Imposibilul amor dintre frate și soră Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8074" align="alignnone" width="1024"] Monumentul „Frații îndrăgostiți” din Cimitirul Bellu (Foto: V.I.)[/caption] O tragică poveste de i [caption id="attachment_8074" align="alignnone" width="1024"] Monumentul „Frații îndrăgostiți” din Cimitirul Bellu (Foto: V.I.)[/caption] O tragică poveste de i Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Imposibilul amor dintre frate și soră

Imposibilul amor dintre frate și soră

Monumentul „Frații îndrăgostiți” din Cimitirul Bellu (Foto: V.I.)

O tragică poveste de iubire petrecută demult, în veac, cutremură și astăzi: doi soți s-au sinucis, nu mult după căsătorie, când au aflat că de fapt sunt frate și soră. Monumentul funerar cunoscut sub numele de „Frații îndrăgostiți”, din cimitirul Bellu, este de multă vreme loc de pelerinaj pentru îndrăgostiții din București.

De o sută de ani, piatra neagră a monumentului le vorbește celor care îi pot auzi glasul. Ca să-l auzi, trebuie să iubești nebunește. Aud cei care vin la mormânt ținându-se de mână, pun pun flori și retrăiesc, cutremurându-se, tragedia de altădată. Vin zilnic zeci de perechi de îndrăgostiți sau vizitatatori de toată mâna, se roagă pentru odihna sufletelor celor doi încremeniți în marmură. Unii spun că mormântul emană energii miraculoase care, în momentele de cumpănă ale relației lor, i-au întărit în iubire și le-au dat curaj să înfrunte răutatea lumii.

 

Aripi căzând din cer

O tânără întinsă pe catafalc. Alături, îngenuncheat, un bărbat trecut de prima vârstă, sfâșiat de durere, plânge sau se reculege cu capul lipit de trupul neînsuflețit al femeii. Monumentul degajă o suferință fără margini, te aștepți să picure lacrimi din ochii de piatră.

Bătrânele candelărese, care aduc lumină morților sub cruci, gardienii publici, angajații de la arhiva cimitirului știu toți aceeași poveste răscolitoare: doi frați, el și ea, frați buni, de mamă și de tată, dar despărțiți de mici și urmând în viață căi fără întâlnire, se cunosc la Paris, se îndrăgostesc și se căsătoresc în grabă.

În drum spre țară, povestindu-și unul altuia acele delicioase amănunte ale copilăriei, care dau farmec și căldură iubirii, își dau seama cu groază că sunt frați. Oricât de mult s-ar fi iubit, nu puteau să bea până la fund paharul amar al păcatului – cu aceste cuvinte alese vorbesc candelăresele – și s-au hotărât, tot împotriva legilor lui Dumnezeu, să rămână uniți prin moarte. El a împușcat-o întâi pe iubita lui, pe care îi era interzis prin legea firii să o iubească, apoi și-a tras și el un glonț în tâmplă…

Rudele lor bogate ar fi înmormântat-o pe nefericita femeie aici, în Bellu, creștinește, iar pe el ‒ ca pe sinucigași: fără slujbă, fără cruce la cap, undeva la marginea cimitirului, nu se știe unde. Statuia ‒ spune adolescenta care tocmai așază un buchet de flori ‒ ar reprezenta-o pe tânără, întinsă pe patul de hotel unde s-a petrecut tragedia, iar barbătul este iubitul ei, fratele, plângând, cu puțin înainte de a-și lua zilele.

‒ Știu că e împotriva firii, spune fata, dar dragostea lor poate tocmai prin asta are ceva sublim, și moartea lor la fel… Uite, vezi cum ninge de-asupra lor? Parcă ar cădea aripi albe din cer…

 

Romeo și Julieta de-ai noștri

Nu poate fi inimă de om, cât de rece, să nu tresară la auzul acestei sfâșietoare povești. Mai ales că ‒ mai spune fata, repetând ce spun toți vizitatorii ‒ mormântul se află într-o zonă de grație, la câțiva pași de locul unde, în singurătate-și, își doarme somnul de veci Eminescu…

La mormântul lui Eminescu, aproape de „Frații îndrăgostiți” (2004)

 

Povestea te zguduie într-adevăr, îți toarnă în sânge miere și venin ‒ compasiune și revoltă; dar, odată ieșit de sub vraja ei, nu poți să nu observi că multe crâmpeie nu se leagă în această halucinantă istorie. Pare o însăilare de gust îndoielnic, are ceva din senzaționalismul ieftin al telenovelelor. Dar scăpările de logică, inconsecvențele, nepotrivirile cu realitatea nu le dă de gândit celor care se perindă pe la „Frații îndrăgostiți”. Pentru că în aerul rarefiat al iubirii se poate trăi și fără certitudini, după o logică ce scapă consecvent rațiunii.

‒ Sunt doar niște povești, o legendă, niște aiureli scornite de unii și de alții, mai ales de colivăresele și candelăresele care-și fac veacul prin cimitir, ca să impresioneze și să capete bani de la vizitatori ‒ este de părere Paul Filip, autorul unei prețioase monografii a cimitirului Bellu.

Perechile de îndrăgostiți l-ar contrazice – din inimă, fără niciun argument – pe monograful Paul Filip. Pentru ei nu contează că istoria „Fraților îndrăgostiți” ar putea fi pură ficțiune. Reală sau născocită, nu contează, tragedia lor are ceva sublim, are forța interioară a unui simbol în care ei se regăsesc. Personajele imortalizate în piatră sunt mai vii decât viii, prin tragism, un fel de Romeo și Julieta de-ai noștri, modele absolute care luminează iubirea și-i dau sens.

 

Enigma Eufrosinei

Celor care nu simt efluviile subliminale ale monumentului, acesta nu le vorbește decât printr-o inscripție gravată pe soclu: „EUFROSINA PORROINIANU XV FEBRUAR MCMII” și prin semnătura autorului: Raffaello Romanelli.

Despre Raffaello Romanelli se știe: se naște în 1856, moare în 1928; este fiul sculptorului florentin Pasquale Romanelli; se afirmă de foarte tânăr în sculptură, realizând lucrări de artă monumentală în Italia, SUA, Argentina, Rusia, Franța Germania, Cuba, Venezuela, Australia, România. Din cele peste 300 de opere majore, 40 se afla în România, cele mai cunoscute fiind: ansamblului sculptural ce împodobește castelul Peleș, statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza (Iași), Monumentul Unirii (Galați), Monumentul Eroilor Sanitari (București), „Dorobanțul” (Turnu Măgurele). Dintre monumentele funerare aflate în cimitirul Bellu, cele mai cunoscute sunt „Doamna cu umbrela” (1906) și cel cunoscut sub numele de „Frații îndrăgostiți” (1908).

Dar cine a fost Eufrosina Porroinianu, tânăra de pe catafalc?

Arhivele cimitirului Bellu nu fac decât să sporească misterul din jurul ei. Locul de veci a fost cumpărat în 1904 (deci la doi ani de la moartea Eufrosinei) de un anume Constantin Poroinianu, de bună seamă fratele ei ‒ și de atunci, timp de o sută de ani, nimeni nu s-a mai interesat de mormânt.

Cum ziarele începutului de secol XX, ca și cele de azi, cultivau cu zel dramele și dramoletele, ar fi fost de așteptat ca tragedia soților care află că sunt frați și se sinucid să topească penițele în mâinile condeierilor și să facă paginile gazetelor să plângă cu lacrimi de cerneală. Însă niciunul dintre ziarele mai mult sau mai puțin influente de atunci („Universul”, „Cronica”, „Românul”, „Resboiul”, „Epoca”, „Patria”, „Gazeta nouă”, „Biruința”) nu relatează, mult timp după 15 februarie 1902, nimic despre teribilul incest urmat de sinucidere. O poveste ca asta nu i-ar fi putut scăpa niciunui ziarist.

La rubrica „Născuți și morți” din „Universul” este menționat în modul cel mai obișnuit decesul unei anume Eufrosina Poroineanu, la 57 de ani. Fără vreun indiciu al tragediei. Acesta, Poroineanu, este numele real, cel din scriptele primăriei. Porroinianu nu poate fi decât varianta „fandosită”, după moda boierească a vremii.

 

„Tânăra” de 57 de ani

Eufrosina s-a născut în 1845. În 1867 îi regăsim numele pe o listă a societății „Tinerimea română”, a studenților români la Paris. Dacă va fi trăit acolo o mare iubire, în mod cert a fost una neîmplinită, pentru că va fi singură toată viața. Așa este consemnată în „Anuarul Bucurescilor”, ca unică locatară a casei din strada Corabiei nr. 3. A fost sora lui Constantin Poroineanu, mare moșier și om politic liberal, cel care a cumpărat locul de veci, și a lui Sache Poroineanu – colonel de artilerie; amândoi s-au așezat de veci alături de sora lor în 1906, respectiv 1908. Constantin își va dona, la moarte, întreaga averea orașului Caracal.

Istoricul Gheorghe Bezviconi, discipol al lui Iorga, elogiat de maestru, nu dă niciun amănunt despre familia Poroineanu în prima și cea mai completă monografie a cimitirului Bellu, „Necropola capitalei”. Doar datele de deces ale fraților Poroineanu. Povestea fraților îndrăgostiți nu-i putea scăpa acestui spirit tenace și mai cu seamă iscoditor, ca basarabean ce era. El nu notează decât atât în subsolul paginii: „Din cei 12 șerpi simbolizând bârfelile, care se aflau la picioarele catafalcului Eufrosinei Poroineanu, n-au mai rămas decât doi… Și acesta ar fi un simbol ‒ al uitării…”. Ce bârfeli? Nu aflăm.

Cum a ajuns, așadar, Eufrosina Poroineanu, murind la 57 de ani, în postura unei tinere care se căsatorește cu propriul frate?

O ipoteză ar fi aceea că, în timp, în memoria posterității, peste imagistica grupului statuar din cimitir s-a suprapus o întâmplare reală asemănătoare.

 

O coincidență stranie

Coincidența face că, la numai o zi de la moartea Eufrosinei, ziarele relatează pe prima pagină, sub titluri explozive, o dramă asemănătoare: doi tineri necunoscuți, îndrăgostiți, se sinucid într-o cameră de hotel.

Iată știrea din „Universul”, 16 februarie 1902, pagina 1, asemănătoare în elementele ei cu știrile din alte ziare:

Dramă misterioasă. Într-un hotel din Cașovia sosi acum trei zile un tiner și o tineră, cari păreau a aparține societăței alese. A doua zi, otelierul vezind că acești pasageri nu se sculaseră până la amiazi, bătu la ușe, dar nu primi nici un răspuns. În cele din urmă sparse ușa, și atunci o priveliște oribilă îi apăru. Tinera era culcată pe o sofa, cu tâmpla găurită, tinerul, lungit pe jos, se împușcase în inimă. Amândoui erau morți. Cu toate cercetările făcute, nu s’a putut afla numele lor. Pe masă s-a găsit o mică sumă de bani și o hârtie pe care erau scrise următoarele cuvinte: «Am rătacit mult până am ajuns la ținta noastră ultimă. Iertați-ne! Că cine suntem noi, să remâe un secret vecinic! Ultima noastră dorință este să fiți fericiți! ».

Și secret a rămas!

Cazul a trezit atâta interes, încât „Universul” anunța, câteva luni mai târziu, când devenise clar că identitatea îndrăgostiților sinucigași nu va fi descoperită, publicarea în foileton a unui roman inspirat din aceste fapte. Romanul – unul dintre cele dictate direct în linotip, melodramatic, de factura telenovelelor de astăzi – nu a mai fost publicat în paginile „Universului”, apărând însă într-unul din nenumăratele suplimente de 50 de bani ale ziarului, (deduc asta dintr-o notiță din ziar, un răspuns la Poșta Redacției), supliment greu de identificat în arhivele Bibliotecii Academiei Române, unde m-am documentat. Va fi avut, la o categorie de cititori, același succes pe care l-a avut, în 1902, și știrea din care a fost inspirat.

Statuia „Fraților îndrăgostiți” nu cerea decât o asemenea poveste, care se pare că i-a și fost atribuită, instituindu-se în timp ca adevăr.

Și acest adevăr va rămâne: al tinerei Eufrosina și al fratelui ei, care s-au iubit fără să audă glasul sângelui și au murit spălându-și cu moarte păcatul.

Natalia Azoiței, născută Poroineanu, născută în 1920, din comuna Vârteju – Ilfov (Foto: V.I.)

„Familia Poroineanu se trage din Poroina, de lângă Olt. Tatăl meu, Petre, născut în 1876, a fost fiul lui Iancu Poroineanu. Eu sunt din partea de neam care a avut copii. Eufrosina este din partea care s-a stins, care a dat doctori, avocați, profesori, ofițeri, artiști. A fost o familie bogată, cu moșii, cu fabrici… Mie mi-a dat Dumnezeu numai boli… Tare-s scumpe medicamentele, tare scumpe!”





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top