Evadarea (4) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8479" align="aligncenter" width="637"] Alături de fratele meu Dănuț (la volan), cu un an înainte de a ajunge la casa de copii.[/caption] [caption id="attachment_8479" align="aligncenter" width="637"] Alături de fratele meu Dănuț (la volan), cu un an înainte de a ajunge la casa de copii.[/caption] Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Evadarea (4)

Evadarea (4)

Alături de fratele meu Dănuț (la volan), cu un an înainte de a ajunge la casa de copii.

CONTINUARE DIN PARTEA A TREIA

Într-un ocol pentru înțărcat pui de drac i-aș închide eu pe câțiva profesori de aici. În primul rând pe Anghel–Berbecul. Îi zicem așa deoarece are părul creț ca un berbec. Și fața turtită ca o plăcintă. El m-a luat de ureche și m-a dus așa, pe sus, de la poartă până pe scările căminului. Că de ce am vrut să fug? Că de ce nu-mi place la cămin?

Întâi mi-a dat numai o palmă peste ureche. Pe urmă a vorbit ca peștele. Calm. Parcă molfăia vată. Dar după aceea a început să se enerveze. Cum mai scotea o vorbă, parcă mai punea un lemn pe foc, se încingea tot mai tare. Foc și pară s-a făcut. Când am ajuns pe scări, mi-a tras un șut în fund de m-a săltat de la pământ. Am aterizat sus, pe ultima treaptă. Atunci îmi venea să mă întorc și să-l mușc de mână. Pe urmă, după mai multe luni, parcă n-a mai fost un educator așa rău. Cel mult o castană dacă îmi dădea, dar mai mult în glumă. Nu durea chiar așa tare.

Aici, o asemenea castană în glumă, care nu-ți sparge capul, e un semn de prietenie. Adică dacă iei o babană, toți știu că ești pe bune cu educatorul. Dacă ți-o dă și pe a doua, hai, poate avea el poftă să-ți audă tărtăcuța pocnind. Dar dacă ți-o articulează și pe a treia, gata, le e clar la toți că ești ciuca bătăilor, că ăla s-a pus pe tine. Și când începe unul să te bată, toți te bat. Și educatori, și băieți mai mari. Că știu toți că nu zici nimic. Că ești primitor.

Condurache Popotanu, Huțanu Păsărilă, Chihaia Țiganu, Postolache Pinguinul sunt băieți care tot timpul iau bătaie. Cine trece pe lângă unul dintre ei nu poate să nu-i scape și o palmă, o castană, o alunecoasă, o dâmboacă, un tampon, o freză, un vârticuș, un șut, un Hopa-Mitică, o oablă, o palmă-cot, un dop, o pocnitoare, un sfredeluș, o sfârlă, o cocârlă, o bâză, ceva. Să fie acolo. Și ei primesc cafteala cu capul strâns între umeri ca niște bondari. Încearcă să se apere, fac scut cu palmele, dar degeaba. Lovitura găsește loc să ajungă unde trebuie. Și după ce o halesc, ei trebuie să râdă.  „Râzi, drac, râzi!”, strigă educatorul sau băiatul mai mare. Cel care bate. Țâncul, cu chelia roșie de căstăneală, face așa: „Hă-hăăă… Hîîîî…” Și își arată dinții. Niște lacrimi mari ca niște lentile le cresc pe ochi. Zici că au benoacle. Apoi lentilele alea se topesc și cad, se scurg pe obraji. Băieții le șterg cu mâneca sau le ling. Cel puțin la Dănuț Chihaia, zis și Țiganu, lacrimile se duc direct în gură. Are ăsta o pereche de cute pe față, de la nas până la colțurile gurii, zici că-i ghepard. Se scurg lacrimile pe acolo ca pe canal. Și el linge, și linge. Și nimic nu zice.

Când m-a adus nenea ăla la cămin și m-a bătut Berbecul, băieții ieșiseră de la masă. Câțiva se jucau pe-afară, în curte. Fugăreau o țoașcă, o minge plină de cusături. Cu sârmuliță cusută. S-au oprit puțin ca să vadă cum mă căftănește Berbecilă. Dacă spun ceva sau o iau ca mutul. N-am zis nimic. Doar am luat-o. Ca mutul.

Parcă nu m-a durut așa tare bătaia, cât mi-a fost rușine că o luam. Trosc! pleosc! peste scăfârlie, buf! un picior în fund – și eu nu ziceam nimic. Iar ăia se uitau la mine. Încercam să înghit un nod mare din gât. Rușinea cea mai de rușine de acolo începe: din gât. Se umflă și se face tot mai fierbinte. Ard obrajii. Aerul frige când ajunge în piept. Te faci mic-mic și simți cum parcă te mototolești ca o cârpă. Rușinea te sufocă și n-o scoți din gât decât dacă o plângi. În povești, prințesele înghit un măr vrăjit și dorm câte o sută de ani, până le pupă prinții lor. Și își revin. Pe noi n-are cine ne pupa ca să ne sară din gât mărul rușinii. Nodul. Cataroiul. Noi stăm cu el până ne învinețim de rușine. Până vine puhoiul plânsului și-l ia la vale.

Am stat în holul sălii de mese și am plâns cu caloriferul în brațe. Până au venit doi băieți și mi-au zis să merg la dormitor.

– Hai cu noi, băiatule, nu mai plânge. Îl enervezi mai tare dacă plângi. Hai ca să te culci.

Unul m-a luat de mână. Mă trăgea după el. Am urcat iar în dormitorul mare cât o gară în care am mai fost la amiază. A venit nenea Cojocaru, supraveghetorul, și m-a luat deoparte într-o cameră mică. M-a pus să mă dezbrac. A scos dintr-un dulap un costum albastru, cu floricele albe. Mi-a spus să îl iau pe mine. A zis că se cheamă pijama. Nu știam cum să fac. Acasă nu aveam pijamale. Dormeam așa, în puța goală. Eram mulți, claie peste grămadă, și se umplea patul de puțe. Dimineața tata zicea că să avem grijă de ele, să nu ni le ciugulească rațele când ne jucăm prin ogradă.

Nenea Cojocaru m-a ajutat să mă îmbrac cu pijamaua. Era călcată și mirosea frumos a săpun. Nenea mi-a dat o punguță de pânză cu baiere, exact ca în pozele de la cartea „Punguța cu doi bani”. Trăgeai de sfoara aia și se strângea gura pungii. Înăuntru era o periuță de spălat pe dinți și un săpun de spălat pe corp, pus într-o cutiuță frumoasă de plastic. Se cheamă săpunieră. Ceva ce acasă nu aveam. Mama spăla de multe ori cu leșie și cu săpun făcut din porc. Cu ăla ne spăla și pe cap. Când dădea o dată cu cărămida pe chelie, rămânea arătură.

Lui nenea supraveghetor Cojocaru noi îi spunem moș Bășinuță. Cred că are vreo boală la mațe. Aceasta deoarece, în timp ce merge, el mai scapă câte o bombiță cu aer stricat. Dar încearcă să se țină, așa că bombița nu explodează, fâsâie. Sau piuie. Țiuie. Plescăie. Miaună. Și de aceea noi îi zicem moș Bășinuță. Cât am stat cu el în cameră aia, mi-a alungat tot mirosul bun din pijama. Și m-a cam amețit, că m-a luat somnul.

M-a dus în dormitorul mare, cu multe paturi de fier, albe, cu cearșafuri albe și perne albe. Pereții, tot albi. Numai la spital am mai văzut așa. Bășinuță m-a băgat într-un pat de pe la mijlocul rândului. Hainele mi le-a pus în cuierul de la capătul patului. Iar punguța cu periuța și cu săpunul a legat-o de bara patului, la picioare. În lungul dormitorului se vedea un șir de săculeți de pânză, de aceeași culoare și de aceeași mărime. Sub pat, la cap, mi-a pus punga cu mâncare de acasă. Întâi mi-a luat friptura de pui, a zis că se strică. A împărțit-o la copii. Eu mă uitam la ei cum mănâncă mâncarea mea de acasă și îmi venea să le smulg bucățile din mâini. Nu sunt zgârcit. De multe ori dau, dacă am ce da. Însă atunci îmi părea rău când vedeam cum dispare în gurile lor ceva de acasă de la mine. De la mama. Clefăiau în fața mea și cu fiecare îmbucătură mai haleau o bucată din sforicica subțire care mă lega de casă. Tot ce aveam pe mine și totul din jur era străin, nimic nu mai era al meu. Numai punguța cu mâncare, culorile, o bucată de carte și o batistă. Puținul ăsta se făcea și mai puțin.

Lângă mine dormea Demco Lunganul. Dacă vreau să fug, odată întindea el macaraua și mă lua în cârlig. Demco mi-a arătat unde e spălătorul. A zis că trebuie să mă spăl pe dinți și pe picioare. A zis așa:

– Hai, măi Cartofel, și te spală.

La toți ne zice Cartofel. „Măi Cartofel” în sus, „măi Cartofel” în jos. Toți suntem Cartofeii lui. E ca un frate mai mare. Are grijă de noi. Ne ajută la încălțat, la îmbrăcat, la făcut patul. Ne aleargă prin curte. Ne cară în spate. Dacă îl supărăm cu ceva, plânge ca un copil. Cât e el de găligan, se pune în genunchi, cu coatele pe pat, și se smiorcăie. După ce plânge, coșurile de pe față îi strălucesc. Zici că e plin de beculețe.

La spălător, toți se uitau la juliturile mele. Aveau și ceilalți semne, dar nu cine știe ce. Puteam să mă mândresc cu ale mele, dacă voiam, dar atunci eram prea supărat. M-am băgat sub pătură și am stat mult timp cu ochii închiși, i-am strâns tare, tare, tare, până au început să se legene cerculețe negre și violet pe sub pleoape. Știam de mult să fac cerculețe și fel de fel de forme sub pleoape, dar de când sunt la cămin știu și mai bine. Fac tot felul de forme și figuri, de toate culorile. Se umflă, se lungesc, plutesc, apar, dispar, se contopesc, se rup. E multă mișcare în ochii mei când strâng tare pleoapele. Iar dacă mai și apăs un pic cu degetul, până începe să doară, e și mai frumos. Mă uit cu ochii minții la figurile din ochii mei ca la un film. Jocul lor dezordonat mă liniștește. E un televizor secret din mintea mea.

Acasă nu aveam televizor. Că dacă n-aveam nici lumină… Nici acum n-avem. Numai pe strada principală este lumină. Firele de curent vin pe stâlpi dinspre Văleanca, taie satul în două și ies pe la covălie, înspre Ringhilești. Curentul trece pe la poartă pe la țața Catinca, pe la Țațana și pe la mămuța.

Țața Catinca are televizor. Numai ea și încă doi-trei în tot satul. Nenea Ion i l-a adus de la Botoșani, că acolo lucrează el. Vine numai sâmbăta acasă. Când a adus televizorul, s-a îmbătat cu tătuța, a dormit toată ziua de duminică, iar luni dimineața a plecat la muncă. Țața n-a mai avut răbdare încă o săptămână și s-a apucat să dea singură drumul la televizor. Ne-a chemat pe toți să ne uităm. S-a umplut casa de copii și de oameni de prin sat. Stăteam pe lejancă și mă uitam fermecat la cutia aceea frumoasă, cu ecran mare, albicios. Când s-a aprins, ecranul s-a umplut de purici albi și negri. O linie neagră venea din partea de jos, aduna toți puricii și îi împingea în partea de sus. Dar din urmă veneau alți purici, nu se mai terminau. Și era tare frumos!

În fiecare zi veneam la țața Catinca și ne uitam la purici. Întâi toată ziua, pe urmă din ce în ce mai puțin. Că nu mai era chiar așa de frumos ca la început. Sâmbăta următoare ne-am dus iar la televizor, că țața nu era zgârcită, ne lăsa să ne uităm. Și cum ne uitam noi așa, iaca vine și nenea Ion al țaței de la Botoșani. Ducea în spate ceva care a zis el că se cheamă antenă. A înfipt-o într-un par, în ogradă, a tras o sârmă până la ochiul magic de lângă televizor, și deodată puricii s-au oprit și pe geamul televizorului au apărut Stan și Bran. Noi am început să râdem toți și de noi, și de Stan și Bran. Ei sunt foarte comici.

Dar amintirea asta nu m-a făcut mai vesel. M-am uitat sub pleoape mult timp și când toți au adormit, am început să plâng pe mutește. Și am plâns până am adormit și eu.

Pe la o bucată de noapte m-am trezit și am strigat-o încet pe mama. Am rugat-o să îmi dea o cană de apă. Eu eram somnoros, credeam că sunt tot acasă! A apărut imediat moș Bășinuță. M-a dus la spălător să beau apă de la robinet. Fără cană. Cu gura, direct din țeavă. Apa era rea la gust. Și călduță.

Până dimineață nu am mai dormit. M-am gândit numai cum să fac să fug. Mă vedeam în gând cum ajung acasă și îmi plăcea; parcă era adevărat, nu închipuire.

După o săptămână a venit mama la mine. L-a adus și pe Dănuț. El e mai mic ca mine, nu era încă școlar. Când l-am văzut pe fratele meu, mi s-a făcut și mai tare de dus acasă. Am intrat toți trei la film, împreună cu toți băieții de la cămin. Nici nu m-am uitat la film, mai mult m-am rugat de mama să mă ia acasă. N-a vrut. Ba chiar s-a supărat că nici n-a început școala și eu vreau acasă. Trebuie să am răbdare până la iarnă, când vine vacanța. Mi-a zis cu voce aspră să înțeleg că de-acum aici e locul meu. Nu i-am mai zis nimic. Știam că educatorii i-au îndrugat numai minciuni, că este așa de bine la cămin… Eram și eu de față când au îmbrobodit-o. Mama nu știa cum e viața copilului. Atunci mi-am zis: dacă voi fugi și se va trezi cu mine la poartă, atunci își va da seama că nu îmi place la cămin. Și dacă tot va vrea să mă ducă înapoi, o să mă ascund numai eu știu unde. Și n-o să vin acasă decât în taină, prin fundul grădinii, să mă uit la mama cum mătură prin ogradă sau cum face mâncare la cuptioraș. Sau poate o să mi se întâmple ceva rău și ei o să-i fie așa de milă, că n-o să mă mai lase la cămin. Dă, Doamne, să pățesc ceva! Că acasă, de fiecare dată când mă loveam, când mă îmbolnăveam, când eram supărat, mama uita de toate obrăzniciile mele și mă ținea numai în brațe până îmi trecea și boală, și durere, și supărare, și tot. De multe ori mă prefăceam că mă doare ceva și ea de fiecare dată mă lua în brațe.

Duminică seara, după ce a plecat mama cu Dănuț, am încercat iar să fug.

Geamul de la spălător era deschis. Am observat că pe perete era un burlan gros, de tuci. Când nu mai era nimeni în spălător, mi-am dat drumul pe burlan și dus am fost.

De data asta am luat-o în direcția bună. Am depănat repejor din picioare până am ieșit din sat. Nu m-am întâlnit decât cu niște băieți și fete mari care se duceau la film, în centru. Se țineau de mână doi câte doi, se opreau să se pupe, nu le ardea lor de cules fugari de pe drum. Oamenii mari stăteau prin casele lor, fiind duminică seara.

Am mers așa prin tot satul, nu m-a luat nimeni de urechi să mă ducă înapoi. Când am trecut de ultima casă, am luat-o la goană. Am fugit până nu s-a mai văzut în urmă nicio casă din Trușești, nici vârful silozului, nici turnul de apă de la complexul de bovine. Abia atunci am încetinit la pas. Soarele se făcuse roșu și a început să se bage între două dealuri ca un ban de aur într-un portofel gros. Atunci m-a ajuns din urmă o căruță. Avea roți de cauciuc și nu trăncănea, am auzit-o abia când a ajuns chiar lângă mine. N-am mai avut timp să mă ascund în păpușoi. M-am făcut că merg liniștit, am început să tai buruienile cu varga și să fluier ca un băiat din sat ieșit să pască vaca pe marginea drumului. Între sate, departe, unde e iarba mai grasă.

− Unde te duci tu, măi băiete? m-a întrebat omul din căruță.

­− Nu mă duc nicăieri, nene. Pasca vaca. O mai las oleacă și-o duc acasă, că e seara de-amu.

− Care vacă? Nu văd nicio vacă.

− Am scăpat-o în păpușoiște. Mănâncă ea ce mănâncă și vine singură înapoi, nu te teme. Știe ea să vină…

− Ia hai s-o căutăm amândoi, a zis el – și s-a dat jos din căruță.

Când a ajuns lângă mine, m-a apucat strâns de mână.

− De ce fugi tu, măi băiete, de la cămin, dacă ai acolo tot ce-ți trebuie? Ha? Ia hai ‘napoi, că toată lumea te caută.

Omul acela era nenea Miron, căruțașul de la cămin. Îl cheamă exact ca pe moș Miron din cartea de citire, acela care a dat fân la caii soldaților români, în război. Acum îl știu, dar atunci  de unde era să-l știu? M-a suit în căruță și am pornit spre cămin. Mi-a zis că am făcut pe jos vreo șase kilometri. Mai aveam oleacă și ajungeam în Mășcăteni. M-a sfătuit să nu mai fug, că poate data viitoare vine miliția după mine își atunci va fi vai de curul meu. Chiar așa a zis. Că miliția nu e o mamă bună, nu te strânge în brațe și te iartă. De gât te strânge! Te aduce la cămin legat fedeleș și bătut ca sacul de fasole.

− Dacă ai mâncare bună, dacă ai haine curate, dacă ai un pat să dormi, atâția copii cu care să te joci, condiții peste condiții, de ce să fugi? Ce-ți lipsește aici?

N-am răspuns. Pe la o bucată de drum m-a prins cu o mână pe după umeri și m-a ținut lângă el. Nu pentru că se temea că sar din căruță. M-a ținut cu milă, cu grijă. Și a început să vorbească pentru dânsul.

− Lasă că știu eu cum e cu voi, copiii ăștia de la cămin. Ziceți că vă lipsește libertatea. Dar n-aveți, bre, când fi liberi, când o să fiți mari? Asta cu libertatea este o nebunie din capul oamenilor, bre. Nu ține de foame. Libertatea e un căcat. Dii, măi! Știi ce? Eu îți zic așa, părintește: stai cuminte aici la cămin, vezi-ți de carte, ascultă-i pe educatori și ai să vezi că o să fie bine.

Nenea Miron mâna căruța și vorbea. Se uita drept înainte, parcă vorbea cu caii, nu cu mine.  Mirosea oleacă a rachiu. A bodogănit tot drumul până la cămin. Așa fac oamenii mari când trag un păhărel.

Nenea căruțașul m-a dus direct în dormitor. M-a dat în primire la moș Bășinuță și i-a spus ceva la ureche. Am scăpat fără bătaie. Aici, când fuge un băiat, se face cuibar de ciomege la bucile lui. Cel mai des fuge Ungureanu Mihăiță. Cum întorci capul, dispare. Are sămânța drumului pe tălpi. El stă aproape, în Coștiugeni. O ia pe jos, peste deal, și în câteva ore e acasă. După două-trei zile îl aduce miliția. Ia bătaie până se înnegrește, dar tot nu se lasă. Îmi place de el că fuge de la cămin. Dar numai pentru asta. Nu suntem prieteni pentru că e obraznic: fumează, răspunde urât și este bătăuș. Cam toți din clasă îi țin frica.

Mama a venit și în următoarea săptămână, când s-a deschis școala. Începeam clasa a doua. A zis că îmi stă foarte bine cu costumul de școlar, nou-nouț. Și mie îmi plăcea în costum, dar nu am vrut să recunosc. Începuse să-mi placă unele lucruri. Și îmi era ciudă că îmi plăceau. De exemplu, să mă joc cu băieții și să le povestesc de pe-acasă. Le îndrug și acum numai minciuni, dar lor le place așa. Îmi place și mie. Pe jumătate le cred și eu. Ca să le povestesc, băieții îmi dau eugenia de dimineață sau felul trei de la amiază.

După aceea mama a venit tot mai rar. Zicea că stă mereu la spital, cu tata. De la Botoșani, l-au mutat la Iași. Acolo i-au tăiat buba de pe creier, dar a rămas o rădăcină și buba a crescut la loc. Cică i-au scos creierul, l-au spălat la robinet și i l-au pus la loc. Ceilalți copii nu cred că se poate așa ceva, dar eu știu că e adevărat. A spus la radio. Tata, când venea noaptea de la Gostat, se punea la masă cu aparatul lângă el, cu urechea lipită. Odată am auzit, printre multe țiuituri și pocnete, cum un nene vorbea de spălarea creierelor în România. Deci se poate! Săracul tata, deși i-au spălat creierul, tot nu s-a făcut bine. Nu se poate da jos din pat, nu poate să mănânce singur sau să se spele. Nimic nu poate. Nici să vorbească. E ca un copil de țâță. Și mama mea e ca un fel de mama lui. Învățătoarea mea, Baltă Aurelia, a vorbit foarte frumos în clasă despre mama, a dat-o de exemplu bun. A spus că este cu adevărat mamă eroină pentru că are ambiție să se lupte cu boala lui tata, care este necruțătoare. Pe urmă a citit în fața clasei scrisoarea mea de la mama. Zicea că tata a deschis ochii prima oară după trei luni. Și chiar a zâmbit când a auzit că eu am numai zece la școală.

O vreme nu m-am mai gândit la plecare. Mă străduiam să iau note bune ca să se îndrepte tata. Adică nu mă străduiam prea tare, fiindcă în clasa a doua a fost foarte ușor. Apăreau tot felul de lucruri frumoase care îmi fugăreau gândurile de plecare. Eram bucuros că scriu cu un condei adevărat, nu cu o peniță înfiptă în strujan, ca acasă. Într-o cămăruță de lângă clasa noastră era o bibliotecă mică plină cu cărți pentru copii și cu fel de fel de jocuri frumoase. Când terminam temele, aveam voie să stau în cămăruță și să citesc ce vreau eu ori să mă joc. Am găsit câțiva colegi care știau să joace șah și jucam cu ei. Acasă jucam numai cu tata, când avea timp, dar nu îmi plăcea că el câștiga mereu. Juca fără o tură, fără un nebun, fără un cal și fără regină – și tot mă bătea. Nu se lăsa niciodată. Aici sunt cel mai bun la șah din toată clasa. Dacă vrea cineva să mă bată, trebuie să îmi dea suplimentul.

Mi-a mai plăcut mult că am învățat să cânt la muzicuță. Tot după ce terminam temele pentru a doua zi, aveam voie să iau muzicuța din dulap, să ies afară și să cânt. Trebuia doar să o scutur și să o șterg bine pentru că mai cântau și alții la ea, copii zăbăloși.

Orele de sport le așteptam cu nerăbdare. Îmi plăcea la inele, ca Dan Grecu. Știam despre el dintr-un cântec auzit în sat: „România să trăiască,/ Medalii să cucerească,/ Nadia la paralele/ Și Dan Grecu la inele”. Pe urmă l-am văzut și la televizor și mi-a plăcut de el. În sala de sport aveam și manechine cu care mă luam la trântă. Dădeam cu ele de pământ până le sărea umplutura. Mai erau multe lucruri frumoase într-a doua, dar acum cred că de fapt nu erau chiar așa de frumoase, și nici așa de multe, fiindcă după primul trimestru mi s-a făcut iar de dus acasă.

 

VA URMA

 

Evadarea 1

Evadarea 2

Evadarea 3

Evadarea 4





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top