crezut că mă joc și mi-a zis să mă duc să scheaun în clasă la mine, că el e sătul de cât îi rag vacile-n cap și de cât îi guiță porcii, nu-i mai trebuie și chelălăit de câine.

Dacă știam eu cum e viața la cămin, mai veneam ? Mă ascundeam undeva în ziua când trebuia să plec și na! mai găsiți-mă! Prost am mai fost! Dar atunci eram și mai mic cu un an și ceva, de unde atâta minte?

FOTO: Ludmila Shumilova (LANA Fine Art Photography)

Am fost tare bucuros când mama mi-a spus că mă dă la casa de copii. Și acasă eram tot o casă de copii, mulți, și îmi plăcea să fie și mai mulți. Abia așteptam să plec, mi se părea că nu mai trece odată vara.

Dusul ca dusul, dar bucuria mea cea mare era să mă întorc și să povestesc cum a fost. Îi și auzeam pe băieții de pe uliță:

− Vai, ce departe ai fost! Spune-ne și nouă cum este departe!

Noi când ne jucam în sat, ne plăcea să ne jucăm departe. La toți ne plăcea departele. Când te joci în casă, nu-i mare bucurie. Acolo știi fiecare cotlon, fiecare cârpă, știi și paiele din mătură câte sunt. Nu poți să te joci de-a amijita, că n-ai unde să te ascunzi. Cum începi să te joci, casa parcă se face și mai mică. Când plouă și glodul se urcă până pe prispă, n-ai ce face, stai în casă și te joci cu ce ai la îndemână. Mai spui o poezie, mai desenezi ceva pe cărțile fraților mai mari, spui o ghicitoare, cânți ceva… Dar mai mult și mai mult stai cu nasul în geam și te uiți cum plouă. Când iese soarele, țuști în ogradă! Pe urmă vrei și mai departe. În drum, fiindcă acolo e glodul cel mai bun de jucat. Căruțele și tractoarele îl frământă ca pe aluat. Faci biliboambe și le zvârli cu varga în sus. Nici nu le mai vezi, dacă ai o vargă bună, parcă se topesc în aer. Stai încremenit, îți ții răsuflarea și după un timp le auzi cum fac pleosc undeva. Din glodul din drum ies niște pocnitori ca lumea. Ce pocnitori? Tunuri. Când le trântești de stâlp, bubuie ca la război. Pocnești o dată, de două ori, pe urmă te muți pe altă stradă. Acolo nu-i un glod mai bun, mai pocnitor, dar e mai departe. Și asta e foarte bine. Dacă te duci și mai departe, dai în câmp, că satul nu-i chiar așa mare. Dar degeaba e mai departe dacă nu te vede nimeni și dacă nu aude nimeni când pocnești. Deci departele e până unde sunt oameni. Dacă vrei mai departe de-atâta, trebuie să fii tare curajos sau nebun. Fiindcă nu mai ești decât tu cu departele tău și când te întorci s-ar putea să nu te creadă nimeni că ai fost pe unde ai fost. Dar eu am ajuns aici cu mama de mână. Ea poate să spună că așa e. Și poate să vină oricine să mă vadă că sunt aici. Departe.

Nimeni n-a mai ajuns atât de departe ca mine: până la Trușești! Cel puțin de pe ulița mea. Când am aflat că voi pleca, mă și vedeam foindu-mă țanțoș pe la porțile băieților, la întoarcere, să le fac în ciudă. Uite-așa, hâța-fâța, cu mâna în buzunarul de la spate. Da, aveam pantaloni cu buzunar la spate. Mi i-a cumpărat mama ca să-i îmbrac toamna, când mă va duce la cămin. Dar eu am plâns și mi i-a dat să-i port. Însă cu grijă, să nu-i rup. Toată vara aia nici nu m-am jucat, doar am purtat pantalonii.

Când am plecat spre cămin, tropăiam în autobuz, mi se părea că merge prea încet. Îmi aduc aminte că era o zi frumoasă de toamnă, mirosea a frunze de nuc și soarele era gălbui și călduț ca un ceai de romaniță. Era frumos cu autobuzul. În sat nu m-am tras decât cu căruța și de câteva ori cu tractorul. Atunci copacii nu o luau așa la goană. Adică nici nu se urneau, așa de încet mergea căruța cu cai, ca să nu mai zic de carul cu boi, care abia se urnea. Copacii sunt puși pe marginea drumului ca să-ți facă umbră și ca să-ți dai seama că mergi. Dacă n-ar fi acolo, ți s-ar părea că stai pe loc.

Am luat câteva caiete de la frații mei și le-am cusut unul de altul. Mi-am făcut un caiet gros ca să scriu toate satele prin care voi trece. Să nu uit vreunul, ca să povestesc frumos toate aventurile la întoarcere. Am scris Albești, Mășcăteni… și gata, ne-am dat jos. Mama mi-a zis că acolo e Trușeștiul. M-am uitat în jur. Era așa de frumos! Dar prea aproape. Prea puține sate. Și am început să plâng. Toată vara le-am spus băieților că Trușeștiul e peste mări și țări, și acum, ce să vezi, era peste deal! Ne adunam în coliba din salcâmi și mă lăudam că voi merge la cămin, la Trușești.

− Este mai departe de Albești? − m-a întrebat Neculai odată.

− Mai departe!

− Mai departe de Albești? − s-a mirat Ștefănel. Pe la Paris?

− Și mai! Este pe la Dorohoi! Trebuie să mergi cu cursa, cu trenul, cu vaporul și cu racheta.

Băieții mă ascultau cu gura căscată. Ne miram împreună: mămăică-mamă!, cât de departe pot fi unele sate. Și acum, poftim, Trușeștiul era după Albești și Mășcăteni! Nici n-am apucat să scot din pungă mâncarea pregătită pentru drum. Când ne-am dat jos în Trușești, turtele mai erau calde. Am vrut multe, ca să nu rămân fără provizii pe drum, și mama mi-a umplut o pungă.

Unde am coborât noi era o bancă de lemn cu picioare de fier. Ne-am pus pe ea și am mâncat. Noi n-avem bancă de asta în sat. A fost una în curtea școlii, dar au furat-o niște băieți mari într-o noapte.

Era bine pe bancă. Părculețul era chiar în mijlocul satului, acolo unde oprește autobuzul. Era multă lume prin centru, oameni care se duceau undeva sau veneau de undeva, fiecare cu treaba lui sau fără nicio treabă. M-am lăsat pe spate și am stat așa ca să se uite lumea la mine cum stăteam eu boierește și să spună: „Ia te uită ce băiat, cum șade el pe bancă, parcă este un om mare!”.

Pe urmă ne-am dus la cofetărie. Tot mai eram supărat pe Trușești, că era așa de aproape, și mama a vrut să-mi mai ia din supărare. La cofetărie n-am mai fost niciodată până atunci. În sat la noi nu era cofetărie. La noi nu era nimic. Numai matul lui tătuța, cumpărativa lui nănuțu și aprozarul lui Țațana. Nicio prăjitură.

Mi-a plăcut la cofetărie că mirosea numai a bunătăți și totul era așa de colorat și de frumos, că-ți venea să te bagi în galantar și să o iei de la o margine, gospodărește, și să ieși cu plinul la capătul celălalt. Numai tanti care vindea nu era chiar frumoasă, s-a uitat urât la mine. De aia am și stat cuminte, lipit de mama, nu m-am băgat ca capcăunul între prăjituri să-mi aleg eu ce-mi plăcea.

Mi-a cumpărat o prăjitură și o sticlă de suc. Eu am început să râd că ce farfurie mică are la cofetărie. Mama mi-a zis că așa sunt farfuriile la oraș, că nu e frumos să mănânci prăjituri din castron. Că noi numai din castroane de tablă mâncăm acasă. Farfuriile le ține mama în dulapul din casa de la vale și le scoate numai când vin musafiri de la oraș sau la vreo cumetrie.

Prăjitura mi-a plăcut foarte tare. N-am mai mâncat niciodată așa de dulce. Acasă mama ne dădea un castron cu zahăr când eram cuminți. Întingeam cu mămăligă rece și mâncam. E tare bună mămăliga rece cu zahăr. Dar nu ca prăjitura! Ca prăjitura nimic nu e mai bun. Poate napolitanele cu multă cremă, dar nu cred…

După prăjitură ne-am dus să îmi cumpere mama culori pentru școală. Că așa s-a jurat cu mâna pe inimă când m-a luat cu binișorul ca să-mi spună că mă dă la cămin. Mi-a zis că o să am de toate. Și culori! Nu patru, nu șase, ci douăsprezece creioane colorate, o cutie de-aia mare cu care poți face toate culorile de pe lume. În clasa întâi, am colorat numai cu culori rămase de la frații mei. Niște cioturi. Se terminau repede, nici nu-mi ajungeau să înverzesc toate frunzele, să înroșesc țiglele pe casă, să îngălbenesc stelele sau să pun negru pe ulițe. Era mult glod pe drumurile noastre și îmi trebuia mult negru. Când nu-mi ajungea negrul, luam funingine cu degetul din plită și terminam de colorat. Negru se găsea pentru toate desenele, dar alte culori nu aveam de unde face rost. Așa că ne-am dus la librărie să-mi ia mama culori.

Librăria și cofetăria sunt peste drum de cămin, una lângă alta. Ai doar câțiva pași de făcut. Cred că le-au pus așa pentru copiii care sunt aduși la cămin, ca să capete repede și dulciuri, și rechizite, și ei să nu se mai gândească că după asta vor fi lăsați singuri la cămin. Dar eu m-am gândit. Pășeam repejor pe lângă mama și mă gândeam că nu peste mult timp ea va pleca acasă, iar eu voi rămâne singur cu gustul de prăjitură pe limbă și cu culorile în brațe. Pentru așa ceva trebuie să mai scot ceva de la mama, mi-am zis.

− Mai vreau să-mi iei și toată cartea cu negrul Jim.

− Ce carte?

− Aia despre băiatul care fuge de acasă cu negrul Jim. Ei fug cu pluta pe fluviu și au multe aventuri cu emoții mari… toată lumea îi căuta…

− Dar cum se cheamă cartea?

− Nu știu cum se cheamă, nu știu nici de cine a fost scrisă. Acasă am găsit numai o bucățică subțire de carte, fără tartaj, deci fără titlul și scriitorul ei. Am citit numai puțin. Dar o vreau toată.

FOTO: Ludmila Shumilova (LANA Fine Art Photography)

Habar n-am cum a ajuns cartea aia la noi, că noi nu ținem cărți acasă. Tot ce e de hârtie e folosit la aprins focul și la șters sticlele de lampă. Am găsit bucățica în pod, într-o valiză veche plină cu tot felul de terfeloage. Am citit-o pe ascuns întâi acolo, în pod, pe urmă în salcâmi, la colibă. Mi-a plăcut foarte mult cât am citit. Pe urmă am îngropat bucățica de carte la rădăcina unui salcâm, învelită în celofan. Ca să n-o găsească nimeni, să nu ajungă pe foc. Când mi se făcea dor de carte,  spuneam că mă duc la joacă și mă ascundeam în salcâmi, scoteam bucățica și mai citeam iar și iar năzdrăvăniile din ea. Îmi plăcea să citesc. Am citit toate cărțile de școală de la frații mei, chiar și cărți de-a opta. În afară de algebră, chimie, și ce alte nebunii mai învață ei. Pe astea numai tata le știa.

Eu am învățat de la frații mai mari să citesc și să socotesc. De pe la patru ani. Când am ajuns la grădiniță, toate cărticelele de-acolo le-am citit într-o săptămână. Pe urmă am luat cărți pentru copii mici de la domnișoara învățătoare Crăciun Ana. Ea stătea în gazdă la nenea Bârsan. În fiecare dimineață îi duceam sticla de lapte, că avea abonament la noi. Îi duceam și cartea, când o terminam, și îmi dădea alta în loc. Unele cărți le citeam foarte repede fiindcă aveau numai poze. Le luam dimineața și la amiază i le duceam înapoi, nu mai aveam răbdare până a doua zi, când trebuia să vin cu laptele. Domnișoara m-a lăudat. A zis că eu citesc mai repede decât poate vaca să facă lapte. Am păzit bine toate cărțile de la dânsa, nicio filă n-a ajuns pe foc. Într-a-ntâia, domnișoara Crăciun Ana  a fost învățătoarea mea. Nu m-a bătut la cap cu „Ana are mere“. Cu mine a avut mult de muncit doar la caligrafie și la cumințenie. De câte ori m-a bătut cu linia la palmă, nu m-am supărat niciodată pe ea, decât puțin. Nici nu dădea chiar așa tare… Când am terminat clasa întâi, ea a plecat de tot din sat. N-am găsit pe nimeni să-mi spună ce carte este aceea cu băiatul și cu omul negru.

Tanti de la librărie mi-a dat culori foarte frumoase. O cutie uite-așa de mare, cu toate culorile.

− Mai  vreau și cartea asta întreagă! − și i-am arătat bucata de carte adusă de acasă.

A răsfoit oleacă filele cam murdare, cam rupte, și m-a întrebat cum se cheamă cartea. I-am spus că nu știu ce titlu are, dar ea trebuie să știe. Am încercat să îi dau propoziții ajutătoare:

− Este cartea cu băiatul ăla… băiatul cu nume încâlcit… și cu negrul Jim… care fug cu pluta pe fluviul Misipipi ca să nu-l prindă oamenii pe Jim să îl facă sclav.

I-am arătat pagina unde scria numele băiatului: Huckleberry. Dar atunci nu știam să-l pronunț, am pus degetul pe numele lui. Oamenii din cărți trebuie să se cheme Ion sau Jim ca să poată și copiii să le spună pe nume.

Tanti vânzătoarea s-a uitat la mine chiondorâș. A zis că nu știe despre ce carte este vorba.

− Tanti, mai bine mă lași pe mine să o caut printre cărțile toate. Le iau una câte una și numai două rânduri dacă am citit, gata, îți spun eu care este a mea.

S-a supărat și mi-a spus că sunt neobrăzat. Dar nu e așa, eu sunt foarte obrăzat. S-a supărat și mama. M-a tras de mână afară, n-a mai vrut să mai stea acolo. Când mama e supărată, eu tac și o țin tare de mână, ca să-i treacă. Dacă mă strânge în brațe și mă pupă, îi trece mai repede. Lasă, că iese el tata din spital și am să-i spun ce a făcut tanti de la librărie. Tata este cel mai puternic om din sat. El când a prins odată o scroafă de urechi, i-a sucit capul și a pus-o jos. Pe urmă a încălecat-o și i-a făcut o injecție după ureche. Nimeni din sat nu mai are tată care face injecții! Așa. Și când o s-o ia tata de urechi pe tanti de la librărie, o să-i pară dumneaei rău că m-a făcut neobrăzat și că a supărat-o pe mama. Nici injecție n-o să-i trebuiască!

Na, acum mi s-a făcut dor și de tata. Adică tot timpul mi-e dor, dar acum parcă frige. Seara, când mă bag în pat, mă rog la Doamne-Doamne să se facă bine. În gând mă rog. Și fac cruce cu limba în gură. Nu e bine să ne rugăm cu vorbe, în genunchi, așa cum se roagă oamenii, pentru că ne pârăște cineva la educatoare și mâncăm bătaie. În anul ăsta, de când sunt aici, m-am învățat să nu spun ce gânduri am. Gura e ca o gaură prin care se uită ei în capul meu și văd tot ce e acolo. De aceea o țin mai mult închisă. Dacă trebuie să răspund, spun pe dos. Zic că nu mă închin niciodată, dar mă închin. Că nu mi-e dor de acasă, dar mi-e dor.

Tovarășa mă întreabă:

− Ia spune: aici sau acasă? Unde e cel mai bine și mai bine?

Și eu îi răspund imediat, îi calc pe coadă ultimele cuvinte:

− Cel mai bine și mai bine este aici, la cămin!

− Pentru că Partidul… − îmi suflă ea să spun mai departe; iar eu turui până la capăt, cât pot de tare, stând drept ca soldatul când ne jucăm noi de-a soldații :

− Pentru că Partidul și personal tovarășul secretar general Nicolae Ceaușescu ne asigură condiții minunate de viață și de învățătură.

Am învățat greu acest răspuns. La început nu am înțeles de ce tovarășul Nicolae Ceaușescu se îngrijește personal de mine. Cum face asta? A auzit el de mine? Mă cunoaște? Nu a venit niciodată să mă vadă. Îl văd eu pe dumnealui în fiecare seară la televizor. Nenea Bășinuță − așa îl poreclim noi pe supraveghetorul de la Pavilionul 1 − ne adună pe toți în dormitorul mare și ne pune să ne uităm la telejurnal. În fiecare seară. Încet-încet, am ajuns să îl iubesc și eu pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, așa cum îl iubește toată țara. De aceea îi spunem „iubitul nostru conducător“. Tovarășa m-a învățat că el este ca un tată pentru toți copiii patriei noastre, care este cea mai frumoasă patrie și o iubim. Eu îl iubesc pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu fruntea lui arzând ca o văpaie. Dar nu-l iubesc ca pe tata. Ca pe fratele lui tata îl iubesc. Ca pe moș Miron. I-am scris chiar o poezie tovarășului secretar general ca să îi arăt stima și mândria. Tovarășa a mai schimbat niște cuvinte la poezia mea, de nici n-am mai cunoscut-o, a bătut-o la mașină și a pus-o la gazeta de perete. A fost cel mai frumos moment, până acum, din viața mea la cămin. În fiecare dimineață mă opresc la gazetă și îmi citesc poezia. Sunt foarte mândru că am scris-o ca un poet. Aștept de multe luni de zile să vină mama pe la mine să i-o arăt și ei. Dar nu mai vine. I-am trimis poezia într-o scrisoare, n-am primit răspuns. Nu știu ce se întâmplă acasă. Băieții mai vechi spun că toate scrisorile sunt citite întâi de educatori. Și dacă e o veste rea, ei rup scrisoarea și nici nu îți spun că ai primit-o. Trebuie să fug mai repede de aici. Îl iubesc pe tovarășul secretar general și le mulțumesc frumos lui și Partidului pentru condițiile minunate de trai și de învățătură, dar mie îmi place mai mult acasă. Pot să-l iubesc pe Tovarășul și de acasă. O ceapă cu mămăligă rece dacă mănânc, e mai bună, că e de acasă. Toată lumea, aici, zice așa. Ceapa și mămăliga rece înseamnă cel mai puțin, dar foarte mult pentru noi. Înseamnă acasă.

Căminul e peste drum de librărie. Mi l-a arătat mama. Ce tare m-am bucurat că are etaj! La noi în sat nu este nicio casă cu etaj. Dacă vrei să mergi pe scări, n-ai unde. Sunt numai scări de lemn ca să te urci în pod, nu să mergi pe ele ca pe drum.

Când am ieșit cu mama de la librărie, am tras-o de mână, i-am zis să mă ducă mai repede la cămin, că are scări și vreau să merg pe ele. Dar ea a zis că e prea devreme și că mergem mai întâi să îmi arate școala unde o să învăț eu.

− Dar e o școală cu etaj?

− Ai să vezi ce școală înaltă o să ai!

M-am bucurat foarte tare când am auzit asta. Fiindcă învățătoarea din sat mi-a spus că trebuie să merg la școli înalte dacă vreau să ajung un om important.

Am luat-o pe șosea în sus. Din centru, drumul urcă și tot urcă spre marginea satului până pe un vârf de deal. Îmi târam tălpile tenișilor pe asfalt ca să mă gâdile la tălpi. Mă bucuram că nu voi mai avea glod. Glodul este cel mai urât lucru de pe fața pământului. Glodul și zilele când afară plouă, iar mama spală rufe în casă. Fierbe apă în niște căzănele pe plită. Pune balia pe pat și spală. Sare apa peste tot. În casă e ud ca afară. Noi stăm în genunchi, pe pat, cu nasurile lipite de geam. Nu se vede nimic, de ploaie. Ne uităm așa… În casă nu se vede de aburi. Dacă mă bate cineva și eu nu vreau să plâng, nu plâng. Dar când e glod și nu pot ieși afară, plâng și fără bătaie și nu mă mai pot opri.

O  mașină mică a trecut pe lângă noi. Am urmărit-o cum se tot duce la deal sforăind și dând din coada ei de fum. La noi în sat nu trec mașini decât o dată sau de două ori într-o vară, când vine tovarășul inginer la tata să joace șah. Când eram mai mic, mă ascundeam sub pat când venea mașina. De prin grupa mijlocie am început să nu mă mai tem. Acum văd în fiecare zi două, trei mașini. Trușeștiul este o comună măreață, cu șosea, trec multe mașini pe aici.

− Școala mea este mai înaltă decât nucul de la fântână? − am întrebat-o pe mama când mașina a dispărut după deal.

− Mai înaltă și decât căminul, ai să vezi. Clădiri mai înalte decât școala ta nu mai există decât la oraș.

− De ce nu mă dai la căminul de la oraș?

− Pentru că la oraș este cămin pentru fete. Acolo le duc pe Marcela, pe Mariana și pe Lili, la Botoșani. Și pe Camelia la Dorohoi.

− Dar eu învăț mai bine decât ele! Du-mă pe mine la oraș! Doar eu sunt primul matale băiat după atâtea fete!

− Tocmai de asta te dau pe tine aici! Pentru că ești mai aproape de casă și pot veni mai des la tine.

Dacă e să fiu mai aproape de mama, nu-mi trebuie oraș. Orașul e plin de golani, iar oamenii mari fumează și vorbesc urât acolo. Și ce dacă aici nu-i oraș? Avem șosea fără glod, cinematograf, școală cu etaj, robinet, televizor.

− Uite școala! − mi-a arătat mama cu mâna spre vârful dealului. Acolo a fost Tribunalul când Trușeștiul era raion. Pe urmă au făcut Trușeștiul comună și în fostul Tribunal au făcut școală. Poate ai să înveți chiar în clasa în care ne-am judecat noi cu Păsărel, când ne-a furat scroafa. Nu erai tu pe-atunci…

Inima a început să-mi bată mai tare. Școala semăna cu un castel, cum am văzut în cărțile cu povești. Era tot așa de înaltă și avea turnuri exact ca un castel. Am luat-o înaintea mamei și am intrat în curtea mare cât medeanul nostru. Numai pârâul și gâștele îi lipseau. Vacanța nu se terminase, nu era nimeni pe-acolo. Școala se înălța chiar la marginea satului. De acolo începeau niște vii întinse pe toate dealurile, cât vedeam cu ochii. M-am lipit cu fața de perete. Era cald. Am întins brațele. Am stat așa, cu școala în brațe, până a ajuns și mama.

Când m-am întors cu fața spre sat, am încremenit. Casele din Trușești se vedeau în vale ca o mână de grăunțe zvârlite pe jos, așa de mici. Și prin mijlocul satului trecea o apă mare cum n-am mai văzut niciodată. Chiar de la distanța aceea, tot era mai lată decât pârâul nostru de pe bahnă. Mai lată și decât Corogea, din Valea Săratei. Și lungăăă… Un capăt era într-o parte de cer și alt capăt era în cealaltă parte. Apa dispărea din loc în loc pe după sălcii sau prin lanuri de păpușoi, dar reapărea și sclipea în soare ca o oglindă de lampă când aprinzi mucul. Un pod uriaș stătea crăcănat cu un picior pe un mal și cu un picior pe alt mal.

− Mama! Mama! Ce pârâu e acolo, jos?

− Jijia, măi băiete, cucuiete. Dar nu e pârâu, e râu. Mai mare decât pârâul. Când am ieșit cu autobuzul din Albești, am trecut peste pod. Scria mare acolo: Râul Jijia. N-ai văzut?

− N-am văzut. Când am ieșit din Albești, am scris Albești în caiet. Poate atunci am trecut. Nici podul nu l-am văzut. Mama, dar podul nu se rupe când trece cursa așa de grea?

− Nu se rupe, că-i de beton. Așa ceva nu se dărâmă cu una, cu două. A fost făcut să țină și o sută de mașini, o sută de ani.

– Eu știu cum se numesc oamenii care fac poduri. Podari!

– Deștept te mai are mama pe tine! De unde știi de podari?

– Am citit o poveste cu podari. Vrei să ți-o spun?

– Spune!

Mama s-a așezat pe scările de beton ale școlii. Era obosită de urcușul până în vârful dealului. Acum știu: îi zice Dealul Gurănzii. Atunci era doar deal, fără nume. Eu m-am înfipt în fața ei, cu mâinile în șolduri, și am început să turui:

– Povestea spune așa: era odată ca niciodată o apă mare într-o țară foarte, foarte îndepărtată. Niște oameni stăteau pe un mal și alți oameni stăteau pe celălalt mal. Tot voiau să treacă apa, dar nu puteau, că era adâncă și curgea ca nebuna. Se vedeau peste apă, se strigau, dar de întâlnit nu puteau să se întâlnească. De aceea toți erau foarte supărați. Pe un mal era un băiat mare. Bine, erau mai mulți, dar despre ăsta e vorba în poveste. Lui îi plăcea de o fată de pe malul celălalt și voia întâlnire cu dânsa. Așa că s-a apucat într-o zi să facă un pod de lemn. Nu mai era niciun pod pe lume, acela era primul. Băiatul tot făcea, tot făcea, apa îl strica. Fata îl privea de pe partea cealaltă, îi tot făcea semne să vină și el nu se lăsa, tot lua treaba de la început. S-a chinuit toată viața să termine podul, dar nu a putut. A murit cu tristețe. Fata a rămas pe malul ei și tot plângea după podarul ei iubit. Atunci oamenii care l-au ajutat pe podar și au învățat de la el oleacă de meserie au continuat să lucreze. Tot degeaba. De-acum a murit și fata și podul tot neterminat era. Au venit alți podari îndrăzneți, mai tineri, și au continuat bătălia cu șuvoiul. Pe urmă alții, și alții. Și abia nepoții sau strănepoții primilor podari au dus podul până pe malul celălalt. Le-a trebuit mult să învețe cum se face. Primii care au trecut dincolo au dus pe umeri sicriul podarului de la început. L-au îngropat la capătul podului, lângă sicriul fetei.

– Chiar așa?

– Da. Aici îmi place foarte mult, mama, e așa de frumos că ei s-au întâlnit chiar și după moarte! Hai să-ți mai spun. Bucuria a fost foarte mare când oamenii de pe cele două maluri s-au întâlnit. S-au strâns în brațe, s-au pupat, au făcut petreceri cu bucate alese și cu vin. Au zis că dacă e așa de bine să fie împreună, să mai facă un pod, că de-acum știau cum se face. Așa că au mai făcut unul mai la vale. Pe urmă încă unul alături. Și tot așa. Pod lângă pod. După ani de zile s-au înmulțit podurile așa de tare, că stăteau lipite unele de altele. Oamenii treceau unii la alții când voiau. Trăiau frățește de-acum. Dar, ce să vezi, după un timp tristețea s-a lăsat iar ca o noapte în sufletele lor, ca la început, când nu exista niciun pod. Ghici de ce!

Mama s-a uitat cu drag la mine. A zâmbit încurcată.

− Nu știu. Spune tu, căposule!

− Pentru că acum aveau ei numai poduri, dar nu mai aveau râul! − aproape că am strigat.

FOTO: Ludmila Shumilova (LANA Fine Art Photography)

Mama a rămas puțin pe gânduri. A scos batista cu bani din sân, a numărat banii și i-a pus la loc. Cred că doar și-a făcut de lucru ca să capete timp, să se mai gândească. Mama e foarte șmecheră! Când a terminat cu banii, s-a ridicat de pe trepte și mi-a spus că povestea mea s-ar putea să mai însemne ceva.

– Ce să mai însemne?

– De multe ori oamenii uită ce bine e să fie împreună. Omul începe să o bată pe femeia lui, frații se sfădesc, vecinii fură unul de la altul, spun lucruri urâte, umblă cu minciuni, cu pâra… Câteodată e bine să fie și ceva care îi desparte pe oameni. Așa ei știu să prețuiască mai mult apropierea.

S-a aplecat spre mine, mi-a prins obrajii în palme și mi-a spus:

− De-acum eu plec, căposule, tu rămâi la cămin. Jijia este ca apa din poveste, care ne desparte. Și de câte ori vom vedea-o, tot o să vrem să trecem peste ea ca să ne întâlnim. O să construim poduri în gând. Și o să vin la tine ori de câte ori o să pot, ai să vezi. Nu numai duminica. Și o să te iau acasă în învoire și în toate vacanțele.

A întors capul și s-a făcut că-și potrivește baticul. Baticul ei cel frumos. Dar ea s-a ascuns de mine că îi venea să plângă. I-am simțit lacrima pe față când m-a strâns la piept și m-a pupat tot, tot, tot, și pe mâini m-a pupat. Mi-a spus la ureche că și dacă s-ar îngropa Jijia sub poduri, tot o să-i fie dor de mine. Și m-a ținut așa în brațe până am simțit eu că i-a trecut plânsul. Atunci m-a luat de mână și am înconjurat împreună școala. În tăcere. Parcă înconjuram biserica la slujba de dinaintea Paștelui. Pe urmă ne-am întors în centru, la cămin.

 

CONTINUARE

Evadarea 1

Evadarea 2

Evadarea 3

Evadarea 4

Evadarea 5

Evadarea 6





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top