La pușcărie pentru o figură de stil Reviewed by Viorel Ilișoi on . Am fost condamnat și închis pentru un articol. Pentru că am scris despre șeful meu că semăna cu  Saddam Hussein – așa a motivat judecătorul Teodor Nițu; se purt Am fost condamnat și închis pentru un articol. Pentru că am scris despre șeful meu că semăna cu  Saddam Hussein – așa a motivat judecătorul Teodor Nițu; se purt Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » La pușcărie pentru o figură de stil

La pușcărie pentru o figură de stil

Am fost condamnat și închis pentru un articol. Pentru că am scris despre șeful meu că semăna cu  Saddam Hussein – așa a motivat judecătorul Teodor Nițu; se purta ca un dictator, ăsta e adevărul. Condamnarea s-a pronunțat în lipsa mea, la Botoșani,  în ianuarie 1992. Eu locuiam deja de aproape un an într-un sat din județul Iași, la socri. Habar n-aveam de sentință. Am fost dat în urmărire generală și, cu toate că făceam o meserie publică, la ziar, iar șeful poliției din Botoșani îmi dădea replici scrise, deci știa unde sunt, am fost „găsit” și încarcerat abia pe 8 mai 1992. Din 3 luni, am executat doar 19 zile, sentința fiind apoi anulată printr-o manevră la fel de ilegală.  A fost prima condamnare a unui ziarist după 1989. Se baza pe o lege inexistentă: legea presei din 1974, anulată după Revoluție.  Am povestit totul într-un roman, „Paișpe”. L-am publicat parțial, în foileton, în „Jurnalul național”, și îl voi publica integral, cândva, la Editura GRI (localizată în sufrageria apartamentului meu, colțul din stânga). În fragmentul următor povestesc cum am fost luat de acasă. M-a arestat cumătrul meu, cel care îmi botezase fata. Frumos, în familie.

Postul de poliție Costuleni (Iași). Aici am fost reținut, ca infractor (condamnat și dat în urmărire generală), mutat apoi la arestul municipiului Iași, apoi în arestul poliției județene. Polițistul care m-a luat de acasă era chiar cumătrul meu.

– Cumetre, nu te supăra pe mine, trebuie să te arestez!

Mă las pe spătarul scaunului și umplu postul de poliție cu un râs viguros, adunat instantaneu din tot trupul. Mă ridic și, hohotind, îl bat pe umăr pe Milică, îl felicit așa pentru surprinzătoarea probă de umor negru.

Milică este vecinul și cumătrul meu, mi-a botezat fetița. Îmi permit gestul ăsta, chiar dacă nu prea ne-am ținut noi de cumetri, cel mult ne-am dat câte un bună ziua peste gard, o dată chiar am așteptat împreună autobuzul de Iași, am vorbit despre vreme și, dacă îmi aduc bine aminte, i-am dat o țigară sau doar un foc.

Polițistul se apleacă puțin pe spate când îi ating epoletul cu trese de sergent major, întoarce capul într-o parte și închide ochii. Parcă s-ar fi așteptat să-i dau o palmă peste ureche. Reacția lui îmi curmă râsul. Și încă ceva: celălalt polițist – văd asta cu coada ochiului – s-a desprins de sobă, a făcut doi pași înapoi și acum stă cu spatele în ușă, o blochează.

– Pentru o viză de flotant trebuie să fiu împușcat în cap, nu arestat. Te faci că nu știi legea? – zic eu, și încerc să zâmbesc, dar simt cum zâmbetul mi se topește pe buze și nu-mi reușește decât o strâmbătură.

Milică nu-mi răspunde. În continuare nu se uită la mine. Răsfoiește un registru flendurit, dă paginile una câte una, încet, desenând cu mâna în aer un arc, un curcubeu fără culori. Își vâră capul între file și citește preocupat, adică are oleacă de treabă, se vede, nu poate fi deranjat până nu isprăvește.

Îmi așez diplomatul pe genunchi, scot buletinul și i-l întind.

– Hai, pune-i o viză de flotant și gata!

– Dar viza nu se pune așa, pe loc, mormăie cumătrul, tot fară să se uite la mine, cu nasul în registru. Trebuie un dosar, niște acte… Potrivit legii, pentru înscrierea vizei de reședință solicitantul va depune, împreună cu actul său de identitate, documentele…

– Nu-i vorba de viză, îl întrerupe iritat polițistul de la ușă.

Mă întorc pe jumătate spre el. Costică îl cheamă. Așa l-am auzit pe cumătrul Milică spunându-i. Îl știu doar din vedere. M-a oprit odată, mai demult, când mă întorceam de la pescuit. Treceam cu bicicleta prin fața postului. M-a oprit, s-a uitat dacă am far. Aveam două: unul cu dinam, altul cu baterii. Plus o lanternă tubulară de un cot legată pe ghidon. Când plecam la pescuit, dimineața, pe la patru, ca să prind răsăritul pe malul Prutului, instalația mea de lumini răscolea iepurii din huceaguri. Și ochi de pisică aveam, oglindă retrovizoare, tot. M-a întrebat de unde vin.

– De la Prut, i-am zis. Am fost să bat peștii cu undița, că la pescuit nu se poate spune că am fost, n-am prins nimic.

A băgat un deget în gura rucsacului și s-a uitat prin deschizătură, a mirosit.

– Dar permis ai?

– N-am. Nu știam că trebuie permis și pentru bicicletă!

– Lăsați vrăjeala, domnu’! De permisul de pescuit zic.

I l-am întins. A văzut că sunt din Botoșani, scria în permis, totuși m-a întrebat:

– Ești din Botoșani?

– Da. E interzis să fii din Botoșani?

– Hai, bre, nu mă lua așa, că n-am nimic cu tine… dar, știi, sunt o mulțime de pescari frauduloși, fără permis adică, mai verificăm și noi… Și aici unde locuiești?

I-am spus cum stăteau lucrurile: că locuiam la socri. Cam fără forme legale, adică fără viza aia de flotant, dar o s-o pun și pe aia odată și odată, nu e așa grav dacă nu o am, nu? Dacă n-ar fi nevoie de atâtea hârțoage și dacă n-ar trebui să vin la poliție cu socrul meu, proprietarul casei, să semneze el chiar acolo, în fața polițistului…

– … că te ia în spațiu – parcă mi-a continuat polițistul gândul.

– Cum să mă ia în spațiu? Mie îmi sună de parcă aș ieși la ocazie pe Calea Lactee și aș face cu mâna la astronauți să mă ia la o plimbare printre galaxii.

– Așa se numește această procedură. Adică în spațiul de locuit, asta se înțelege. Deci socrul tău trebuie să vină la postul de poliție și să semneze de luare în spațiu în fața lucrătorului de poliție.

În fața lucrătorului! Nu în spate, nu lateral. Dacă polițistul se apleacă tocmai atunci să își lege șireturile și nu prinde momentul sau dacă semnătura se dă mai la vale, în dreptul casei de lângă postul de poliție, nu e valabilă.

Mi-a zis că nu mă amendează, dar să îmi pun cât mai repede viza. De atunci, de câte ori ne-am mai întâlnit, de fiecare dată mi-a reamintit de viză. Și în seara asta, când ne-am întâlnit la mine la poartă și mi-a spus să vin până la post cu el și cu Milică, m-a lăsat să înțeleg că e ceva tot în legătură cu nenorocita asta de viză de flotant. Iar acum spune, tăind mormăiala juridică a cumătrului polițai, că nu-i vorba de viză.

Elena, fetița mea, nu împlinise trei ani când am fost luat de acasă și dus la pușcărie. Nu știa ce mi se întâmplă. Aici, suntem acasă, la Cozia, de unde am fost arestat (poza e făcută un an mai târziu). Apare și motanul Bezel în imagine. Polițistul care m-a arestat era nașul de botez al Elenei. Locuia și el la socri, peste drum.

Mă întorc cu totul spre el:

– Hai, dom’ Costică, serios, pentru o amărâtă de viză…

– Nu e vorba de viză. Trebuie să te reținem. Am primit ordin de la județ să te reținem.

Nu glumește!

Vine la mine, dintr-o parte, și mă împinge ușor la loc în scaun.

Nici nu e nevoie de un gest mai energic fiindcă mă topesc oricum, îmi tremură genunchii, simt cum îmi zvâcnesc colțurile gurii, fără control, ca aripile unei vrăbii lovite. Cu palma dreaptă încerc să stăpânesc neliniștea feței, iar stânga mi-o apăs pe inimă, de unde mă inundă și mă arde până în creștet sângele clocotit. Am senzația că mă desfac în bucăți și mă risipesc în camera cu gratii la ferestre, abia acum văd gratiile, și parcă nu am destule mâini să mă adun de peste tot și să mă țin la un loc.

Sunt prăbușit în scaun, incapabil să mai fac vreo mișcare, altceva decât să mă strâng singur în brațe, și, mai ales, nu-s în stare să gândesc, să înțeleg ce se întâmplă și să iau o decizie, să spun ceva, să reacționez într-un fel…

Nu, nu pare o glumă.

Milică se apleacă și caută ceva în sertar. Scoate o pereche de cătușe. Se întoarce spre mine, tot fără să mă privească, cu bărbia în piept, dar Costică îl oprește, îi ia cătușele și le pune la loc în sertar. Zice că nu e nevoie. Nu am de gând – nu-i așa? – să le fac probleme, doar ne cunoaștem. Milică îmi e chiar cumătru, doar nu l-aș băga tocmai pe el în bucluc. Costică repetă că nu e nevoie de cătușe. Nici de pistoale. Chiar așa, mai bine să le depună în camera de armament.

1992, după pușcărie

Deși au amândoi același grad, sergent-major, Costică pare să comande. O fi având o funcție care, evident, bate gradul. El e polițistul dominant. Așa îmi vine pe moment să-i spun, gândindu-mă la ultimul episod din „Teleenciclopedia”, ceva despre organizarea turmelor de elefanți.

Milică se ridică de la locul lui, scoate pistolul din tocul prins la centură, îl apucă de țeavă și i-l întinde colegului, peste capul meu. Mâinile li se întâlnesc deasupra mea, parcă doi preoți cu chipie și epoleți mă binecuvântează, revarsă asupra mea harul…

Nu harul. Încărcătorul! Se desprinde din locașul lui și-mi cade în cap, apoi pe podea. Nu doare. E un încărcător mic. Și e gol.

Pe deasupra mea se întretaie înjurături.

Când Milică se apleacă după încărcător, îi cade chipiul pe jos. Înjură iar. Își îndeasă chipiul pe cap, nervos, și înjură pistolul, încărcătorul, chipiul, ministerul – ministerul așa, în general, nu un minister anume: futu-i ministerul…  – și mama ei de viață.

Costică iese din încăpere, se duce să depună pistoalele în camera de armament.

Scena bâlbâielilor îmi dă puțin curaj. Prind un fir de speranță și-l depăn cu înfrigurare: că toată povestea cu ordinul de arestare, de reținere, de ce-o fi… parcă eu n-aș ști că arestarea se face cu mandat, nu la ordin… cu viza de flotant, cu cătușele, n-a fost decât o glumă a cumătrului Milică și a sergentului major Costică Și-Nu-Mai-Știu-Cum, parcă Roșu, farsă încheiată acum cu gagurile neîndemânaticului meu vecin și cumătru, că totul nu a fost decât o abilă punere în scenă ca să mă pregătească pentru ceea ce într-adevăr va urma: o amendă pentru nenorocita de viză de flotant lipsă din buletin. Polițiștii ăștia nu-s niște actori prea grozavi, dar isteți, dați naibii de isteți: întâi mi-au arătat răul cel mai rău, catastrofa, în sunet de cătușe, apoi fac câteva giumbușlucuri cu pistolul, trag cortina și defilează amândoi pe scenă purtând deasupra capetelor o amendă uite-așa de mare, o amendoaică, o chitanță de doi metri, cu numele meu pe ea, cum am văzut eu niște cecuri-pancartă la televizor, la un concurs de cultură generală, să vadă toată lumea, până în ultimul rând, cine e sponsorul și cine e, doamnelor și domnilor, fericitul titular și cât are de încasat. O nimica toată pe lângă arestarea de la început.

Dacă n-aș fi fost cumătru cu Milică, dacă eram și eu un tip oarecare cu actele de domiciliu în neregulă, mamă-mamă, ce amendă încasam, pe loc, fără pregătire psihologică, fără menajamente, banii jos! – ba poate și cu un plus de sictir, o înjurătură, o scatoalcă…

Fragment din sentința de condamnare la închisoare. Pentru o comparație.

Bine, oi fi eu cumătru cu Milică, dar asta nu mă scutește de viza obligatorie, nu pot fi tolerat la nesfârșit. Mă tot întâlnesc cu polițiștii de la postul comunal, ei tot îmi spun așa, prietenește: flotantu’, flotantu’, domnu’ ziarist, iar eu – nimic! Prea am întins și eu coarda, recunosc.

Și eu și Milică am uitat încă din ziua botezului că suntem cumetri. Am redescoperit – eu, sigur; cred că și el – în seara asta, la postul comunal de poliție. În calitatea noastră de cumetri, el poate să se joace puțin cu mine, poate să simuleze o arestare sau o reținere, chiar nu mai contează cum i-a zis, iar eu pot beneficia de această ingenioasă manevră de pregătire a impactului cu răul mai mic, amenda. Însă nu mai mult decât atât, pentru că, așa cum aud zilnic de la revoluție, de la revo, de la rebe, nimeni nu e mai presus de lege. Da, toți suntem egali în fața legii. Legea e una pentru toți. Mă aștept să aud asta chiar acum din gura unuia, mai degrabă de la Milică, că el vorbește ca din cărți, dar uite că încă nu spune, tot moșmondește nu știu ce la tocul pistolului, care nu vrea să se așeze frumos pe șold, atârnă urât și anapoda ca un pantof scofâlcit într-un par. Da, așa-i, nimeni nu e mai presus de lege. De aproape un an de zile mă tot fofilez… Adevărul e că nici nu m-am gândit vreodată serios să îmi fac mutația la Costuleni și acum a venit momentul să plătesc pentru asta, da, să mi se dea amendă, cea mai mare, te rog eu, cumetre, Milică, dă-mi amenda cea mai mare. Prima amendă din viața mea. N-ar fi deloc o mândrie… Bine, nici un necaz prea mare n-ar fi… Hai, dați-mi amenda, nu vă mai jucați cu mine!

– Milică, du-te tu afară și anunță-mă când apare mașina noastră la curbă, spune Costică.

Milică iese din birou cu o mână pe chipiu și cu cealaltă trăgând de tocul pistolului. Costică se așază pe scaunul rămas gol, la fereastră, și începe și el să răsfoiască registrul în care se ascundea Milică de mine, dar nu ca să îmi evite privirea, ci dă filele cu mișcări sigure, cu aerul unuia care știe exact ce caută și la ce pagină anume.

Ce mașină să aștepte Milică afară? A noastră. Adică a lor. Dar Costică și Milică nu au mașină nici împreună, nici separat! I-am văzut de mai multe ori mergând la Iași cu autobuzul, treizeci și ceva de kilometri, i-am văzut umblând de colo-colo prin comună pe jos sau cu mașini de ocazie, și chiar în seara asta, chemându-mă să vin cu ei la post, au oprit un camion la șosea și am urcat toți trei. A, mi-au zis că pot să vin și singur, în urma lor, dar să nu întârzii prea mult, că au de făcut o pândă la noapte și poate apucă și ei o oră-două de somn.

Trebuia să mă fi gândit de la început la asta… Cum de mi-a scăpat? M-ați luat tare, mi-ați paralizat neuronul, de-aia mi-a scăpat! N-a zis Milică întâi și n-a întărit și Costică după aceea că, dacă nu-s pregătit, asudat și plin de praf după o zi de săpat în grădină, pot să vin și singur? Mai târziu, după ce mă limpezesc oleacă într-un lighean cu apă și după ce pun pe mine o haină mai ca lumea, dar tot în seara asta, neapărat. Dacă era vorba de arestare, mă mai lăsau ei să vin singur la post? Și nu prea târziu, că, știi, pânda… somnul… Am vrut eu să vin odată cu ei, fiindcă singur aș fi stat mult și bine la ocazie, de la Cozia la Costuleni, pe când ei numai ridică mâna și gata, se și oprește o mașină. Și dacă o face vreun șofer pe prostul, ei scot din mapele lor, pe care nu m-ar mira să le poarte sub braț și în pat, un baston din ăla reflectorizant și-l opresc în interes de serviciu, la o adică pot să-i ia mașina cu totul, dacă vor. Legea le permite. Dacă puteam să vin și singur la post, la fel de bine puteam să nici nu mai vin. Deci nu era așa de important cum au vrut ei să mă facă să cred. Deci totul e o farsă, na, că mă apucă și râsul: Costică și Milică mă arestează după ce-mi scapă încărcătorul în cap!

Dar dacă e o farsă, de ce continuă? De ce să aștepte Milică afară, la curbă, „mașina noastră”? Nu mașina lui Costică și a lui Milică. Nu poate fi decât a poliției. A Marii Poliții. De la Costuleni până la Iași, niciun post de poliție nu are mașină proprie.

– Mașina noastră înseamnă mașina poliției, de la Iași? – îl întreb pe Costică, aproape fără să deschid gura, nici eu nu mă aud. Dar el parcă îmi citește gândurile și zice că nu, că trebuie să vină șeful de post cam pe la ora asta.

Aha, e mașina șefului. Personală.

Cine-i șeful de post? O fi ăla mustăcios cu care m-am întâlnit astă-vară la stația de pompare… Eu pescuiam în canalul de irigație, mai erau câțiva din sat înșirați cu undițele în lungul canalului și polițistul ne-a luat pe rând la întrebări, nu dacă pescuiam legal, ci voia să afle dacă vreunul dintre noi, obișnuiți ai bălților și ai canalelor din lunca Prutului, știe ceva despre furtul conductelor de aluminiu de la stația de pompare. Nu știu, domnule, cine a furat conductele, dar vă pot spune unde le găsiți: mergeți în oricare sat din luncă și dacă nu dați la fiecare casă ori de conducte, ori de cazane de rachiu făcute din conducte, atunci sigur o să găsiți dale de beton furate din canalele de irigații. El și-a notat ceva în agendă, ca și cum chiar era interesat de ce i-am spus, parcă n-ar fi văzut cu ochii lui, din stradă, că în toate satele riverane au răsărit deodată alei din dale de beton, de la ușă până în fundul grădinii, la veceu, că la mai toate casele au crescut burlane din țevi de aluminiu, iar rachiul are, la toți, pelicula aceea albăstrie, de la cazanul de aluminiu. Eu sigur n-am luat nici dale, nici țevi, nici motopompe din sistemul de irigații. Nu de alta, dar nu le-aș fi putut căra cu bicicleta. Cel mai bine ar fi să se orienteze, i-am spus, către sătenii cu cal și căruță, sugestie pe care, de altfel, am făcut-o și în finalul anchetei mele din „Timpul”. O anchetă despre cum a fost distrus, în prima vară de după revoluție, marele sistem de irigații la care brigadierii uteciști, băieți și fete cam de vârsta mea, au muncit ani de zile pe Șantierul Național al Tineretului de la Costuleni. Frumos și subtil m-am mai prezentat atunci, aducând vorba de anchetă pe un ton liniar, în timp ce schimbam râma din cârlig. Polițistul a tresărit surprins: eu am scris ancheta aia? Ce coincidență! Ca sa vezi! Cică o citise cineva de sus, de la Iași, sau poate și mai de sus, de la București, și a ajuns la el ordinul să deschidă un dosar, să vadă ce și cum. Mi-a spus, strângându-mi mâna, că ziarul cu ancheta mea era prima piesă la dosar. În ziua aceea n-am udat juvelnicul, pluta a rămas până seara neclintită, ca niciodată, dar eu m-am întors acasă fericit.

Scurt articol din „Opinia studențească”, unul dintre puținele ziare care au scris despre condamnarea la închisoare a unui ziarist. (PRECIZARE: La data condamnării purtam numele soției. După divorț am revenit la numele meu.)

Sigur mustăciosul e șef de post. E și cel mai mare în grad, cel puțin plutonier. Celălalt polițist, al patrulea, e și cel mai tânăr dintre toți, a venit doar de câteva luni în comună, iese din discuție.

Deci vine mustăciosul la post cu mașina lui, la o oră stabilită dinainte cu Milică și Costică. La ora asta eu puteam să nu fiu aici, dacă aș fi venit singur, mai târziu, cum mi-au dat de ales Milică și Costică, sau dacă nici nu mai veneam. Înseamnă că sosirea la post a șefului n-are nicio legătură cu mine.

Aștept cu nerăbdare să-l aud pe Milică, din stradă, anunțând că vine mașina lor. Adică a șefului de post. Atunci farsa se va termina. Fără îndoială, cumătrul și Costică nu-și permit să joace teatru de față cu comandantul lor. Mustăciosul sigur mă simpatizează pentru ancheta aia din ziar, poate chiar le va trage o săpuneală subordonaților când va afla ce mi-au făcut, dar eu n-aș vrea asta, chiar o să-l rog să nu le spună nimic, să nu le facă nimic, fiindcă sunt amândoi niște tipi simpatici, au făcut și ei o șotie nevinovată… că dacă n-ar mai glumi omul…

Gândul ăsta mă împrospătează. Mă ridic și dau să ies din birou, spun că mă duc să stau cu Milică afară, la aer, până vine mașina. Mai stau să vorbesc și cu șeful de post, dacă tot am venit până aici, apoi plec acasă.

Polițistul sare înaintea mea și se proptește cu spatele în ușă. Pune mâna dreaptă pe clanță. Îmi pune palma stângă în piept. Nu violent, dar ferm. Nu mă împinge, dar nu mă lasă să înaintez. Înțeleg din privirea lui că nu e o glumă. Îmi spune și pe gură, rar, cu voce sigură:

– Am primit ordin să te rețin. Nu te supăra pe mine, eu execut un ordin. Nu pot să te las să pleci de aici până nu vine șeful de post. Când vine el, hotărăște el. Până atunci, stai aici. Nu te-am legat, nu te-am închis în camera de deținere, m-am purtat omenește cu tine. Fii de treabă!

– Cum să mă reții? De ce? Ce am făcut?

– Așa e ordinul.

Mă așez la loc pe scaun și îmi aplec fruntea spre biroul cu față de masă roșie.

Asfințitul aruncă în toată camera, prin fereastra cu zăbrele, o lumină sângerie. Acolo, pe deal, pe unde cerul scapă sânge, e satul Roșu. Da, da, da… parcă Roșu îl cheamă pe Costică… Mâinile mi-s roșii. Îmi aud sângele izbind în tâmple. Totul e roșu. Roșu. Roșu vesperal. Roșu vertical. Roșu menstrual. Pe birou e un chipiu vechi, de milițian, cu dungă roșie. Cu stema comunistă în frunte. Cu steaua roșie. Recit în gând: „Steaua mea a fost roșie totdeauna,/ Roșie va fi cât stelele vor fi./ Oamenii au atins cu degetul luna,/ Cu tălpile o vor atinge-ntr-o zi”. Fi-ți-ar talentul al dracului, Zaharia Stancu! Futu-te-n călimară… Azi e ziua Partidului Comunist. 8 Mai 1992. Pun 1992 sus, 1921 jos, trag linie și socotesc în gând. Se fac fix 71 de ani de la înființarea pecereului. Azi, de ziua Partidului, cineva a dat un ordin să fiu ținut închis, învăluit în roșu, la postul de poliție. Mă smulg violent din roșu, din amețeală.

La ieșirea din închisoare am publicat un articol în „Timpul”

– Cum naiba să fiu reținut cu un ordin? – răbufnesc, întorcându-mă brusc spre Costică. E o glumă, nu? O neînțelegere. Și dau să mă ridic, doar ca să pot gesticula în voie, dar sergentul major face o săritură până lângă mine și de data asta mă apasă cu putere în scaun, îmi spune că nu e deloc o glumă, e un ordin, trece la un ton tăios și îmi vorbește cu domnule. Dacă nu ne liniștim, noi, domnul, el poate să ne pună cătușe, să ne încuie în camera de deținere, conform regulamentului, să ne țină acolo până vom fi predați organului de la Iași, el nu dorește să aibă probleme cu noi, adică cu mine. Ne roagă! Mă!

– Vă domnesc și eu, domnule sergent-major. Vă rog să îmi arătați mandatul. Actul în baza căruia mă rețineți în postul de poliție. Dacă nu cumva e o glumă. Fără mandatul de reținere, de arestare, de ce-o fi, fără actul ăsta eu ies acum pe ușă și, dacă încercați să mă opriți, voi fi îndreptățit să… Adică de ce am fost eu prost să stau aici până acum? Aveți dreptate în privința vizei de flotant, pentru asta am acceptat să vin la post la ora asta. Știu că așa e legea. E o lege proastă, după părerea mea, dar asta nu contează… Eu trebuie să o respect, așa proastă cum e, iar dumneavoastră trebuie, tot așa, să o respectați și să o apărați. Legea vă spune că nu mă puteți ține aici fără mandat.

– Înseamnă că nu cunoașteți legea, domnu’ ziarist. Legea îi permite organului să vă rețină douășpatru de ore pentru cercetări, pentru clarificări…

– Clarificări la ce? Ce să cercetați? Dar eu n-am făcut nimic!

– Noi, aici, nu cercetăm nimic. Ordinul e să vă reținem și să vă ducem la Iași. Nici la Botoșani n-ați făcut nimic?

– Nu! – răspund fără ezitare. Nimic pentru care aș putea avea de-a face cu poliția. Nu am luat nicio amendă în viața mea. N-am mers nici măcar o stație de autobuz fără bilet. Când n-am avut bani de bilet, am mers pe jos – vedeți ce picioare viguroase am? N-am furat, n-am dat în cap la nimeni, pentru ce să fiu reținut?

– Nu știu. Uite, stai jos să îți arăt ceva, mă tutuiește el din nou, revenind la un ton mai cald, amical. Poate îți amintești ce ai făcut.

Ne așezăm. El deschide registrul în care s-a tot chiorât Milică. Îndreaptă foile cu palma, citește ceva în gând… Îmi zice că uite, aici scrie că trebuie să te reținem și să te predăm… Mi-a spus că îmi arată, dar nu-mi arată nimic, citește el ceva din registru.

– Nota telefonică numărul… Asta, vezi, e o notă telefonică din data de azi, 8 mai 1992, primită de la Inspectoratul Județean de Poliție Iași. Zice așa: prindeți și rețineți pe numitul… adică tu… așa… să fie predat IJP Iași. Avem informații că se ascunde la locuința socrilor săi din satul Cozia, comuna Costuleni.

Văd, peste mâna polițistului, nota telefonică din registru, patru rânduri cu un scris poticnit, aproape ilizibil; ceea ce pare să fie numele meu, cu majuscule, e subliniat și încercuit cu pixul.

Fotografie din anul închisorii, 1992. Cu prietenul Dorel Andrieș, personaj în roman, la un festival de poezie.

Nota, îmi spune Costică, a fost recepționată de polițistul cel nou. N-are el un scris prea frumos, dar nu asta e important. Polițistul nu e învățător, el trebuie să pună mâna pe infractori, nu să le predea caligrafia.

Cum adică mă ascund? Mi-a rămas asta în minte din ce a silabisit subofițerul. Cineva mă caută – pentru ce? – și eu mă ascund. La locuința socrilor din comuna Costuleni.

– Mă scap pe mine. Vreau la veceu!

Atât pot să spun.

Mă știu: îmi vine de fiecare dată când am emoții.

Polițistul deschide ușa larg și-i strigă din prag lui Milică să stea la poartă, că iese cu mine la veceu. Rămâne câteva clipe în ușă, cu gâtul întins spre ieșire, până îl vede pe Milică așezându-se în poarta postului de poliție, acum îmi face semn să ies. Se lipește cu spatele de ușorul ușii și îmi face loc să trec pe lângă el sugându-și burta, cu o mână pe tocul pistolului. Printre degetele cioturoase, cu unghii de cioc de gâscă, mă fulgeră strălucirea metalică a armei, o privire cruntă zvârlită pe sub pleoapa uscată a tocului de piele cafenie. Deci a pus la cutie doar pistolul lui Milică, pe al lui și l-a păstrat.

Pășesc în hol. Câțiva pași până la ieșire. Costică vine în spatele meu. Îmi  spune să o iau la dreapta, apoi înainte pe lângă perete. Veceul e în spatele clădirii. Trec printre straturi cu ceapă și salată, aliniate perfect, militărește, plivite de-a mărunțelul. Nu e mâna legii aici, e mână migăloasă, de femeie. Ori nevasta polițistului, care stă în apartamentul de la etaj, deasupra postului, ori vreo femeie din sat tocmită să îngrijească de grădină. Uite că și la poliție cărărușa până la veceu e pavată tot cu dale de beton de la canalele de irigații. Or fi d’ale confiscate. Altă grijă n-am acum, decât salata polițiștilor și canalele de irigație!

Veceul e făcut din pereți de beton prefabricați. Prin găurile din tencuială se văd, la colțuri, mustățile de fier sudate. Cabinele nu au uși, dar sunt protejate de alt perete de beton, nu se vede nimic din afară.

Polițistul stă la un pas în spatele meu. Mi-e jenă, nu pot așa, de față cu el… Nu-i ca la cămin, la internat sau în armată. Când mergeam toți la dușuri și eram toți dezbrăcați, nimeni nu era dezbrăcat. Intimitatea era doar a gândurilor, nu a pieilor, a trupurilor noastre. La veceurile comune. Toți mergeam la veceu.

Acum, în timp ce mă lupt să apuc cheița fermoarului de la prohab cu degetele care nu mă mai ascultă, ăsta îmi stă în spate, îmbrăcat în uniformă de stat, cu pistol la brâu, am impresia că se mai și saltă pe vârfuri ca să mi se uite peste umeri.

Îl rog să se dea puțin mai înapoi, la capătul paravanului de beton, că n-am de gând să fug.

De aia stă la coada mea: să nu fug. Pe unde? Prin deschizătura lăsată în perete din construcție, cât palma? Sau poate prin triunghiul tăiat în podea, cu marginile murdare de căcat? Da, pe acolo aș încăpea. Veceul ăsta a fost proiectat de cineva. Un arhitect de veceuri. Pereții au fost făcuți pentru a întocmi un veceu, la dimensiunile astea, să se îmbine perfect, cu ferestruică pentru aerisire și cu gaură în podea. Găurile la veceurile de la țară sunt rotunde sau pătrate. Asta e triunghiulară. Exasperat de rutină, autorul a scos din fântâna originalității, rece și proaspătă, o gaură triunghiulară. Echilaterală. Sunt prizonier într-un veceu de beton, operă a unui proiectant de veceuri revoluționar. Nu știu cum am ajuns aici, nu pot să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă păzește un polițist. Și singura ieșire e în jos, prin triunghiul murdar, în căcat. Nu e o glumă, sunt într-un mare căcat.

Nu-l văd pe Costică. Știu că e acolo, pe cărarea dintre veceu și grădina de zarzavat, așteptând cu mâna pe pistol să mă ușurez. Dar nu-mi vine. Strig peste umăr:

– Auzi! Cine a dat ordin să mă reții?

– Nu să te rețin eu… aud răspunsul prin perete. Să fii reținut, nu să te rețin eu. Eu execut un ordin. Știi cum e la noi, în poliție: ordinul se execută…

– Nu se discută. Dar de ce să fiu reținut?

– Nu știu. Din nota telefonică nu reiese motivul. Dacă vrei să știi părerea mea, eu cred că ești suspect în vreun caz… nu știu ce-ai făcut pe la Botoșani, că ordinul de la Botoșani vine. Și a fost transmis la noi prin inspectoratul de la Iași… Dacă zici că nu ai făcut vreo prostie pe-acolo, eu zic că nu trebuie să îți faci probleme. Când ajungem la Iași, ai să vezi, se lămurește acolo toată treaba. Nu mai suntem acum pe vremea comuniștilor, nu se mai arestează fără motiv, nici rețineri nu se mai fac fără motiv. Dar o reținere nu înseamnă automat o vinovăție. Poate să fie o reținere în interesul unei anchete, poate sunt anumite chestiuni de elucidat… Legea, ți-am spus, permite organului de cercetare să rețină un cetățean pentru doăușpatru de ore. E democratic, să știi. Pentru că interesul anchetei înseamnă, de fapt, interesul public, iar interesul public, adică al tuturor, e deasupra interesului individual al unei persoane.  Gata, te-ai pișat?

– Nu, nu-mi vine. Auzi, dar de ce nu se spune în nota aia telefonică motivul reținerii? Parcă nu mi se pare prea legal să fiu reținut în baza unei note telefonice. Dacă sunt cercetat pentru vreo faptă, nu trebuie mandat de la procurorul de caz?

– Ba da, dar poate nu ești tu cercetat, dacă zici că nu ai făcut nimic… Și te cred, să știi. Nu pari să fii așa… certat cu legea. Ești om la locul tău. Dar poate e necesară prezența ta la o anchetă.

– Bun, să-mi trimită procurorul citație și mă duc la ce anchetă vrea el. Ziua.

– Vezi, dacă nu ți-ai făcut flotant… Dacă e așa, citația a fost trimisă la adresa din buletin, la domiciliul din Botoșani. Ai mai fost pe-acolo? N-ai mai fost. Vezi? Habar n-ai de citație. Și dacă nu te-ai prezentat, acum ești adus în fața organului de cercetare.

– Adică s-a emis un mandat de aducere?

– N-am de unde să știu asta. Dar ai să afli când ajungem la Iași. Eu zic să stai liniștit, că nu îți încalcă nimeni niciun drept. Hai, te mai piși?

– Gata. Dar s-a blocat afurisitul ăsta de fermoar, a prins tivul de la prohab! Stai așa…

Fotografie din anii aceia: ai închisorii. După.

Soarele a strecurat prin cadrul meschin al ferestruicii o ultimă pâlpâire de purpură. Mi-am văzut umbra lipită pe peretele veceului, alături de cuvântul „Președinte”, singurul descifrabil dintr-o lozincă scrijelită în tencuială, peste care s-a dat cu var.

Soarele a apus.

Am rămas singur în veceul ăsta.

Umbra mea e afară.

Mă așteaptă cu pistolul în mână.

Pe 14 martie 2011 am citit la clubul UnderWorld din romanul „Paișpe”.





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (1)

Leave a Comment

Scroll to top