Evadarea (6) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8552" align="aligncenter" width="1024"] Grup de copii și educatori de la orfelinatul din Trușești, anii '70. În stânga, sus, Eugenia Ama [caption id="attachment_8552" align="aligncenter" width="1024"] Grup de copii și educatori de la orfelinatul din Trușești, anii '70. În stânga, sus, Eugenia Ama Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Evadarea (6)

Evadarea (6)

Grup de copii și educatori de la orfelinatul din Trușești, anii ’70. În stânga, sus, Eugenia Amariei (Zgripțuroaica, Zmeoaica). Fotografie din arhiva Doina Romașcan

 

CONTINUARE DIN PARTEA A CINCEA

Trenul stătea zece minute în gară. Făcea cruce cu altul, care venea de la Iași și mergea la Dorohoi.

Orașele astea sunt amândouă foarte departe. Stai între ele și nu știi spre care să apuci. Dar tata e la Iași. Aleg Iașul, că acolo mă trage inima. Ca o locomotivă, așa mă trage. O locomotivă cât pumnul. Dumnezeu stă înăuntru, mititel și El, și bagă întruna cărbuni. Dum-duhum, fom-fohom, umfa-umfa – face locomotivuța mea. Și mă duce unde vrea ea. Și îmi bagă abur peste tot în trup, mă încălzește…

Alte trenuri nu mai trec pe aici. Numai de Dorohoi și de Iași. Adică e același tren. Când se duce într-o parte, e de Iași; când se întoarce, e de Dorohoi.

Eu cred că lumea nu e rotundă, cum învățăm la școală. Este ca o riglă. Cu Iașul la un capăt și cu Dorohoiul la celălalt capăt. Ba nu. Lumea este ca mai multe rigle. Bucureștiul, capitala țării noastre, care este cea mai frumoasă țară din lume, se află la capătul altei rigle. Dar care o fi orașul de la capătul riglei lui?

Dacă ar fi un tren lung, lung, să stea cu un capăt în Iași și cu celălalt capăt în Dorohoi? Atunci cum ai mai merge dintr-un oraș în altul? Pe jos, prin tren, din vagon în vagon. Vezi, de aia trenurile trebuie să fie mai mici decât distanța. Fiindcă nu mărimea le face pe ele trenuri, ci viteza. Depărtarea cu viteză se scurtează, nu cu lungime. Așa iese la socoteală. Deci eu cu viteză trebuie să fug de la cămin, dacă vreau să scap odată și odată de aici. Și pe nevăzute. Așa mă gândeam atunci.

Oamenii de pe peron, care trebuiau să plece, nu s-au grăbit să urce în vagoane. Cei care au coborât s-au amestecat și ei în mulțime. Se întrebau ce caută atâția copii la gară, de ce sunt primiți cu fanfara. Nu știau că e Ziua Ceferiștilor. Le-am spus noi și le-am dat poze cu Vasile Roaită. Eu pe-a mea n-am dat-o. Am ascuns-o în buzunar ca să îmi fac o colecție de eroi. Mai am o colecție de nasturi, acasă, și una de etichete aici, la cămin. Adun etichete de peste tot. Că n-am bani de timbre. Dar etichetele sunt tot ca timbrele, înveți la fel de multe lucruri dacă le privești cu atenție. De exemplu, am observat că pe etichetele de pe cutiile cu rahat scrie că în cutie sunt 16 bucăți. Dar când se dă felul trei și tanti Corina strigă „Câte o cutie la două mese!”, la noi ajung mai puține. Suntem câte patru la masă, deci ar fi două bucăți la fiecare. Dar unii rămân fără rahat.

În loc s-o dau unui călător, am pus poza cu Vasile Roaită în buzunarul de la piept. La 1089.

Așa zic eu când pun ceva în buzunarul de la piept. Alții zic alte numere. Că așa avem aici, fiecare numărul lui. Eu sunt 1089. E scris cu tuș pe căptușeala buzunarului de la piept, la haina de școală. Și, la pantaloni, pe căptușeala buzunarului de la spate. Și pe limba pantofilor sau a ghetelor. Și pe căptușeala paltonului, chiar sub agățătoare. Sunt 1089 de sus și până jos. Câteodată noi chiar așa ne strigăm între noi, pe numere. Nu știu cum s-a nimerit numărul ăsta la mine. Mie îmi place. Mi se potrivește pentru că are în el 10, 8 și 9, notele mele de la școală. Când iau 8, Zgripțuroaica țipă la mine, zice că e notă mică. Fac și eu ce pot.

Numerele astea de pe noi sunt ca să nu ne amestecăm hainele, să nu le furăm, să nu le vândă cineva la copiii din sat. Dacă îmi ia cineva hainele, îl controlez la căptușeală. Poate mi le fură, poate le ia din greșeală. Lenjeria de corp nu are număr. Vinerea ne-o schimbă. Vine tanti Vorniciuc cu sacul de cămăși, noi o dăm pe cea murdară și primim alta curată în loc. Dăm chiloții, primim alții. Băieții mai mari cam fac gât, zic că vor să le schimbe chiloții mai des, nu o dată pe săptămână, dar unde se cred ei? La mama loc acasă? Aici așa e. Cei mari le dau celor mici să le spele chiloții. Unul, Iftimie, dintr-a opta, a zis că lui îi curge ceva din puță și că vrea chiloți curați la două zile. Nu știu ce poate să îi curgă. Pipi, ce altceva? Poate i s-a dezlegat, că i s-a rupt ața, așa cum am auzit că se întâmplă la unii băieți mai mari. Eu m-am căutat și nu am nicio ață, nimic. Nu înțeleg de ce unii trebuie să o lege așa. Și mi-e rușine să întreb. Când oi ajunge acasă o să-l întreb pe moș Ion, că el pe toate le știe și nu se rușinează să vorbească despre lucruri din astea.

Ca să nu se bage de seamă că am ascuns poza cu Vasile Roaită, strigam tare: poftiți, luați eroul, dar nu dădeam nimic, numai mă făceam. Și mă fâțâiam printre oameni ca să mă pierd printre ei. Așa trebuie să faci când vrei să nu fii văzut: să schimbi locul foarte repede. Nu dădeam poza, doar le explicam oamenilor ce înseamnă pentru noi Ziua Ceferiștilor.

– Această măreață zi de 16 februarie este Ziua Ceferiștilor pentru că ei și-au jertfit viața luptând cu exploatatorii… Ei au cerut pâine și au primit gloanțe. Eroul Vasile Roaită a murit cu mâna pe sirenă în timp ce chema muncitorii la grevă. A fost răpus fără milă de regimul burghezo-moșieresc…

După ce mi-a ascultat toată litania, că așa o spuneam, ca la biserică, un nene mai bătrân s-a uitat urât la mine și mi-a spus că numai prostii ne învață la școală. Și mi-a întors spatele cam scârbit. Am vrut să-l pârăsc la tovarășa că a spus așa de urât despre noi. Așa ne-a învățat tovarășa: să pârâm tot. Să pârâm ce face colegul nostru, ce spun bucătăresele, ce auzim la școală, ce fapte rele am observat la alții, cine  a primit pachet de acasă și nu a împărțit și la prieteni, cine se închină noaptea, cine vorbește urât, cine rupe caietele, cine murdărește hainele, cine fură de la alții. Tot, tot, tot trebuie să pârâm. Ce l-aș mai fi pârât pe moșul ăla care a vorbit urât de școala noastră care ne învață atâtea lucruri bune! Dar atunci aveam altceva de făcut.

Peronul era plin de copii și de lume. M-am fofilat printre toți și m-am făcut că mă duc la veceul din capătul peronului. Dar în loc să intru la veceu, am cotit-o pe lângă locomotivă și m-am dus pe partea cealaltă de tren. Vagoanele erau între mine și ceilalți, nu mă mai vedea nimeni. Tremuram de emoție. Trebuia doar să-mi fac vânt în trenul de Iași și gata cu căminul, eram liber. Nu aveam plan pe mai departe. Trebuia doar să ajung în Iași, la tata. Acolo era și mama. La spitalul din Tătărași. Atât știam. Aveam de gând să întreb din om în om până îmi spunea cineva cum să ajung la tata. Exact ca în cartea „Cuore. Inimă de copil”. Ce mult mi-a plăcut cartea asta! Doamne, măiculiță Doamne, cum am mai plâns. Citeam noaptea în camera de pantofi, unde stătea lumina aprinsă mereu. Mă ascundeam după rafturile cu pantofi și citeam…

Am urcat destul de greu, că scara era înaltă. Am pus un genunchi pe prima treaptă, m-am aburcat, și gata! Eram în tren! Cum de nu mă gândisem până atunci să fug cu trenul? Dacă nu venea Ziua Ceferiștilor, nu-mi trecea prin cap. Dacă nu murea Vasile Roaită…

Vagonul era gol. Nu aveam timp să mă minunez de băncile de lemn atât de frumoase, de geamurile cu flori de gheață, de tablourile cu locuri de departe agățate în fiecare compartiment.

Știam de la alți băieți care fugiseră cu trenul că trebuie să mă încui în veceu și să stau cuminte acolo. Cu trenul era cel mai ușor, toți reușeau să fugă. Mai ales vara, că se băgau între vagoane, pe tampoanele de fier… Sau cu mărfarul… După un timp îi aducea miliția înapoi, că nu se ascundeau bine, poate nici nu aveau pe unde să se ascundă… poate nici nu aveau ce mânca pe unde se duceau și atunci veneau singuri înapoi după câteva zile… Parcă-l și văd pe Adomniței Ilie cum se târa pe sub gardul căminului, leșinat de foame, murdar și plin de purici ca o cotarlă… El e din Răuseni, are gară în sat. Se urcă în tren și într-o oră e acasă. Stă ce stă, vine înapoi. Mănâncă o bătaie bună și gata. Îl ține cumințenia cât îl țin și vânătăile. Când i se trec, iar îl apucă păsăreala. Și nu știu cum face, de fiecare dată reușește (se mai spune și izbutește) să fugă neobservat din rând, să ajungă la gară, să-l fenteze pe naș și să coboare acasă la el. Dacă se mai poate chema acasă. Că din câte mi-a povestit el, nu mai are pe nimeni în Răuseni, e doar casa părăsită… Tatăl lui a omorât-o pe mama lui cu cuțitul. S-a îmbătat și a tăiat-o ca pe cârlan. Ea e în cimitir, el la pușcărie. Ceilalți frați sunt și ei la cămin: unul tot aici, la Trușești, alt băiat la Dorohoi, și două fete la Botoșani.

– Dacă bate cineva în ușă, trebuie să strigi „Ocupat!”, m-a învățat Adomniței. Dar cu voce groasă. Ca să nu se prindă nașul că ești copil. Trebuie s-o dai mereu cotită și să nu te întâlnești cu nașul. Dacă dă peste tine, poți să încerci să-i dai bani. Dar nu prea ține. Mai bine îi spui o minciună cât mai adevărată. Sau rogi pe cineva să spună că ești copilul lui. Dacă nici așa nu merge, îl rogi pe naș să te dea jos la prima stație și iei următorul tren.

Vara se poate merge fără bătaie de cap cu mărfarul. Este un tren care transportă bogății naturale, precum și produse ale agriculturii și ale industriei noastre socialiste. Cel mai important este că nu are naș. Este un tren numai bun pentru fugit în lume.

Am dibuit repede veceul și m-am ascuns. Era foarte murdar înăuntru, ca la veceul din curtea căminului. Măcar bine că era totul bocnă și nu mă murdăream. Nu era frumos să ajung la tata murdar de murdărie și mirosind în ultimul hal.

N-am stat mult și am simțit că o mână nevăzută îmi dă brânci.

Trenul pornise!

Pe geam era gheață de un deget, nu se vedea nimic afară. Îmi dădeam seama că merg numai după trăncănitul roților și după hurducăitul vagonului. Am zgâriat gheața de pe geam cu banul. Prin găurică vedeam o lume albă, rotundă, care fugea cât putea înapoi. Număram până la cinci și trecea un stâlp. Nu după mult timp, stâlpii s-au rărit. Veneau din șase în șase. Pe urmă, din șapte în șapte. Mi-am dat seama că trenul încetinește. Roțile frecate pe șină au început să țipe ascuțit. Vagonul s-a zguduit puțin și s-a oprit. Nu-mi venea a crede că am ajuns atât de repede la Iași. Nici nu apucasem să îngheț. Eram bucuros că am ajuns, dar aș fi vrut să mai merg, că și mersul e frumos, nu numai ajunsul.

Am ieșit din veceu și m-am năpustit pe ușa vagonului, pe peron, într-un nor de aburi. M-am înfipt în zăpadă până la genunchi. Am așteptat nemișcat să se risipească aburul. Pe măsură ce se rărea, vedeam din ce în ce mai bine frumoasa gară din Iași. Se auzea și muzică de fanfară. Înseamnă, mi-am zis, că peste tot se sărbătorește Ziua Ceferiștilor. Când aburul s-a ridicat, am văzut gara întreagă.

Era exact ca aia din Trușești.

Și scria Trușești pe ea!

I-am văzut și pe colegii mei, la o aruncătură de băț, cum mergeau spre podul Jijiei, buluc, parcă umblau cu chiralesa.

Nu înțelegeam nimic. De ce eram tot în Trușești?

Am luat-o la fugă și i-am ajuns pe băieți din urmă. Învățătoarea nici nu m-a observat. Era mult înaintea grupului, la un loc cu învățătoarele de la alte clase. Ele mergeau înainte ca ciobanii, noi ca oile după ele. Fiindcă nu eram pe trotuar, ci pe poteca dintre gară și pod, nu mergeam chiar în rând, mergeam mai alandala, exact ca oile. Am intrat în turmă, gâfâind, lângă Sârbu Sergiu. Nu m-a întrebat unde am fost. Credea că am venit lângă el de la coada grupului. Înseamnă că nici măcar el nu observase, la plecare, că lipseam. Noi când plecăm undeva, ne punem repede în rând și trebuie să ne uităm în stânga și în dreapta, în față și în spate, ca să vedem dacă lipsește cineva. Dar atunci, dacă băieții au plecat din gară cu gloata, nu cu rândul, nu s-a mai uitat nimeni după mine. Atunci mi-am zis că data viitoare când o să încerc să evadez trebuie să aleg un moment când nu suntem încolonați. Se vede și din cer că lipsește unul din coloană. E ca un pieptene cu un dinte rupt. Rămâne un băiat fără coleg și începe să țipe: „Lipsește! Lipsește!”. Așa că trebuie să fug de la joacă, de pe terenul de fotbal, din pădure, când mergem la cules ciuperci, de pe Valea Gurănzii, de la cinematograf… Dar să am grijă să plec cu mai mult timp înainte de a se face rândul. Că atunci se vede lipsa. Să am timp să mă îndepărtez până începe pârâciosul să strige „Lipsește! Lipsește!”.

Sârbu nu m-a întrebat unde am fost. I-am zis eu, fără să mă întrebe, că am întârziat puțin la veceu și am pierdut rândul. Lui puteam să-i zic că am vrut să fug acasă. El e prietenul meu și nu m-ar spune la doamna nici dacă i-ar bate cuie în mâini. Ei, poate că așa totuși ar spune, dar sigur nu de la primul cui. Nu i-am spus fiindcă el nu e dintre cei care vor să fugă. N-are unde. Nu mai are neamuri pe-acasă, doar o bunică bolnavă, dacă o fi existând cu adevărat…. Eu cred că nu există, că a inventat-o el. Toți copiii de la cămin își inventează neamuri, prieteni, vecini. E doar el pe lume și cu fratele lui mai mic. Au crescut la creșă. Stau amândoi numai la cămin și în timpul școlii, și în vacanțe. Niciodată nu a venit cineva la ei să le aducă ceva bun de acasă. Și dacă nu fuge, nu-i spun. Pentru că nu ar înțelege. Lui nu poți să-i explici cum e să îți fie dor de casă, de mamă, de tată, de sat, de prieteni, de neamuri.

Am tăcut ca peștele. Am ținut fuga în mine.

Ce fugă? Am plecat cu trenul, am mers ce am mers și am ajuns fix de unde am plecat.

În ziua aceea n-am fost în stare nici să-mi fac temele. Eram supărat și amețit de cap pentru că nu înțelegeam de ce, dacă pleci cu trenul din Trușești, ajungi tot în Trușești. Oare trenul ăla nu duce nicăieri? Atunci, de ce se mai urcă lumea în el? Dar alți băieți care fugiseră cu trenul, cum de fugiseră? Cum trebuia făcut? Nu înțelegeam nimic. Era ceva necurat la mijloc. Abia așteptam să mă întâlnesc cu Adomniței să-mi mai explice o dată cum se fuge cu trenul.

Seara, după spălat, l-am căutat pe Adomniței la dormitorul lui. El este un băiat de vârsta mea, dar din altă grupă. Eu sunt la Zgripțuroaica, el e la Berbecul. A fugit de multe ori cu trenul. Norocul lui e că s-a născut în Răuseni, pe unde trece linia ferată. Dacă era ca mine, dintr-un sat pe unde nu trece nimic, n-ar fi știut nimic. Dar așa, el știe totul despre trenuri, gări, ceferiști și bariere. L-am rugat să-mi spună de ce am ajuns tot în Trușești. Și cum se fuge cu trenul. N-a vrut pe degeaba, a zis că să-i dau suplimentul trei zile și să-i spăl ciorapii. Când i-a scos de sub pernă și mi i-a dat, am crezut că vrea să mă omoare. Erau niște ciorapi groși, de lână. De casă, nu de cămin. Cică îi avea de la bunica lui. Orice obiect de acasă este foarte important pentru copiii de la cămin. Tot ce am avut eu de acasă mi-au furat alții. Adomniței ținea foarte mult la ciorapii lui. Mi-a zis să nu-i frec prea tare ca să nu se destrame împletitura. I-am mozolit oleacă în apă rece, că apă caldă n-avem decât o dată pe săptămână, numai la dușuri. I i-am adus înapoi mai mult uzi decât curați. S-a încălțat pe loc cu ei ca să-i usuce pe picioare. De pe calorifer se fură. În plus, caloriferele nu-s calde toată noaptea, pe când picioarele da. Unii copii sunt uscători. Le dai ceva și îți usucă ce ai de uscat.

De a doua zi, i-am dat suplimentul trei dimineți la rând.

Primim ori o eugenie, ori patru biscuiți pătrați, ori două turte dulci, ori două bucăți de rahat, ori câteva napolitane. Trebuie să păstrăm suplimentul în buzunar și să-l mâncăm la școală, în pauza mare. Dar noi îl mâncăm pe drum, până la școală. Pe urmă ne uităm la copiii din sat cum mănâncă din pachețele. Suplimentul este foarte valoros pentru că nu prea ajunge la noi. Este ceva rar. Dimineața găsim masa pusă: patru felii de pâine, patru căni de ceai, patru pătrățele de unt și patru lingurițe de gem. Suplimentul e pus în coș, peste pâine. Copiii mai mari intră primii în sala de mese. Până ajung la locurile lor, adună din mers tot suplimentul din coșuri și își umflă buzunarele. Când ajungem și noi la masă, mai găsim un biscuit și îl împărțim la patru. Sau nu mai găsim niciunul și nu mai împărțim nimic. De aceea suplimentul are un preț mare. Pentru că nu se găsește și pentru că e bun. Felul trei, de la amiază, nu se fură. Ni-l aduce elevul de serviciu la masă, când terminăm felul doi, și ni-l dă în mână. Două feluri trei fac cât un supliment.

În zilele cât i-am plătit lui Adomniței nu am găsit niciodată suplimentul întreg. Dar am împrumutat de la alți copii, pe bază că le dau mâncare de acasă, când voi primi, și am achitat tot. De-acum puteam să aflu secretele trenului.

M-am întâlnit cu Adomniței într-o seară, în dormitorul lui. Toți copiii erau în dormitorul mare, la televizor, așa că puteam vorbi fără grijă.

− Întâi și-ntâi, i-am spus, trebuie să semnăm un tratat de prietenie. Fără prietenie nu se poate, că mă pârăști. Și nici eu nu spun nimic la nimeni dacă suntem prieteni.

− Dar noi nu suntem prieteni.

− Nu suntem. Dar ne facem prieteni când semnăm tratatul.

− Lasă, lasă! Nu mă lua pe mine cu hârtiuțe! Dacă vrei să fim prieteni, trebuie să îmi mai dai niște suplimente.

− Uite, o să-ți dau mai bine niște nuci când îmi aduce mama de acasă. Nu vrei așa?

S-a gândit puțin și a zis:

− Bine. Treizeci de nuci.

− Dar ce șmecher mai ești tu, măi Adomniței! Păi cu treizeci de nuci pot să fiu prieten cu unul mai mare, de-a cincea, poate chiar de-a opta. Nouă, la cămin, nu ne dă niciodată nuci. Și puțini copii primesc nuci de acasă. Dacă nu îți dau eu, nu mănânci.

− Dar dacă eu nu-ți spun cum să fugi acasă, nu fugi.

Avea dreptate. Ne-am mai târguit oleacă și până la urmă ne-am înțeles să fim prieteni pe cinșpe nuci, plus două de rezervă, în caz că mai sunt și seci printre ele. Pactul de prietenie îl aveam scris dinainte. Înțelegerea cu nucile am adăugat-o la sfârșit. L-am semnat amândoi cu creionul și l-am ascuns în saltea la el. Dacă-l puneam la mine, poate se uda și nu se mai înțelegea scrisul.

VA URMA





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top