Evadarea (5) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8511" align="aligncenter" width="488"] Gara Trușești[/caption] CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA În vacanța de iarnă am stat la cămin. Era p [caption id="attachment_8511" align="aligncenter" width="488"] Gara Trușești[/caption] CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA În vacanța de iarnă am stat la cămin. Era p Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Evadarea (5)

Evadarea (5)

Gara Trușești

CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA

În vacanța de iarnă am stat la cămin.

Era prima vacanță – și înainte de asta mă gândeam numai la ziua când voi ajunge acasă. Atât aveam în cap: vacanță, vacanță și iar vacanță. La școală, la cămin, la joacă, mintea mea nu stătea deloc cu mine, unde eram eu, ea săraca umbla tot pe dealuri, pe acasă. Îmi era dor de mămuța, de tătuța, de moș Ion, de băieții de pe strada mea. De Filu, Culai și Ștefănel. Cu ei mă jucam eu mai mult. Voiam tare să mă duc acasă și să le povestesc cum e la cămin. Dar n-am avut eu norocul ăsta. Norocul e pentru copiii care stau cu părinții lor și pentru cei care învață bine. Mie numai la carte nu mi-a stat mintea.

Chiar în ultima zi din trimestru mi s-a făcut rău și asistentul sanitar m-a dus la spital. E unul Hâncu, care toată ziua le ciupește de fund pe croitorese. Aveam o infecție în ureche. La dreapta, cea mai necăjită ureche a mea. Când eram mic-mic, mi-am băgat singur o fasolică în ureche. Să văd cum e. Surorile mele alegeau fasole dintr-un lighean mare, eu am vrut să le ajut… și când nu s-au uitat la mine, mi-am băgat fasolica în ureche. Dau s-o scot, s-a dus și mai adânc. Parcă voia să iasă pe urechea cealaltă. M-am temut să spun ce obrăznicie am făcut. A stat fasolea în urechea mea până a încolțit. A observat mama, când mă spăla, că mă doare urechea. M-a dus la spital la Botoșani și mi-a scos fasolea. A zis că nu mai era de așteptat până la cules.

Atunci am fost prima oară la Botoșani.  Mi-a plăcut așa de tare, că m-am gândit să-mi bag mereu fasole în urechi, numai ca să mai ajung la oraș. Am mai fost după aceea doar o dată la plimbare și încă o dată când m-a dat mama la cămin. Atunci am făcut analize. M-au pus și să fac ceva foarte urât, treaba mare într-un veceu, direct pe ciment, și să iau de acolo cu un bețișor, pe care apoi l-am pus într-o sticluță. Vai, ce rușine mi-a fost! Acasă tot timpul făceam caca pe unde mă apuca, pe sub pereți, prin livadă, în salcâmi, în grădină, chiar și în drum, sub gard, dar acolo nu îmi era rușine fiindcă nu trebuia să îl pun în sticluță. Și nici nu trebuia să umblu cu sticluța aia în mână printre străini, iar la sfârșit să i-o dau doamnei doctorițe. Eu aș fi vrut să-i dau o floare, nu…

De când sunt la cămin, toată lumea numai de urechea asta mă trage. Că eu stau în bancă la margine. Urechea dreaptă e la interval. Și care cum trece pe lângă mine, se agață de ea. Dacă mă uit mai atent în oglindă, văd că e un pic mai mare decât cealaltă. Palme primesc peste amândouă urechile.

Când a venit mama să mă ia acasă în vacanța de iarnă, eram la spital cu urechea. Curgea coptură din ea. Și mă durea de parcă îmi bătea cineva cuie în cap. Făceam injecții în buci și mă dureau și alea. Eram numai durere, dor de casă și oleacă de carne. Doctorița de la spital nu m-a lăsat să plec. A și certat-o pe mama că doar s-a gândit să mă ia acasă în halul ăla. Mi-a dat drumul abia după Anul Nou. A fost prima oară, de când sunt băiat mare, când nu am mers cu colinda și cu uratul.

Pe urmă mama nu a mai venit câteva săptămâni la rând. A trebuit să stea cu tata la spital. Dar dacă n-a putut ea să vină, a trimis-o pe țața Ana la mine. Țața Ana este sora mai mică a mamei și are aprozar. Mereu se duce la Botoșani după marfă. În drum, se oprește și pe la Trușești și îmi aduce de toate: dulceață, șerbet, tocană de legume, biscuiți, bomboane, mâncare de casă. Atunci mi-a adus și bunătăți de la Crăciun, cozonac și friptură de porc. M-am rugat de ea: „Hai, țață Ană, ia-mă tu acasă, că mai sunt două-trei zile de vacanță. Măcar să văd cum e omătul prin sat…”. Dar n-a vrut, a zis că ea e mai mult pe drumuri și n-are cine să aibă grijă de mine și să mă aducă înapoi. Mi-a zis asta cu vorbă bună, adică se vedea din glasul ei că voia să mă ia acasă, dar chiar nu putea. Dar eu tot am plâns ca și cum n-ar fi vrut.

Iac-așa cu vacanța mea de iarnă. În loc să umblu cu uratul și să mă dau cu sania prin Hârtop, am stat în spital. Și acolo era totul alb, alb, ca iarna, dar nu te puteai da cu sania pe cearșafuri. Stăteam la geam și mă uitam cum ninge. Niște vrăbii zgribulite stăteau într-un copac. Îmi era ciudă pe ele că nu le ducea nimeni la cămin, nu le interna la spital și aveau voie să se ducă unde voiau ele. De dus, nu se duceau nicăieri, stăteau cuminți pe crenguța aia, dar chestia e că aveau voie. Se puteau duce, dacă voiau.

După vacanța de iarnă, atât de urâtă, s-a aprins și mai tare în mine dorul de acasă. Dar nu mai știam cum să fug, ce metodă să aleg. Mai ales că era și iarna. N-aș fi putut înota prin nămeți atâta drum. Și poate aș fi murit de frig. Paltonașul meu de la cămin nu prea ține cald. E mai mult așa, ca să poți spune că ai palton. Celelalte haine ale noastre sunt toate la fel, dar paltoanele sunt diferite. De toate culorile. Parcă sunt fiecare de la alt magazin. Când trecem noi cu rândul prin sat, e tare frumos, suntem foarte colorați. Parcă merge un strat cu flori.

Stăteam eu și mă gândeam cum să fug, și vedeam că nu am nicio cale, când ideea mi-a venit de la o sărbătoare deosebită. O sărbătoare de care eu acasă nici nu auzisem, nu sărbătoream noi așa ceva: Ziua Ceferiștilor. Noi aveam Paște, Crăciun, Bobotează, Constantin și Elena, Sfânta Maria, Sfântul Petru, Sfântul Ion… Neamurile noastre au luat toate numele de sfinți ca să petreacă tot anul.

Aici am aflat de această sărbătoare. Aici, la școală, învățăm multe lucruri noi și frumoase.

Într-o zi eram la ore și învățătoarea ne-a întrebat:

− Cine știe ce înseamnă pentru noi data de 16 februarie?

− Este ziua lui Sârbu Sergiu! am strigat.

Învățătoarea a zis că și asta, dar mai important pentru noi este că ziua de 16 februarie e Ziua Ceferiștilor. Așa zice ea: „cefereu” și „ceferiști”, nu cu „che”, cum zice tătuța. Treaba ei. A zis că în această zi foarte importantă pentru noi toată lumea îi cinstește pe ceferiști, care sunt mândria țării. Ei lucrează zi și noapte pe cele mai moderne trenuri din lume, care au cea mai mare viteză, ca să meargă oamenii pe unde au nevoie și ca să ducă marfă dintr-un loc în altul. Ete na, parcă eu nu știam asta! Nu se ducea tata în fiecare an la Constanța cu câte un mărfar plin de cârlani? Când era sănătos, că acum… Și oamenii din sat de la mine care lucrează la Botoșani sau la Iași, nu cu trenul se duc și vin?

Asta o știam, dar ceva nou tot am aflat.

Am aflat că Ziua Ceferiștilor se sărbătorește pe 16 februarie pentru că atunci a avut loc un eveniment istoric important. Pe data de 16 februarie 1933 ceferiștii de la Atelierele Grivița, din București, au făcut grevă sub conducerea Partidului. Ei s-au luptat cu burghezii moșierești ca să aibă condiții mai bune, cum avem noi la cămin. Eroul Vasile Roaită s-a suit pe sirenă și a tras de ea până când a fost împușcat de jandarmi. El și-a dat viața ca să o ducem noi mai bine. Odată cu el au fost împușcați mulți ceferiști. Și de atunci, în amintirea acelei bătălii, noi sărbătorim Ziua Ceferiștilor.

Vasile Roaită. S-a dovedit că eroul era de fapt turnător

Am făcut repede o socoteală în cap și mi-a ieșit că tata avea numai doi ani când a avut loc greva. Voiam să le povestesc seara băieților cum tata a luat și el parte la greva ceferiștilor și că l-a ținut de mână pe Vasile Roaită când acesta murea. Ca în filme. Și cum îl strângea în brațe și striga: „Partidul te va răzbuna, tovarășe!”.  Ar fi fost o născoceală frumoasă, ce-ar mai fi sărit băieții cu eugeniile la mine, ca să mă asculte! Le-am îndrugat eu altele și mai gogonate, de nu le credeam nici eu, însă pe asta cu tata și ceferiștii n-am vrut să le-o spun fiindcă însemna să fac din tata un om prea bătrân. Nu-i nimic, le-am zis-o cu tătuța, pe care l-am mutat repede la București și l-am pus să-l țină de mână pe Vasile Roaită când acesta își dădea sufletul, străpuns de gloanțele exploatatorilor. Ce căuta tătuța la București în 1933? Păi uite, cumpăra cuțite și le vindea haiducilor din pădurea de la noi, Vartan. Asta cu haiducii le plăcea tare băieților. Dacă le spuneam ceva cu haiduci, nu mai trebuia să fiu atent la logică. Haiducii ne plac tuturor foarte tare, așa că ei au voie să facă orice. De aceea, noi când ne jucăm, întâi ne jucăm de-a haiducii, apoi de-a altceva.

Asta se întâmpla pe la începutul lui februarie. Au mai fost câteva zile și pe urmă a venit ziua mea. Copiii din sat, când e ziua lor, vin la ore cu o cutie de bomboane și servesc la toată clasa. Plus cadou pentru învățătoare – flori sau bomboane. Eu n-am servit nimic. Am tăcut mâlc. Aș vrea să nu mai fie ziua mea în timp ce stau la cămin. Să fie în vacanță, când sunt acasă. Ori să nu mai fie niciodată ziua mea. Măcar scap de o grijă.

De ziua mea am avut repetiție pentru serbarea de Ziua Ceferiștilor. Noi am pregătit un program special pentru această zi importantă. Fiindcă ceferiștii sunt celule vii ale societății noastre, ei sunt oameni buni, harnici, devotați, zâmbitori, depășesc planul și îl stimează pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Deci noi trebuie să îi iubim. Și să le spunem poezii. Ei sunt și eroi. Cum a fost Vasile Roaită, care a murit în brațele lui… Nu, tătuța n-a fost acolo.

În ziua mult așteptată de 16 februarie, care este atât a lui Sârbu Sergiu, cât și a ceferiștilor, ne-am dus cu clasa la gară. Ca să-i cinstim pe ceferiști de ziua lor. Dar nu cum se cinstesc oamenii, cu vin și cu rachiu. I-am cinstit cu poezii și cu cântece.

Am observat că de câte ori suntem duși undeva cu clasa să spunem poezii, oamenii nu sunt prea bucuroși să ne asculte. Stau în scaunele lor ca pe ace, încruntați. La sfârșit, fețele lor se umplu de lumina zâmbetelor și ei aplaudă bucuroși. Mă tem că aplaudă de bucurie că s-a terminat, nu că le-a plăcut cine știe ce montajul nostru. Nici mie nu-mi place, de ce să nu recunosc? Spun poeziile frumos, cu intonație, așa cum îmi indică învățătoarea. Ba mai pun și de la mine, ridic o mână sau fac pauze lungi, ca să fie mai frumos, mai artistic. Când închid ochii sau pun mâna pe inimă, atunci mă săgetează și pe mine o căldură prin tot trupul. Dar în general nu prea îmi place poezia recitată peste tot și tot timpul. E numai poezie în țara noastră. La școală avem poezii în cartea de citire. Învățătoarea ne pune să le învățăm pe de rost. Dacă nu le știm, ne pune note mici. La televizor, când ne lasă să ne uităm, sunt numai poezii. În loc să joace fotbal, cum e frumos și bine, oamenii vin pe teren și recită poezii. Totul se spune prin poezie. Rezultatele din agricultură se spun prin poezie. Recordurile de producție sunt exprimate prin poezii. Istoria, tot prin poezii. Dragostea de partid, de țară și de conducător se arată prin poezii. La toate serbările se spun poezii. La toate vizitele unor tovarăși de la primărie sau de la județ, sau de oriunde, trebuie să spunem poezii. Când mergem în vizită pe la fabrici și uzine, trebuie să le spunem poezii muncitorilor. Sunt mereu cam aceleași, un montaj literar-artistic care se potrivește cam la orice. Îl știm noi pe de rost, dar de-acum îl știu și cei care ne ascultă.

Ceferiștii ne-au așteptat aliniați pe peron, îmbrăcați frumos ca niște milițieni. Ei ne-au întâmpinat cu aplauze, ne-au dat câte o bomboană și câte o cravată roșie cu tricolor. Pe cravata roșie cu tricolor era agățată o insignă cu Ziua Ceferiștilor. Foarte frumoasă. Mai frumoasă decât insigna de pe basca de pionier. Fiind așa de frumoasă, după câteva zile am luat două pachete de biscuiți pe ea, de la un băiat din sat. El nu făcea parte din grupul artistic și nu a primit insignă. După ce am făcut târgul, l-am întrebat ce face cu ea. A zis că i-o dă lui frate-su mai mare, care e colecționar, și care îi dă patru pachete de biscuiți.

Serbarea a fost în sala de așteptare, unde era la fel de frig ca afară.

Eu am spus poezia „Glasul sirenei s-a-nălțat peste țară” de Mihai Lău.

Mihai Lău este un poet din Trușești. Sunt mândru că avem un poet în Trușești. El scrie în ziarul „Clopotul” multe poezii frumoase despre partidul nostru. Cred că e foarte frumos să fii poet, să compui poezii. Poet aș vrea să fiu când voi crește mare.

Noi când mergem la serbare, la căminul cultural, întotdeauna se anunță așa: urmează poezia cutare… și zice numele poeziei, ceva cu țară sau cu partid… de poetul Mihai Lău. Și pe urmă vine clipa cea mai importantă. Cel care anunță zice: recită eleva Gențiana Lău, nepoata poetului.

Gențiana este o fată foarte frumoasă, cu un an mai mare decât mine. Deci a avut timp să învețe mai multe poezii. Așa că nu pentru asta îi port pică. Ea îmi este foarte dragă, căci are buzele frumoase și dinți rari, cam obrăznicuți când râde, dar cu toate acestea mie îmi este cam ciudă pe ea fiindcă este nepoată de poet. Trebuie să fie grozav să fii nepoata unui poet. Noi nici nu am văzut vreodată un poet viu, numai în pozele din cărți, iar ea stă în casă cu unul! Poate de aceea cam umblă cu nasul pe sus. Eu sunt doar nepotul lui tătuța și al lui moș Ion. Ei nu compun poezii. Moș Ion cântă la fluier, iar tătuța la nimic. Tătuța scrie socoteli pe caiet, la mat. Dar când o să fiu mare și o să compun poezii, nu voi fi nepotul poetului cutare, ci voi fi chiar eu poet. Na, să mai zici atunci ceva, dragă Gențiana!

După poezia de poetul Mihai Lău am mai spus și poezia „Grivița Roșie”, de poetul Marcel Breslașu. Ceferiștii m-au aplaudat pentru că am recitat artistic, am strâns mâinile la piept și am făcut pauze lungi.

Pe urmă am cântat în cor „Privesc din Doftana, prin gratii de fier, departe, în zare, un petic de cer”. Aici nu au fost prea multe aplauze fiindcă nu am cântat deosebit de frumos. Sala de așteptare era foarte mare, făcea răsunet, și parcă ne lua cineva vocile și le înnoda undeva deasupra noastră. Chiar așa simțeam, că se duc glasurile noastre undeva, fiindcă nu mă auzeam cântând, nu-i auzeam nici pe cei de lângă mine și sunt sigur că fiecare a cântat în legea lui și a ieșit un borș vocal. Așa se întâmplă și în clasă, unde se aude mai bine, dacă e vorba de cântece mai lente. La alea vesele ne descurcăm mai bine, că ținem altfel ritmul.

Învățătoarea ne-a spus că le-am adus ceferiștilor un călduros omagiu. Eu știu că nu le-am adus nimic, am plecat de la cămin cu mâinile goale. Sau omagiul e ceva ce încă nu am învățat… Mi-am pus în gând să caut cuvântul și să mi-l scriu în caietul de cuvinte și expresii frumoase. Mi-am zis că ce-o fi, o fi − omagiul ăsta. Bine măcar că a fost călduros, că altfel nu rezistam până la sfârșit în gară. Dar tot mi-au înghețat picioarele și a început să-mi curgă nasul. A doua poezie am umplut-o de muci. După „Sirena lui Roaită e glasul/ Pornit din durere și fum” nu s-a mai înțeles nimic din ce am recitat. Dar ceferiștii m-au aplaudat și așa. Pentru  eforturile mele artistice cu mâna și pentru clătinatul din cap.

La urmă am primit iar cadouri de la ceferiști. Ne-au dat la fiecare câte un pachet de biscuiți, o vedere cu gara din Trușești și o poză cu eroul Vasile Roaită. Oamenii care așteptau trenul de zece au asistat și ei la serbare și când s-a terminat ne-au dat ce aveau și ei în bagaje. Mie un moș mi-a strecurat în palmă un ban de trei lei. Alții s-au ales cu mere, plăcintă, bomboane, covrigi, pâine. Cel mai norocos a fost Sergiu, că o femeie i-a dat o punguță cu zahăr. S-au strâns în jurul lui mulți copii ca să-i fie prieteni. Când cineva are ceva bun trebuie să te faci prieten cu el. Și capeți și tu.

Am ieșit toți afară să așteptăm trenul. Noi, copiii, trebuia să ne aliniem ca la educație fizică, să le împărțim poze cu Vasile Roaită călătorilor și să facem din mână când pleacă trenul. Așa era spectacolul.

Atunci a venit trenul.

O singură dată îl mai văzusem de atât de aproape. Când eram mai mic și am fugit de acasă, de nebun, ca să văd trenul. Ce frumoasă aventură a fost atunci!

Din ziua aceea îndepărtată  mi-a fost mereu dor de tren. Tare dor mi-a mai fost!

Cum am ajuns aici, la cămin, numai după tren mă uitam. De la distanță. Îl vedeam doar pe geam, prin gratii de fier, de la depărtare. La început îl așteptam seară de seară, pe la șapte. Ieșea din soare ca un viermișor dintr-un măr roșu și se târa pe malul drept al Jijiei. Parcă înfuleca stuful și iarba de pe mal, din mers, căci se făcea tot mai mare. Când trecea prin dreptul căminului, strălucind în lumina soarelui, geamurile lui păreau niște mărgele de argint alunecând pe ață. Îmi venea să sar pe geam și să alerg până la tren. Să-l ating, să adun în palme praf din depărtări. Și poate să mă urc în el și să mă duc la tata, la Iași. Acolo mergea trenul. Iar de la Iași să călătoresc și mai departe, până unde nici trenurile nu mai au unde să se ducă și se întorc. Așa-mi venea! Asta în primele luni la cămin. Pe urmă, nu știu cum, m-am obișnuit cu trenul, cu trecerile lui la aceleași ore. Nu l-am mai așteptat la geam. Toamna, la șapte  e întuneric. Nu mai vedeam decât vreo două lumini sclipind printre răchitele de pe malurile Jijiei. Pe urmă trecea trenul de zece seara. În dormitor era liniște. Toți dormeam la ora aia. Uneori, țipătul locomotivei mă făcea să tresar din somn. Parcă vedeam sunetul cum zboară ca un vultur peste Jijia, pătrunde în dormitor și se așază pe bara patului; apoi simțeam cum începe să-mi ciugulească inima.

Când vedeam trenul sau când doar îl auzeam, îmi venea în minte cuvântul „departe”. „Departe” este cel mai frumos cuvânt. A-ul de la mijloc se întinde ca un curcubeu. Lungești cuvântul cât vrei și poate să încapă  în el tot Pământul. A-ul te îmbrățișează, iar E-ul de la sfârșit e ca o linie de tren care te duce unde vrei. A-ul cel mare, și care se poate face tot mai mare, este un strigăt de bucurie sau de durere. Când te duci depaaaarte ca să vezi frumusețile naturii, este un A frumos, un pod arcuit peste inimă, ceva de bucurie, ceva ce parcă te ridică la cer. Dar când mama e depaaaarte, A-ul e un gard de sârmă care te desparte de ființa iubită. Și cu cât e mai lung, cu atât e și mai plin de ghimpi și de țepușe. Iar E-ul se face plânset. Dar de cele mai multe ori departe înseamnă ceva de bine. Pentru că eu sunt aici; și când spun departe, înseamnă că e ceva departe de aici, adică altundeva. Deci e ceva bun. Oriunde e mai bine decât aici. Cât mai departe.

Acolo, în gară, așteptând trenul de zece dimineața, inima îmi bătea ca nebuna. Îmi era frig, tropăiam ca să mă încălzesc. Degeaba. Dar când am auzit fluierul, a trecut prin mine o mână de foc, mi-a prins inima în pumn și a strâns-o tare. Din cap până-n picioare m-a străbătut. Parcă locomotiva striga chiar așa: „Depaaaarteeee!”. L-am rugat pe Demco să mă ridice în brațe, deasupra tuturor, ca să văd trenul venind. Cât de frumos era!

Venea lin, parcă plutea pe marea de omăt. Scotea pe dedesubt vălătuci de abur. Ca un balaur sătul care vine să se culce în peștera lui. Așa aș fi scris într-o compunere, la școală. Mereu l-am asemănat cu un balaur în mintea mea, cât timp nu văzusem niciodată nici tren, nici balaur. Lucrurile care nu există sunt toate la fel. Atunci, când am văzut trenul venind spre mine, nu mi s-a părut nici balaur, nici uriaș mâncând cărbuni aprinși, nici monstru scuipând aburi și fum. Mi s-a părut mare și frumos și bun ca tata când venea iarna de la Gostat și intra în casă cu omăt bătut în șubă, cu gheață pe gulerul înalt și pe sprâncene. Sprâncenele lui frumoase. În acea clipă mi-a venit gândul să mă urc în tren și să mă duc la dânsul, la Iași. Acolo era și mama. Acasă nu mai era nimeni. Fetele mai mari − la cămin, cei mai mici – împrăștiați pe la mămuța, la țața Ana, la moș Ion. N-aveam la ce mă duce acasă.

 

CONTINUARE

Evadarea 1

Evadarea 2

Evadarea 3

Evadarea 4

Evadarea 5

Evadarea 6

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (1)

  • Josephine

    Toti vedem curcubeul ,dupa ploaie ,tot de jos in sus .
    Putini sunt cei care -s deasupra lui si privesc totul de pe varful valului.
    Sunt cei alesi .
    Sincerely ,truly yours , j.

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top