Evadarea (3) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8460" align="aligncenter" width="1015"] Grupă de la casa de copii din Trușești, aproximativ 1975. În centru, așezați, de la stânga la dr [caption id="attachment_8460" align="aligncenter" width="1015"] Grupă de la casa de copii din Trușești, aproximativ 1975. În centru, așezați, de la stânga la dr Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Evadarea (3)

Evadarea (3)

Grupă de la casa de copii din Trușești, aproximativ 1975. În centru, așezați, de la stânga la dreapta: Benone Scripcaru (profesor de muzică), directorul Teodor Onciu, educatorul Gheorghe Gavriluță, zis Ciotan. (Fotografie din arhiva profesorului Benone Scripcaru). În afară de Mircea Pușcașu (ultimul din dreapta-sus), care a și distribuit fotografia pe Facebook, nu recunosc pe nimeni.

 

Continuare din partea a doua

Am ieșit în curte și ne-am așezat pe o bancă. Atunci au venit mai mulți copii la mine și m-au întrebat cum mă cheamă și ce am bun de-acasă, haleală. Erau băieți de la cămin, veniseră cu rândul, ținându-se de mână, să mănânce. Era ora mesei. Tovarășa care i-a adus a zis să mănânc și eu cu ei. Și mama. Am intrat toți într-o sală mare cât o școală, plină cu mese. Ne-am pus la o masă noi și încă doi băieți. Tovarășa zicea că să dau mâna cu ei și să mă împrietenesc. N-am vrut. Mi-am strâns mâinile între picioare că să nu dau noroc cu dânșii. Și am pus bărbia în piept. Nu îndrăznesc să mă împrietenesc cu străinii din prima. În plus, ei erau orfani de la cămin, și eu încă nu eram, nu voiam să devin ca ei.

După ce copiii cei doi de la masa mea au început să vorbească între ei și nu m-au mai băgat în seamă, am ridicat și eu ochii. M-am uitat în jur. Erau așa de mulți copii acolo! Și la noi acasă eram mulți, dar nici chiar așa! Și ce gălăgie! Toți vorbeau, educatoarele strigau peste ei, lingurile clincăneau în farfuriile de tablă, se auzea de parcă ploua cu linguri, unul țipa că i-a furat cineva pâinea, altul țipa că-l bătea un băiat mai mare. Mama nu părea deranjată de zarva din sala de mese. Era supărată. Mesteca o bucată de pâine și se uita fix într-un punct de pe masă. Cred că nici nu auzea ce hărmălaie era acolo.

Mâncarea pentru liota de copii ieșea dintr-o gaură pătrată în perete, un geam fără sticlă. În loc de castroane, borșul era pus în niște cești mari de tablă, cu toartă. Copiii mâncau borșul cu lingura și la sfârșit beau cu cana ce mai rămânea. Și la felul doi lingeau farfuriile. Mama mi-a zis încet, la ureche, să nu fac și eu așa. Că nu-s cățel ca să ling farfuriile. A zis că trebuie să mănânc tot, și la sfârșit să șterg sosul din farfurie cu o bucățică de pâine. Ea, săraca, nici nu știa atunci că pâinea nu ne ajunge niciodată și nu mai rămâne și pentru șters farfuria. Așa-s mamele, pline de sfaturi bune, chiar dacă uneori nu știu despre ce e vorba.

Tanti care aducea mâncarea a pus și pe masa noastră căni din alea mari cu borș. N-am vrut să mănânc deloc. Am dat tare din cap că nu. N-am deschis gura ca să nu iasă plânsul și să mă fac de râs de la masa mea. M-au rugat toți măcar să gust: și bucătăreasa, și educatoarea, și băieții. Degeaba.

Băieții m-au îndemnat cel mai tare. „Vai, ce bună e!”, ziceau. Dar ziceau numai așa ca să pară băieți buni. Au zis numai de două-trei ori. Și când am dat iar din cap că nu, s-au repezit la borșul meu și l-au împărțit între ei. De fapt, mai mult au vărsat pe masă, că trăgeau amândoi de cana de tablă ca doi câini de la stână care se băteau de la un ciolan.

Mama a scos din geantă mâncare de acasă și mi-a dat. Dar nici așa nu am vrut. Le-a dat la cei doi copii ouă fierte, pui fript, scovergi și turte cu brânză. A șușotit ceva cu tovarășa de la cămin și pe urmă mi-a zis că se duce să îmi aducă ceva bun de la cofetărie, de peste drum. O prăjitură ca aceea de dimineață parcă aș fi mâncat. Așa, în două cu lacrimi. Și-a luat și geanta când a plecat. Ca să aducă prăjituri pentru toți.

Am stat, am stat cu capul în piept, aproape lipit de masă, și cu palmele strânse între picioare. Cu ochii închiși. Am auzit-o pe tovarășa că strigă la copii să ducă farfuriile la ghișeu și să se încoloneze ca să meargă la dormitoare. Eu nu m-am clintit. A venit la mine, mi-a ridicat capul cu mâna de sub bărbie și mi-a spus să merg și eu să dorm la amiază cu băieții.

− Eu o aștept pe mama mea! i-am răspuns.

Ea s-a uitat lung la mine, cumva cu tristețe. M-a mângâiat pe cap.

Și atunci am înțeles. N-am putut să mă mai țin. Am scăpat plânsul afară. A venit din piept, din burtă, din brațe, din genunchi, de peste tot, și m-a secat într-o clipă. Parcă mi-a luat toată puterea. M-am topit pe scaunul ăla… Am simțit atunci cum bubuie în cap, ca un tunet, gândul că mama nu s-a dus după prăjituri, că doar m-a păcălit ca să mă lase acolo.

Am știut.

Deodată am rămas singur pe lume. Eram orfan. Ca toți băieții de acolo. Când rămâi fără mamă, în primul rând nu mai ai putere. Deloc. Nici nu te mai poți ridica de pe scaun. Aerul din jurul tău se îngroașă, se face ca sângele închegat și simți că nu mai poți respira. Din tot trupul crește o spaimă uriașă care te rupe, flenduri te face. Nu e ca o explozie, e ca un balon care se umflă destul de repede, și când se umflă aproape de tot simți cum plesnește pielea pe tine. Dar nu pielea-piele plesnește, ci pielea aceea de lângă piele, învelișul în care copiii stau ca puiul în ou și se simt foarte bine. E un strat de nu știu cum să spun, un fel de pântec pe care mamele îl construiesc în jurul copiilor lor după ce îi nasc, și în care copiii continuă să trăiască atâta timp câte mamele lor sunt aproape. Și când ele nu mai sunt, învelișul acela invizibil pocnește și dintr-odată copilul rămâne fără protecție, expus la toate răutățile de pe lume. Eu știu acum ce înseamnă avort, când puiul de om nu e crescut bine în burta mamei și el este smuls de acolo și zvârlit la gunoi. Dacă e viu și îl găsește cineva, ajunge la creșă, pe urmă ajunge aici, la casa de copii. Eu am simțit atunci cum toată mama din jurul meu s-a rupt. Lumina de la neoanele mari din sala de mese m-a ars ca soarele, vara. Gălăgia copiilor mi-a tulburat sângele. Și când mâna educatoarei m-a prins încet de cot, ca să mă ridice de la masă, am simțit că mă mușcă un câine. Totul în jurul meu devenise atunci urât, dușmănos, peste tot erau numai pericole. Mă simțeam tras în mine, în întuneric, așa cum se bagă melcul în căsuța lui ca să se ascundă de dușmani. Din căsuța mea lipsea mama.

Am plâns ca un mucos. Nu-mi mai păsa de nimic. Tovarășa educatoare m-a mângâiat pe cap și mi-a spus că mama chiar s-a dus la cofetărie, dar n-a mai avut cum să se întoarcă fiindcă pierdea cursa spre casă. M-a luat de mână ca să mă ducă la culcare. M-am prins zdravăn cu picioarele de piciorul mesei, nu m-am lăsat urnit.

− Uite, mama ta ți-a lăsat punga asta cu mâncare de acasă. Ia uite ce bunătăți ai aici! Ai și creioane colorate! Avem și noi aici creioane de toate culorile, avem și tempera. Îți place să desenezi? O să vezi ce bine e aici, o să-ți placă. Avem de toate. Hai, nu mai plânge… Te împrietenești cu alți copii, te joci cu ei, avem fel de fel de activități…

Știu că nu e frumos să înjuri, dar eu atunci am înjurat, am zis foarte urât: „Futu-ți activitățile mă-tii, baba dracului!”. Am învățat de la moș Ion o grămadă de înjurături, că el toată ziua zicea numai de rușine, și de bărbat, și de femeie, de dumnevranghel, de biserică, de zidire, de parastas, de cruce, de Dumnezeu, de toate. Nimic nu lăsa neînjurat. Parcă lua cuvintele pe rând din dicționar și le băga în înjurături. Și mi-a zis să înjur și eu când sunt supărat, că-mi trece supărarea. Dar să înjur în gând până cresc mare. Așa am făcut, dar nu mi-a trecut supărarea. Stătea tot în mine ca o apă mâloasă.

Am înșfăcat punga din mână educatoarei și am țâșnit pe sub masă. Am trecut ca săgeata printre copii și am ieșit în stradă. M-am dus glonț la cofetărie. Mama nu era acolo. Eu tot mai credeam cu o bucățică de suflet că poate chiar s-a dus la cofetărie ca să-mi aducă mie felul trei. Nu era nimeni acolo. Tot centrul era pustiu ca într-o zi cu ploaie. Am luat-o la goană spre stația de autobuz. Acolo unde am stat dimineață pe bancă și am mâncat. Eram năuc. Nu știam în ce parte s-o iau spre sat. Patru drumuri duceau în patru direcții. Nu cunoșteam nimic. Mă învârteam în loc, speriat, ca un șoarece căzut în căldare. Deodată, o mână puternică m-a prins de curea, m-a oprit din turație. Era un băiat mare, cu fața coaptă, numai coșuri. Parcă îi creșteau chibrituri din obraji. Abia îi ajungeam la șold. Mă ținea de la spate cu proțapul lui de mână. Am încercat să mă răsucesc spre el, să dau cu pumnii, cu picioarele, ca să scap. Dar degeaba mă zbăteam. Zici că eram legat de un par. M-a ținut așa să mă zbat până am obosit. N-a scos o vorbuliță. Numai se uita blajin la mine și zâmbea întruna. Când m-am potolit, m-a luat de mână și m-a dus la cămin. A stat lângă mine toată ziua ca un milițian. Era paznicul meu. Pe vlăjgan îl cheamă Demco. Este un uriaș, dar e bun la suflet. Acum suntem prieteni.

După ce au mâncat la amiază, copiii au mers să se culce.

Dormitorul era în pavilionul unu, la etaj. Demco m-a dus direct acolo. Ceilalți copii s-au dezbrăcat în chiloți fără pic de rușine unul de altul și s-au băgat în pat. Erau multe paturi albe, de fier, înșirate ca la spital. Eu nu m-am dezbrăcat. Nu aveam chiloți pe mine și doar nu era să rămân în puța goală. Am stat îmbrăcat pe marginea patului și am plâns încet ca să nu-i trezesc pe ceilalți și ca să nu mă fac de râs. Ei au adormit repede. Parcă luaseră pastile de somn. Eu am stat treaz și am ascultat cum respirau ei prin somn. Fel de fel de respirații. Se uneau toate într-un bâzâit ușurel ca în stup, când pui urechea pe scândură și asculți. O lumină albă, de soare fiert, bătea prin perdele. Dar în dormitor era răcoare și bine. Numai în mine era foc de iad și urlet de durere.

După ce s-au trezit băieții, altă doamnă, pe care nu o mai văzusem, ne-a încolonat pe toți și ne-a dus în curtea unei școli ca să ne jucăm. Acolo era Comisariatul. Așa îi zice toată lumea. Am mers câte doi, ținându-ne de mână. Pe mine doamna m-a pus pe la jumătatea rândului lângă un băiat negricios, cu o grămadă de semne în cap, ca și mine. Ziceai că au tras băieții la țintă cu săgețile în capul lui. Nici nu mai știu cine era băiatul ăla. Cred că a plecat de la cămin, că nu l-am mai văzut.

Am mers lângă el fără să-l țin de mână. Mergeam cu privirea în pământ și mă împiedicam mereu de ceilalți. Ba îl călcam eu pe cel din față, ba mă călca cel din spate pe mine.

– Învață-te să mergi în rând! a strigat educatoarea la mine.

Mersul în rând e foarte important la cămin. Peste tot mergem numai cu rândul. La masă, încolonarea! La școală, încolonarea! La plimbare, în drumeție, în excursie, în tabără, la joacă, la dormitor, peste tot mergem numai în rând. Cei mai tari din clasă se duc mereu în față. Se așază primii și strigă hai să facem rând. Noi ne așezăm în spatele lor cam la întâmplare. Dacă nu ești primul, nu mai contează că ești al doilea sau ultimul. Și nu contează nici cu cine ești în rând. Adică nu trebuie să te ții mereu de mână cu același băiat. Ne așezăm în rând cum vrem noi și cu cine vrem noi. Acum, după un an de cămin, am prietenii mei cu care mă țin mereu de mână la rând. Dar tot nu-mi place asta. Eu vreau să merg singur, pe unde vreau eu, cu mersul meu, când mai încet, când mai sprințar, să fug, dacă îmi vine – că doar tot acolo ajung, tot la aceeași oră. Dar nu mă lasă educatorii de capul meu. Trebuie să merg numai în rând. În rând, la rând, cu rândul. „Hai, rânduirea!”, aud mereu. Și zic în gând ca moș Ion: „Futu-ți rânduirea mă-tii!”.

Copiii s-au jucat după-amiază în curtea Comisariatului. Au jucat fotbal, de-a împușcatelea, șotron, s-au fugărit. Pe unii i-am văzut cum se băteau cu săbiile ca în filme, adică cu niște bețe. Își legau cămășile pe umeri, să le atârne pe spate ca la cavaleri. Mă uitam la ei cum se prostesc și îmi venea să le spun că sunt niște caraghioși. Așa mi se părea atunci. Acum mă joc și eu de-a săbiile, nu mi se mai pare rușinos.

Ei se jucau, eu stăteam deoparte pe o bancă. Mă durea capul foarte tare. Oftam mereu. Nu mă băga nimeni în seamă, toți își vedeau de joaca lor. Educatoarea stătea pe un scaun la umbră și împletea ceva, cu ochelarii pe nas. Eram cel mai singur printre cei mai mulți copii pe care îi văzusem eu vreodată adunați la un loc. Așa că am putut să plâng în pace, plânsul ăla fără lacrimi, numai pe dinăuntru, care mă doare cel mai tare și mai tare.

Cât am stat pe bancă și am plâns, la Comisariat, am tras cu ochiul în jur ca să văd pe unde aș putea fugi acasă. Se putea fugi peste tot. Poarta de la drum era deschisă și nu o păzea nimeni. Nu înțelegeam de ce copiii ăia puteau fugi și totuși nu fugea nimeni. Stăteau acolo, se jucau în curte, treceau de nu știu câte ori pe lângă poarta deschisă și nici prin cap nu le dădea s-o zbughească. Nu trebuia să faci decât un pas și erai în stradă. Iar de acolo, tulea! Dar pasul acela nu-l făcea nimeni.

Nici nu știu când a trecut după-amiaza, adâncit cum eram în supărările mele și în planurile de fugă. Îmi era așa de dor de casă, că îmi venea să-mi mușc degetele. Și era atâta lipsă de mamă în jurul meu, că îmi venea nu știu cum să mă nasc singur. Să mă nasc singur și să mă țin singur în brațe ca să mai liniștesc oleacă supărarea din mine. Și teama.

Singur!

Seara am încercat să mai fug o dată. După ce am ieșit din sala de mese, am scos chiloții din buzunar și i i-am arătat lui Demco.

− Nenea băiatu’, lasă-mă la veceu ca să mă îmbrac cu chiloții. Te rooog!…

Demco este iute ca un mânz, dar încet la minte ca melcul. El are buletin din clasa a doua. Mai departe nu poate să treacă. Stă în ultima bancă și scrie, de dimineață și până terminăm orele, câteva propoziții. El are cel mai frumos scris din toată clasa. Are și timp. Apasă cu pixul de trece prin toate foile. Scrie frumos, dar nu înțelege nimic din ce scrie. Copiază literele ca pe niște desene. Numai un nătâng ca el putea crede că un băiat ar vrea să poarte chiloți. Așa că m-a lăsat să mă duc la veceul din fundul curții. Dar eu n-am intrat în veceu. M-am strecurat pe după o stivă de lemne, am sărit un gard de sârmă împletită și am ajuns într-o uliță îngustă, cât să încapi cu tărăboanța. Ulița se termina chiar acolo, în spatele căminului, într-un bulhac plin de stuf. În toate părțile nu era decât stuf des ca peria și înalt cât casa. Am încercat să mă ascund acolo, să stau până se duc toți la culcare, dar am simțit că mă scufund în mâl. Atunci m-am ascuns în veceu și am început să plâng. Nenea Drețcanu, de la vaci, m-a auzit și m-a fugărit. Dar eu m-am făcut că mă duc la grupa mea și am cotit-o iar pe după lemne, am sărit în uliță. Și de data asta, în loc s-o iau la vale, spre stufăriș, am zbughit-o la deal, cât mă țineau picioarele, și am ajuns la drumul cel mare, de asfalt. În stânga am recunoscut drumul spre Comisariat, în dreapta se vedea cofetăria, peste drum de cămin. Tot nu știam în ce parte s-o iau ca să ajung acasă, așa că am luat-o la stânga. Pentru că la dreapta aș fi trecut prin fața căminului.

Am mers până m-am întâlnit cu un om. L-am întrebat în ce parte este satul Tudor Vladimirescu. Mi-a zis că el se duce tot acolo și că să mergem împreună. Am luat-o înapoi. Când ne-am apropiat de cămin, l-am rugat să ocolim, pentru că acolo este un băiat care vrea să mă bată. Omul acela m-a luat de ureche și m-a tras tras tare în sus, m-a săltat de la pământ. Degeaba am țipat, n-a vrut să-mi dea drumul. M-a dus de ureche și într-un picior până la cămin. Educatorul mi-a tras o palmă peste cealaltă ureche. A început să-mi spună ceva. Îl vedeam cum dă din gură ca peștele. Nu auzeam ce spune. Cuvintele se spărgeau în aer ca niște bulbuci. Abia după câteva momente i-am prins glasul. Zicea că nu am unde să fug. În primul rând, pentru că nu știu drumul până în sat. În loc s-o iau spre Albești, am luat-o ca prostul spre Buhăceni. Bine că de-acum știam în ce parte s-o apuc! A mai zis că eu stau departe, foarte departe, și că o să mor de foame pe drum sau o să mă mănânce animalele. El nu știa că eu merg pe jos de dimineața până seara și nu obosesc. Pot s-o țin numai la trap și nu mă dor picioarele. Câte cercuri n-am fugărit eu prin sat până s-au ros de atâta frecuș! Nici nu era nevoie să-mi taie mama unghiile de la picioare fiindcă umblam desculț și se toceau de la alergătură. Tata râdea, zicea că eu am nevoie de potcoave, nu de teniși. Iar de animale nu mă tem. Moș Ion e vânător, mi-a zis că nu mai există în județul nostru lupi și urși. Doar mistreți, dar nu mănâncă oameni. Dacă e scroafă și are pui, e bine să ai un copac pe-aproape. Copaci am văzut peste tot de-a lungul drumului, iar la cățărat sunt ca mâța, una-două ajung în vârf. Sunt ager. De ce să mă tem? De iepuri?

Educatorul mi-a mai spus că oamenii din Trușești îi cunosc pe căminari după haine, după chelie, după figură, că au așa o uitătură ca la nimeni altcineva: uitătură de căminar. Dacă oamenii văd vreun căminar umblând aiurea, ei îl aduc înapoi. Nu le dă nimeni nicio răsplată pentru fapta asta, dar lor nu le pasă. Li se pare că fac o faptă bună dacă iau copiii de urechi și-i predau la cămin. Nici șoferul de la cursă nu mă ia, nici controlorul de la tren. Aha! Am băgat la cap că este și tren în Trușești. Înseamnă că ajunge și la Albești. Acolo sigur este tren pentru că tata, când era sănătos, încărca vara câte un tren de cârlani de la fermă și-i ducea la Constanța. Acolo îi suia în vapor și vaporul îi ducea în țări străine, unde și-a înțărcat dracul copiii. Asta înseamnă foarte, foarte departe.

Moș Ion mi-a explicat ce înseamnă asta. Mi-a arătat cum face el un ocol pentru miei când vrea să-i înțarce. Adică să-i bage în țarc, să nu mai sugă de la oaie. Țarcul trebuie făcut departe de stână, departe de imaș, ca să nu audă oile când zbiară mieii. Că ar veni toate buluc la țarc, nu le-ar mai putea mâna la păscut și nici n-ar mai avea ce mulge. Mielul, cât e el de miel, zbiară de se aude de pe un deal pe altul. Dar un pui de drac? Urlă ca în povestea cu Dănilă Prepeleac, de pică luna de pe cer! Înseamnă că trebuie să îi faci țarcul tocmai la marginea lumii ca să nu îl audă mă-sa. Foarte multe lucruri frumoase și folositoare am învățat la stână. Moș Ion al meu e foarte deștept. Știe o grămadă de cântece la fluier și spune cele mai multe poezii. M-a învățat și poezii cu prostii, dar mi-a zis să nu le recit niciodată la serbări. Iar înjurăturile – numai în gând.

 

CONTINUARE ÎN PARTEA A PATRA

Evadarea 1

Evadarea 2

Evadarea 3

Evadarea 4

Evadarea 5

Evadarea 6





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top