Îngerii chilugi de la Oncologie Reviewed by Viorel Ilișoi on .   [caption id="" align="aligncenter" width="1600"] Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul   [caption id="" align="aligncenter" width="1600"] Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Îngerii chilugi de la Oncologie

Îngerii chilugi de la Oncologie

 

Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul pare un inel negru care i-a alunecat de pe deget. (Fotografii de Karina Knapek)

Mii de copii din România suferă de cancer. Cei mai mulți nici nu știu ce au. Nici nu li se spune. Trăiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo învață. Acolo, uneori, mor.

 

Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu“, din București, e greu de găsit în fortăreața de la Fundeni. Te învârți mult și bine prin labirintul de clădiri și alei până nimerești la ușa clădirii uriașe, cenușii, ce ar putea fi la fel de bine o cazarmă sau un ospiciu.

În holul mare, printre bolnavii și vizitatorii inșiruiți la ghișeul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, umblă mirarea: adică și copiii au cancer? Indicatorul gri către secția de oncopediatrie le trezește întrebarea asta.

Sus, în secție, saloanele au zăbrele la ferestre. Pătrățele de cer albastru se scurg ca niște cuburi de gheață în penumbra coridorului.

‒ S-a aruncat cineva odată… spune asistenta aruncând privirea spre gratiile geam.

Vocea ei e moale, șoptită, parcă ar vorbi în biserică.

Gratii la geam și flori peste tot. Flori, numai flori pe hol, în saloane, pe televizoare, pe pervazuri, pe noptiere. Albe ca zăpada, topite în albul general al spitalului, galbene, roșii ca sângele. Salonul mic, cu patru paturi, seamănă cu o florărie de la gura metroului, traversată contionuu de trecători grăbiți.

Se vântură prin salon femei tinere, în capoate pestrițe, cu basmale albe pe cap. Se duc undeva, vin de undeva, caută în frigider, șterg ceva de pe podele, îndreaptă cutele păturilor, aranjează borcane în sertare. Din când în când, câte una se oprește din agitație și se așază pe marginea patului. Oftează ‒ și își maschează oftatul cu palma la gură. Cu mâinile în poală, cu capul aplecat puțin pe umăr, privește nemișcată furtunurile subțiri de plastic prin care care se scurge un lichid incolor în venele copilului ei. Unul într-o mână, unul în picior. Numără picăturile. Fiecare e o picătură de viață.

Copiii de la oncologie nu s-au otrăvit cu țigări și poșirci ‒ când să fi făcut asta? ‒ și totuși sunt acolo. Nu se știe exact de ce. Poate e ceva de la otrăvurile vieții moderne, din apă, din mâncare, de la Cernobîl, cine știe? Nu există dovezi clare. Teorii sunt multe. Unele spun că nu neapărat s-au înmulțit cancerele, ci s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente. Oamenii nu mai mor acasă, neștiuți, ci vin la spital. Și acolo sunt prinși în statistici.

Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben. „E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe.”

Pestișorul de aur

Liniștea etajului e tocată mărunt de ticăitul unui ceas de plastic, măsurând un timp anume: tic-tac, tic-tac.

Se aud pași. Târșâiți, ușori, rari.

Un copil de 5-6 ani, fără păr pe cap, poate fetiță, poate băiat, bate holul de la un capăt la altul ca un somnambul. Se sprijină cu o mână de perete. Altul, cu capul bandajat, apare pentru o clipă, fantomatic, în cadrul ușii. Zâmbetul lui mare, ciobit de lipsa unui dinte din față, luminează o secundă coridorul umbros.

Atmosfera de priveghi din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor. Băieții par să dețină supremația în club. Au ocupat calculatoarele și izbesc bărbătește în taste, împușcă niște bestii pătrățoase, bușesc mașini de curse ori își dau pasiențe pentru cine știe ce dorințe. Fetițele cos pe etamină, răsfoiesc cărți cu desene hazlii, îmbracă păpuși.

Rodica e o fetiță de opt ani, din Teleorman. Negricioasă, tunsă zero pe jumătate de cap, cu un cerculeț făcut cu carioca pe țeastă.

‒ Copiii se joacă așa? Își desenează unii altora cerculețe?

‒ Nu, răspunde în șoaptă asistenta. E punctul unde este iradiată.

Fetița nu știe că are cancer. Știe că are „buba“ acolo, la cerculeț. Pune degetul exact acolo și desenul pare un inel negru care i-a alunecat de pe deget.

Rodica stă la măsuța joasă și desenează cu acuarele pești albi într-o baltă sinilie. Numai un peștișor îl face cu galben.

‒  E peștișorul de aur, zice ea, care îmi face trei dorințe.

‒ Și care sunt dorințele tale?

‒ Pe cele trei dorințe nu le spun.

‒ Și atunci cum vrei să se îndeplinească?

‒ Le spun numai la peștișorul de aur. Numai el poate.

 

Mamele nu plâng niciodată

Îngerii chilugi cu cerculețe pe cap nu știu, asemeni Rodicăi, că „buba“ lor are un nume cutremurător, care provoacă psihoze numai când îl rostești: cancer.

În fiecare an mor șapte-opt copii chiar acolo, în spital. Atunci, ușile saloanelor se închid, trupul e scos din pavilion cu maximă discreție, noaptea, iar copiii rămași în viață află a doua zi, cu bucurie, dar și, cumva, cu părere de rău, că prietenul lor, cu care s-au jucat săptămâni sau luni de zile, s-a făcut bine și s-a întors acasă. E cineva mereu printre asistente, printre mamele care se internează cu copiii lor, care le spune asta. Sau altceva. Întotdeauna altceva. Și ei cred.

Așa a plecat Vicențiu, un băiat de 13 ani. Toți l-au văzut cum a plecat din spital pe picioarele lui, la brațul mamei sale. S-a îmbrățișat cu toți și din capul coridorului le-a făcut vesel cu mâna. Apoi, povestește psihologul Adriana Teodoru, Vicențiu a murit in lift. Un etaj mai jos.

Psihologii Adriana Teodoru și Angelica Bălan țin cursuri speciale pentru mamele internate cu copiii la oncologie. Le învață cum să se poarte cu copiii, cum să le vorbească, mai ales ce să le spună și ce să nu le spună despre boala lor.

‒ Prima regulă e asta: mamele nu plâng niciodată, spune, oftând, Angelica Bălan. Nu de față cu copiii. Când moare unul, mamele se adună aici, în club, și îl plâng. Numai ele între ele, în taină, departe de copii.

Atmosfera de priveghi din pavilion se schimbă cu totul la parter, în clubul de zi al copiilor.

„Există oameni înaripați de speranță“

Alex, din Brăila, nu intră în acest joc de iluzii fabricate minuțios. Nu e pentru el jocul. El termină acuși liceul. A fost în toți anii de școală olimpic la română, engleză, matematică, fizică, biologie, deși a stat mai mult prin spitale. Cerea să i se dea cărți despre cancer și le citea din scoarță în scoarță, scrâșnind din măsele, în nopțile fără număr ale spitalelor lui. Numai noaptea. Ziua citea cărți de aventuri, bune de împrumutat și celor mai mici. A ajuns să știe despre boala lui destul ca să-i surprindă și pe medici.

Lecția cea mai dură, pe viu, nu literatură medicală, a primit-o Alex când a trebuit să i se amputeze piciorul drept de sub genunchi; era mâncat de cancer, se rupea ca iasca, trosnind, la cea mai delicată atingere. A zis: „Bine, tăiați-l!“. Bărbătește. Când s-a trezit și și-a pipăit ciotul, a murmurat: „Bine că mi-ați mai lăsat și mie“.

Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus că se va vindeca și asta corespunde cu ceea ce a învățat el despre boala lui. Speranța îi umple inima, sună ca într-un clopot. Alex spune despre sine că e un optimist și un luptător. Și râde:

‒ Nu mă dau bătut, nu pun genunchiul în pământ. Că nici n-am!

Mottoul lui e un vers dintr-un poet pe care îl iubește mult, Artur Lundkvist: „Există oameni înaripați de speranță“.

 

Ultima dorință

Mihai scria, la 14 ani, versuri. Nu prea avea talent, dar psihologii încurajează pe oricine își mai deschide o astfel de fereastră în viața de spital. Psihologul Adriana Teodoru își aminteșe că Mihai a spus că de ziua lui își dorește să stea la calculator, cu o fată pe genunchi, cu o farfurie de clătite și cu o sticlă de suc în față.

‒ Și a avut parte de fericirea asta! Câteva fete de la Liceul „C.A. Rosetti“ i-au făcut clătite acasă, i-au adus suc, iar una i-a stat în brațe și a citit de pe monitor poezii de-ale lui. Ce frumos a fost!

Nu mult după acea zi memorabilă, în care nu și-ar mai fi putut dori nimic, poetul a dispărut dintre copii. Atunci i-a fost împlinită și ultima dorință: să aibă un costum de stofă nou-nouț. L-a avut. Pentru că Mihai era orfan și n-avea cine să-l îmbrace frumos, toți cei care l-au cunoscut în spital: mame, asistente, doctori, până la directorul spitalului, au pus mână de la mână, și i-au cumpărat un costum exact cum și-l dorea el. Acela a fost costumul lui de înmormântare. L-a purtat doar câteva zile.

‒ Fiul meu are 13 ani, spune în șoaptă doamna Cristina, ingineră din Constanța, mama lui Andrei. E cel de colo, cu două cerculețe pe frunte. La început a fost tratat, chipurile, de sinuzită. Sinuzită, sinuzită, dar nu-i mai trecea. Stătea mai mult prin spitale. Noi am încercat să-l amăgim, dar el a înțeles repede ce are. N-a vrut să audă nimic despre cancer. Nu de la mine. Vorbim despre orice, dar nu despre asta. Nu vrea. Are însă acasă un frate geamăn, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el știe acum, chiar mai mult decât mine, ce e acela oligoastrocitom, ce simptome și ce tratament are, ce șanse de vindecare… Că ei, gemenii, comunică altfel.

 

„Îl păcălim noi pe domnul cancer!“

Evelyn merge pe 14 ani. E o domnișoară care, între două perfuzii, nu uită nimic din ritualul sofisticat al frumuseții: pe noptieră, printre flori și medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri. Printre atâția copii cu fețe de ceară, tunși zero, cu țestele acoperite de șepci sau baticuri, ea are plete până la șolduri, negre, și obrajii fardați în culori vii. Înfățișarea ei face țăndări tabloul sumbru al pavilionului. Stă întinsă în pat, la perfuzie, urmărește la televizor o comedioară cu liceeni – probabil amuzanți, căci ea râde din când în când. Râde tare și își ține mâna perfuzată cu cealaltă mână, ca să nu tresalte, să n-o înțepe.

Ține pe piept o carte de geografie. Se vede că s-a întrerupt din învățat ca să se uite la film.

‒ Întrerup școala, nu învățatul, zice ea.

În fiecare trimestru stă câte șapte zile în spital: trei zile în perfuzii, non-stop, o zi de radiații, apoi iar trei zile de perfuzii. Vine la spital cu televizorul de acasă, din Ploiești. Unul mai mic, cumpărat exact pentru asta, ca să poată fi transportat mai ușor. Își aduce cărți, mâncare, trusa ei de cosmetică, de care nu se desparte niciodată. Colegii știu că vine la București ca să se pregătească în particular pentru admiterea la liceu. E premianta clasei.

Evelyn spune că se simte la spital ca în tabără. Singurul lucru care nu e chiar ca în tabără, și asta o nemulțumește, este că întotdeauna mama ei se internează în spital cu ea, și doar nu mai e așa mică, să fie însoțită peste tot, are buletin! Vorbind, zâmbește mereu, cu puțină cochetărie, de parcă într-adevăr ar fi într-un loc de agrement.

Deodată, cu un râset ghiduș, se apucă de cap și, dintr-o mișcare, își trage părul și-l ascunde sub pătură. În loc de frumusețea de plete, rămâne cu capul curat ca un ou, numai cu câteva smocuri de păr pe după urechi. Dintr-o dată e cu totul altcineva, o arătare de speriat.

‒ Știu ca am cancer, zice fata râzând de farsa făcută. De patru ani știu. Știam ca o să-mi cadă părul. M-am tuns atunci și mi-am făcut perucă din părul meu. Ăsta e părul meu din clasa a treia! Îi păcălesc pe oameni. Dar îl păcălim noi pe domnul cancer!

 

Rămâne cum stabilește Dumnezeu

Părintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu știe cum se pune problema morții în mintea unor copii, dar îi vede că se luptă cu boala lor ca niște eroi și știe că acolo se petrece ceva. Îl doare. Se roagă împreună cu mamele. Când nu mai există nicio explicație rațională pentru ce se întâmplă cu copiii lor, ele pun în seama lui Dumnezeu deznodământul poveștilor de viață și de moarte din spital, trecute din gură în gură, spuse la ureche.

Eric, din Brașov, împlinise 18 ani în spital. S-a externat dimineața cu un diagnostic optimist; medicii chiar credeau că se va vindeca. Nimeni nu știe cum a luat el încurajările doctorilor, ce-o fi fost în sufletul lui. S-a auzit după aceea în spital că Eric s-a aruncat într-o prăpastie cu mașină cu tot. La câteva ore de la externare.

Dimpotrivă, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat. Medicii i-au spus mamei ei s-o ia acasă ca să nu moară fata în spital. Și maică-sa a luat-o, avea totul pregătit de înmormântare. Dar s-a întâmplat ceva ce nici doctorii nu știu să spună ce-a fost și fata a supraviețuit, s-a făcut bine. Chiar cu un picior tăiat, s-a târât zilnic în cârje până la școală, cinci kilometri, și a terminat clasa a opta. A vrut ea. Acum e la liceu.

Tratament au avut la fel: și Eric și Cristina, pentru aceeași boală. Dumnezeu a hotărât, pentru fiecare, dupa regulile Lui. Peste capul tuturor savanților oncologi.

La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost întrebați: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“. Patru au răspuns întrebând: „Dar eu voi ajunge mare vreodată?“ Tuspatru au precizat, dupa aceea, că, dacă ar trăi destul, s-ar face preoți. Al cincilea se visa ofițer. A murit acasă, vegheat până în ultima clipă de fratele mai mare, soldat în permisie.

Prof. univ. dr. Sebastian Nicolau

„Pușcăriașii primesc mai mult decât copiii cu cancer“

Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu“, portdrapelul oncologiei românești, nu are o secție proprie de chirurgie. Medicii trebuie să dea telefoane pe la prietenii lor de pe la alte spitale. Mereu rămân datori pentru câte un picior, pentru câte o mână! Computer-tomograful nu funcționează, iar un aparat de rezonanță magnetică nucleară (RMN) nici nu există. Se fac programări la RMN-ul de la alte spitale, uneori și peste luni de zile, când la cancer contează fiecare zi. Se întâmplă să moară un copil până află doctorii exact ce boala are și ce au ei de făcut.

Profesorul doctor Sebastian Nicolau, șeful Secției de Oncopediatrie, se lasă cu greu smuls din debaraua care îi ține loc de birou.

‒ La Oncopediatrie, secție cu 50 de paturi, sunt 2.000 de internări pe an. Mai există o secție similară doar în Cluj-Napoca. Asta ne plasează pe ultimul loc în Europa în privința capacității de tratare a cancerului. Statul alocă, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bătături, cât și pentru unul bolnav de cancer. Și amândurora mai puțin decât pentru un deținut închis pentru viol. La secție avem 20 de miliarde de lei pe lună pentru medicamente. Vi se pare mult? E măruntiș, e bătaie de joc – spune profesorul Nicolau nervos, cu sprâncenele groase de un deget adunate crunt la mijlocul frunții.





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (10)

  • Anonymous

    Nici nu ai ce sa mai comentezi la asa ceva….e groaznic,nici nu vreau sa ma gandesc la bietii copii.Am avut destule cazuri in familie(trei matusi si tatal meu au murit de cancer)si stiu ca e groaznic.Mai rau e ca te afecteaza in asa masura ca ai impresia ca te pandeste dupa colt sa te inhate si pe tine….:(

    Răspunde
    • Anonymous

      Imi pare rau pentru ce ati trait…. Dumnezeu sa-i ierte!
      Chiar daca noi uitam, deseori- oricui i se poate intampla orice, in fiecare moment (si daca nu a avut cazuri in familie). Si-atunci ramane sa speram ca totul va fi bine. Pana speranta sterge orice teama.

      Răspunde
  • Anonymous

    ” În curând voi publica pe blogul „ActiveWatch”, la rubrica mea, „Din laptopul unui zețar”, povestea acestui reportaj”

    Hm, „curand” se masoara in saptamani, luni sau ani?

    Răspunde
  • Anonymous

    Cand am citit prima oara, mi-am amintit de o mica serbare a copiilor bolnavi de SIDA (internati in spital). Cantau, spuneau poezii si ceva incepea: „Cand voi fi mare…”. Cu greu iti puteai opri lacrimile. Unii dintre ei povesteau apoi despre prietenii lor care „s-au dus in cer”.

    Cineva mi-a spus, dupa ce a citit aici, ca s-a intrebat la randul sau – acum cativa ani- de ce trebuie sa aiba si copiii cancer. Pe atunci isi insotea (in spital) mama bolnava de cancer (si care intre timp s-a stins).

    Pentru parinti e cumplit… si pentru cei mari, care inteleg ce li se intampla.
    O lume a durerii – pe care cei mai multi dintre noi o ocolim, preocupati fiind de problemele noastre, de sarbatorile noastre, de vacantele noastre, petrecerile cu prietenii si altele la fel de „importante”.

    Răspunde
  • cora

    Din fericire, il cunosc pe alex din braila si din fericire s-a facut mare si e bine din cate stiu eu. Din nefericire au trecut atatia ani de atunci si nimic nu s-a schimbat si probabil nici nu se va schimba nimic

    Răspunde
  • Anonymous

    Domnule Ilisoi va felicit pentru naturaletea si realitatea cu care scrieti aceste articole va urmaresc cu interes articolele…sunt curios daca mai urmati regimul alimentar….

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top