O copilărie de neuitat (1) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_5920" align="aligncenter" width="500"] Fotografie de la panoul de onoare al casei de copii, din clasa a șasea. Bibliotecara Violeta Aile [caption id="attachment_5920" align="aligncenter" width="500"] Fotografie de la panoul de onoare al casei de copii, din clasa a șasea. Bibliotecara Violeta Aile Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » O copilărie de neuitat (1)

O copilărie de neuitat (1)

Fotografie de la panoul de onoare al casei de copii, din clasa a șasea. Bibliotecara Violeta Ailenei a găsit-o printre hârtiile de la secretariat și a păstrat-o, mi-a trimis-o după 25 de ani, când m-a dibuit pe Internet. (Foto: Alfons Sava)

Fotografie de la panoul de onoare al casei de copii, din clasa a șasea. Bibliotecara Violeta Ailenei a găsit-o printre hârtiile de la secretariat și a păstrat-o, mi-a trimis-o după 25 de ani, când m-a dibuit pe Internet. (Foto: Alfons Sava)

Prietena mea Irina Munteanu m-a rugat prin martie 2009 să-i povestesc cum era în casele de copii din vremea lui Ceaușescu – avea de scris un text despre asta în „Jurnalul Național“. Ne-am întâlnit la o cafea și am stat la povești. Amintirile mele au apărut în patru numere consecutive din JN, așa cum le-a consemnat Irina. M-am folosit de notele ei și am rescris totul, reformulând, adăugând masiv, triplând aproape textul inițial. Îl public aici în câteva părți ample, câte mi-or ieși.

  symbol_red          Am ajuns la casa de copii pentru că s-a îmbolnăvit tata. A stat la pat ani de zile – când la spital, când acasă – și nu ne mai putea întreține. Eram 12 frați. Cei mai mari erau deja pe picioarele lor; noi, cei mai din urmă, am ajuns la cămin.

Era în toamna lui 1975. Aveam 7 ani și 7 luni când m-a dus mama de mână la Casa de Copii Școlari din Trușești, județul Botoșani. Intram în clasa a doua.

La Trușești eram numai băieți, vreo 200. Nu se pomenea de cămine mixte ca acum. Eram internați acolo copii de toate felurile: orfani – de un părinte sau de amândoi –, din familii nevoiașe, din familii destrămate, dar și fără familie, copii abandonați când aveau o zi-două, aruncați în tomberoane, „uitați“ la maternitate ca niște obiecte mărunte. Cei abandonați la naștere ajungeau întâi la creșă. Creșteau acolo ca într-o seră prost luminată, friguroasă. Se deosebeau net de noi, cei care veneam din familie. Stăteau acolo înghesuiți câte 30-40 într-un salon, cu o singură îngrijitoare pentru toți. Cine să fie atent la nevoile fiecăruia? Nici să vorbească nu știau, n-aveau de la cine învăța. Se chinuia apoi logopeda de la cămin să le pună, unul câte unul, cuvintele pe buze. Veneau la cămin bătuți, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă dânșii, fără măcar un gând de a le face rău, de a-i atinge, începeau să tremure ca epilepticii și să țipe. Erau evident tarați psihic și nu exista nici un fel de îngrijire specială pentru ei. Nu se pomenea de psiholog la cămin pe vremea aia. Nici acum nu e o regulă, se sinucid copii lăsați singuri cu demonii lor.

Cei proveniți de la creșă erau, în general, irecuperabili. Sau mai bine spus nerecuperați. Erau lăsați așa, fără niciun ajutor special, apoi duceau toată viața handicapurile căpătate în creșă. Lipsurile din perioada de formare se vedeau. N-aveau – n-aveau de unde să aibă – cei șapte ani de acasă. Dintre ei se alegeau totuși copii deosebiți, cum era Gică Flisc, genialul Gică Flisc, dar majoritatea erau cam sălbăticuți, cam prostuți de la natură (li se spunea mereu că au fost făcuți la beție de părinți cretini și aruncați la gunoi) sau cu mintea neexersată. Trăind șase ani într-o cameră, fără cineva care să-i țină în brațe, de la care să prindă vorbirea, deci și gândirea, nu aveau cum să-și exerseze creierul.

În clasa a doua aveam un coleg cu vreo opt ani mai mare. Demco îl chema. Nu știu dacă venise de mic la cămin și a tot rămas repetent sau a fost adus la vârsta aia, neșcolarizat. Gândea mai încet decât merge melcul, deși în anumite momente, în jocurile noastre, părea să dea dovadă de bruște străluciri ale minții. Poate că avea ceva în cap, o zestre lăsată în paragină. Din clasa a treia l-au trimis la o școală specială din Dorohoi ca să se facă cizmar. Era ceva să fii cizmar în vremea aia, era promisiunea unei deveniri spectaculoase, că și Ceaușescu pornise de la calapod și ajunsese să bată cuie în tălpi întregii țări.

Nici cei care veneau din familii destrămate nu stăteau mai bine. Unii fuseseră neglijați acasă ori, mai rău, bătuți crunt de părinți bețivi, abrutizați. Veneau cu traume severe, vizibile și pentru noi, colegii, neștiutori de psihologie.

Mai erau și cei din familii normale, ajunși acolo prin lovituri ale vieții, orfani de un părinte sau de ambii, cu părinți bolnavi sau din familii prea sărace. Unii chiar n-aveau ce mânca acasă și când ajungeau la cămin se uitau mirați la pâine, nu știau să țină furculița, înfulecau câinește direct din farfurie, pe care la sfârșit o și lustruiau cu limba. Eu la cămin am purtat prima oară maieu. Acasă nu ne complicam cu așa ceva.

Cei din categoria asta, cu rădăcini în familie, veneau la 6, la 7, la 10, la 14 ani, când se întâmpla nenorocirea. Se vedea clar diferența, creșterea acasă. Șansele lor de a crește normal sau cât mai aproape de normalitate și de a reuși în viață erau mult mai mari decât ale plăntuțelor incolore din sera obscură a creșelor – acele creșe care ne-au făcut o reputație macabră în lume imediat după Revoluție.

Opt clase erau obligatorii. Când terminai a opta sau a zecea, dacă nu continuai studiile, intrai în pâine. Trebuia să te descurci singur. Legea spunea că trebuie să ți se asigure casă și serviciu, dar asta era numai pe hârtie. Eu n-am stat prin gară când am terminat liceul? Nu mi-a dat nimeni casă atunci, nici măcar un pat la un cămin de nefamiliști. Până la 44 de ani am umblat cu bocceaua în spate de la o casă la alta. Teama cea mai mare a mea, care îmi dădea și coșmaruri la propriu, concrete, ceva ce mă făcea să sar din somn și să urlu, era că voi muri, bătrân, prin boschete ca un maidanez. Acum stau într-un apartament luat pe credit. Îl voi termina de achitat la 70 de ani. Iată un motiv serios să mă îngrijesc de mine ca să apuc vârsta aia: măcar o zi să stau în casa mea! A mea, nu a băncii.

Ieșeai din casa de copii și rămâneai mai al nimănui decât ai fost, fiu ilegitim al ploii. Chiar și cei cu familie, ca mine, se îndepărtau oarecum de ai lor după ani și ani de orfelinat. La noi intervenea prematur și nu de puține ori dezastruos ruptura care apare târziu la alții, când cresc și se mută de la părinți.

Terminai școala și nu aveai unde să te duci. Ți se spunea că de mâine nu vei mai fi în asistența casei de copii. Ieșeai la poartă, te uitai speriat într-o parte și-n alta: încotro s-o iei? Dacă te prindea miliția pe stradă, fără casă, fără ocupație, te sălta. De unde casă? Cu serviciul, mai ales dacă făceai o școală, era mai simplu, că de regulă primeai o repartiție. De regulă, nu întotdeauna.

Nu prea conta ce școală voiai să urmezi. Cei de la cămin hotărau pentru tine. Dacă te dădeai cu fundul de pământ să mergi la un liceu anume, da, se putea. Cu puțin noroc. Doar 2-3 dintr-o grupă. Câțiva abandonau din clasa a opta sau mai devreme. Cei mai mulți ajungeau la profesională, trimiși pe tabel, indiferent ce aptitudini aveau și chiar în lipsa lor totală.

Îmi amintesc că după clasa a opta un sfert din grupa mea, rândul de la perete, a ajuns la școala profesională de sticlărie din Avrig. Cum așa, chiar toți, otova, erau născuți să fie sticlari? Nu scria pe fruntea lor.

Mai târziu, în vara lui ’86, am fost într-o tabără de creație în orașul Victoria, organizată de UTC. (Eram în serie cu Cristian Bădiliță, scriitorul și patrologul de azi, care de pe atunci făcea furori cu textele lui; stăteau fetele la ușă să primească o poezie de la el. Marea vedetă a taberei era Cărtărescu. Toți mergeam la seminariile lui.) Ștabii de la UTC ne plimbau cu autocarul pe la obiective industriale și turistice din zonă, chiar și la mănăstirea Sâmbăta de Sus, cât erau ei de comsomoliști și de atei.

Într-o excursie de aia am ajuns și la fabrica de sticlă din Avrig. Mi-am găsit colegii acolo: Falotă, Duman, Strungaru, Prisacă, Ariciuc și Lungu – care Lungu era de fapt scurt, un bondoc cu ochi mici și bulbucați, de batracian. Suflau în țevi, modelau vaze pentru flori în niște forme de fontă, apoi le dădeau mai departe altora, care tăiau bucăți dintr-o macaroană de sticlă topită și făceau toarte. Ai mei doar suflau. Niciunul gravor sau de altă meserie, toți suflători în țeavă. După ani de zile, când am ajuns iar la Avrig, de data asta în documentare jurnalistică, nu i-am mai găsit pe băieți. Plecaseră care-ncotro. Nu era locul lor acolo. Toți erau botoșăneni, n-aveau pe nimeni în Avrig, nu dovediseră niciun talent pentru sticlărie, în afară de spart geamuri: de ce-i duseseră tocmai acolo, la dracu-n praznic? Parcă erau deportați!

Ceva asemănător, în disprețul pasiunii, călcând pe opțiunea personală, s-a întâmplat și cu mine.

La cămin se organizau după orele de școală tot felul de cursuri, de ateliere. Nu ne plictiseam. Asta era bine. Acolo am învățat să cânt la vioară. Aș fi vrut la acordeon, ca tata. Aveam instrumentul acasă, puteam exersa și în vacanțe. N-a contat ce îmi doream eu. A venit profesorul de muzică la noi în clasă, într-o după-amiază – profesorul nostru, de la cămin, nu cel cu care făceam muzica la școală –, și ne-a pus pe toți să întindem mâinile pe bănci, cu degetele rășchirate, ca atunci când eram controlați la unghii și la batiste. Proful a trecut printre bănci, s-a uitat la fiecare și ne-a repartizat după lungimea degetelor: eu și Curcudel la vioară, Iftodi la mandolină, cu degetele lui dolofane, Ichim la clarinet, Sotir la acordeon, că ăsta prindea jumătate de claviatură în compasul degetelor, Amarandei la contrabas fiindcă era cel mai înalt. De urechea muzicală sau de preferințele noastre nu s-a interesat profesorul.

Orele de muzică le făceam într-o sală mare, cu pereții plini până sus de instrumente de toate felurile. Eram tentați să le încercăm în pauze pe toate, dar n-aveam voie să le atingem. La una din orele alea de început, când abia învățasem să țin vioara și arcușul în poziția corectă, ca să nu mai spun că eram și complet lipsit de talent muzical, nu reușeam să scot un diez curat pe coarda SOL și asta l-a înfuriat rău pe profesorul Alfon Sava. Mi-a ars una peste deget cu bagheta, cu capătul de metal al baghetei, de mi-a sărit unghia. Nici până azi nu s-a refăcut, e strâmbă. Multe baghete am luat peste mâini și în cap, dar asta n-a făcut din mine un violonist bun, nici măcar mediocru. Am rămas mereu la stadiul de începător pentru că nu am talent muzical. Totuși profesorii se înverșunau să facă violonist din mine. Degeaba. Și atunci ce rost au avut baghetele alea în cap? Nu mi-a folosit la nimic. Mai torturez și acum vioara, în intimitate, doar în anumite momente, cu toată rușinea. Falsez în continuare la acel diez făcut pe coarda SOL cu degetul al patrulea, cel cu unghia stâlcită. Mi-e dragă vioara, dar nu-i pot oferi ce n-am. O ascult cu mare plăcere la alții. O simt ca și cum aș fi eu vioară, vibrând. Iar pe violoniști îi adulez. Poate ăsta să fie singurul beneficiu al anilor de scârțâială în orchestra căminului, apoi în taraful liceului.

orchestra.jpg

Orchestra casei de copii din Trușești. În față, la țambal, Laurențiu Badurlă. Cu pălărie albă, în dreapta imaginii, Alfons Sava. În centru, în costum popular, dirijorul Benone Scripcaru. În stânga lui, maistrul Valeriu Melnic. În dreapta, eu. Chiar în fața mea e fratele meu mai mic, Dănuț. Îl mai recunosc, în dreapta țambalistului, pe solistul vocal Mitică Butnariuc, azi preot.

Am făcut și lupte greco-romane, selectat tot așa, din ochi, nu pentru că aș fi fost grozav de înzestrat muscular, ci fiindcă nu aveam picioare destul de lungi pentru atletism. Așa a socotit antrenorul Lulcel Lulciuc – cum să uiți numele ăsta?

La lupte am ajuns și la faza națională, era ceva, dar asta numai o dată și numai printr-un joc favorabil al sorților, căci mi-au căzut adeversari slabi. În rest mă opream la faza județeană. Mereu mă nimeream cu unul Mreană, liderul categoriei, un borfășel pistruiat care mă făcea tuș din prima încleștare – și gata cu turneul pentru mine. Aș fi vrut fotbal, ca toți băieții, nu lupte. Eram puternic, dar îmi lipsea acea doză obligatorie de agresivitate. Agresivitate sportivă, în sensul ăsta, nu de bătăuș. Cei mai titrați luptători de la cămin, alături de care mă antrenam, Zotic, Tătaru, Fluierică, Tatarciuc, campioni naționali și balcanici, aveau chiar agresivitatea asta primitivă, de caftangii. Fluierică și Tatarciuc au devenit interlopi ai Botoșanilor când s-au lăsat de sport. Altfel, era destul de bine la lupte. Antrenorul Țucu Gavriluță, venit după Lulciuc, fusese înainte profesor de sport în satul meu natal, găzduit de o mătușă de-a mea. Mă știa de acasă, o știa și pe mama, era prieten cu verișorii mei mai mari, așa că nu mă punea în rând cu ceilalți, mă ocrotea. Asta era esențial în jungla căminului: cineva care să te apere – educator sau căminar mai mare. Țucu era unul dintre profesorii buni, cum le spuneam noi, adică unul dintre aceia care nu săreau să ne bată pentru orice fleac, chiar și fără motiv, doar pentru că veneau la serviciu cu capsa pusă. De la el încasam doar palmele cvasi-obligatorii la intrarea pe saltea sau între runde, ca să mă întărâte. Dar degeaba, că nu avea ce trezi violent în mine. Aveam înăuntru un cățeluș care mai hămăia din când în când, nu un leu. Și cățelușul cerea mîngâieri, nu scatoalce.

Mai mergeam și la cor. Nici acolo nu conta că n-aveam voce. Participarea era obligatorie. Profesorul Grigoraș ne repartiza în cor după înălțime, ca să arătăm bine pe scenă, la serbări. Eram destul de înalt pentru vârsta mea, poate și pentru că făceam sport, și din cauza asta am nimerit în spate, la bași, deși aveam vocea pițigăiată. Mai târziu, la Liceul Pedagogic din Botoșani, legendarul profesor Gheorghe Cojocaru, autorul unor coruri geniale pe versuri de Eminescu, m-a distribuit la vocea mea adevărată: la tenori, nu la bași.

Câțiva, cu mult noroc, ajungeau să li se descopere talentul și să fie încurajați. Foarte puțini. Mă gândesc acum la țambalistul Laurențiu Badurlă, pe care l-a descoperit profesorul Benone Scripcaru; l-a încurajat, i-a adus țambal mare, de concert, în locul țambalului mic la care cânta până atunci, din ăla de-l țin lăutarii legat de gât. Când începea băiatul ăla să cânte, tremurau oamenii în sală, aplaudau în neștire, adică nici nu știau pe cine aplaudă, că Laurențiu nu se vedea de după țambal, numai bețele alea se vedeau jucând nebunește pe corzi, parcă singurele, ca într-un număr de magie. Și câteodată buzele lui imense, un pumn de buze, revărsate peste țambal.

Mi s-a întâmplat și mie asta, să fiu printre norocoși, când am început să scriu poezii. Directorul casei de copii, Teodor Onciu, m-a scos din dormitorul comun, de cazarmă, și mi-a dat o cameră în care să stau singur, în fostul cabinet medical, îmi aducea cărți de acasă… Pe Villon de la el l-am citit prima oară… Mi-a dat cartea de tot când a văzut că-mi place. O am și acum, ediția aia din BPT, în traducerea lui Neculai Chirică. Ce mult contează o carte la timpul ei!

Cel mai important, și de necrezut pe atunci, e că directorul mi-a dat o sală – chiar sala de muzică, mutând orchestra în altă parte – ca să țin un cenaclu literar săptămânal. A pus mese, scaune, rafturi, ghivece cu flori, tablouri, a adus cărți de acasă de la el și de la biblioteca noastră, ca să arate a sală de cenaclu. Profesorul de română Mihai Bălan, de modă veche, tobă de carte, ne-a adus colecțiile sale de „România literară“ și „Luceafărul“, cu tot cu rafturile în care le ținea, un perete întreg. Nu știu ce s-a ales de colecțiile alea după ce am plecat eu.

Vestea că la cămin se adună câțiva băieți într-o sală frumoasă și citesc poezie a stârnit umire și curiozitate în Trușești. Cum adică: haimanalele alea care fură de prin grădini de la oameni, care rup garduri, culeg chiștoace, vorbesc urât și put ca porcii s-au apucat acum de poezie? Măi să fie! De curiozitate la început, apoi de plăcere, au venit lângă noi, căminarii, și copii din sat. Veneau și din localitățile vecine, din Drislea, Ionășeni, Guranda. Sala era plină în serile de cenaclu. Nu stătea nimeni cu noi ca să ne spună cum e cu poezia, sâmbătă seara eram de capul nostru și era tare bine așa. Apăruse brusc o poftă de poezie în teritoriul acela tern, al căminului și al Trușeștiului întreg, iar asta aducea cu sine și ceva ce noi abia atunci începeam să mirosim, să aflăm că există: un pic de libertate.

Lucrurile păreau destul de serioase la un moment dat, încât Onciu l-a invitat la cenaclul nostru, într-o seară, pe însuși Constantin Ciopraga! Nu știam noi prea bine cine e omul, dar am fost toți atât de emoționați că ne dă atenție un profesor universitar de la Iași! A stat până la sfârșit, două ore, probabil plictisit de versurile stângace și de discuțiile noastre puerile, dar destul de culant ca om și de bun pedagog ca să n-o arate.

Directorul plănuia să scoatem și o revistă literară șapirografiată, după modelul vecinilor din satul Guranda, unde apărea un fanzin al cenaclului de literatură SF condus de Stelian Neagu – o mișcare celebră în țară la acea dată. Revista n-a mai apărut, nu știu de ce. Ne-am manifestat ca poeți în stilul epocii: la serbări și la gazeta de perete a cenaclului. Secretara căminului ne bătea poeziile la mașină. Când le vedeam dactilografiate, afișate la gazetă, dădeam cu tâmpla de stele. Trușeștiul rămânea undeva jos, mic și prăfuit, cu ulițele lui ștampilate cu balegi de vacă.

Episodul acela a însemnat mult pentru mine, a fost manifestarea de sfârșit a copilăriei, sărbătoarea trecerii în adolescență. Bine c-a fost livrescă și nu altfel. Mulți oameni din generația mea sau ceva mai mici, risipiți acum prin toată Europa, își amintesc de bună seamă cu plăcere de acel cenaclu fără precedent în prăfuitul Trușești și, din păcate, și fără urmaș.

Onciu a făcut asta împotriva tuturor regulilor de până atunci și în ciuda educatorilor care nu vedeau cu ochi buni asemenea schimbare. Mai departe n-a avut nici el curajul să meargă cu reforma. Eu m-am bucurat de îndrăzneala lui, dar nu mulți au avut norocul ăsta.

Mai existau și atelierele de lucru – electrotehnică, foto, lăcătușerie, mecanică, lemnărie. Eram înscris la toate. Cei mai slabi la învățătură și fără aptitudini deosebite mergeau la muncile agricole, la îngrijirea animalelor, pentru că aveam ferma proprie cu vaci, porci, iepuri, aveam și doi cai, erau și două grădini de legume și zarzavat, avea mușchiul unde să lucreze. Căminul avea îngrijitori angajați pentru muncile de la fermă, dar ajutam și noi. Dimineața mă duceam la muls vacile, îmi plăcea. Acasă ai mei nu mă lăsau să mulg; aveam două chirole cam nebune și se temeau să nu mă împungă. Am învățat asta la cămin. Nu mi-a folosit la nimic, n-am mai muls vaci din copilărie, dar atunci îmi plăcea și cred că mi-a prins bine pentru că îmi dădea o satisfacție, ca orice lucru pe care reușeam să-l fac singur. Și mai beam și lapte proaspăt până făceam spume la gură!

Presupun că munca în toate atelierele alea era o metodă gândită de educatori ca să ne apropie de o meserie în caz că n-am fi reușit să căpătăm vreo calificare mai târziu. Nu primeam și un certificat de calificare, dar știam totuși să facem mai bine sau mai prost acele munci – de la rânit gunoiul din grajd până la traforaj sau reparat televizoare. Era acolo un instructor, Valeriu Melnic, care știa toate meseriile de pe lume. Azi, când dau găuri în pereți și-mi enervez vecinii, probabil ar fi mai îngăduitori, admirativi de-a dreptul, dacă ar vedea precizia cu care execut lucrarea. Am la bază orele cu maistrul Melnic la atelierul mecanic. Acolo am reușit și să-mi tai un deget, arătătorul de la mâna stângă. S-a prins cumva la loc, acum e aproape întreg. Dar nu l-am mai putut îndoi perfect niciodată. Asta m-a îndepărtat și mai mult de vioară. Ce nu puteam eu prinde notele din poziția a doua până atunci, după accident nici atâta.

Dacă mă gândesc bine, cam toți educatorii erau lipsiți de talent și de pasiune. De aici decurgea și contondența pedagogiei lor. Veneau la serviciu pentru că așa trebuia, aveau de semnat o condică, de luat niște salarii, niște sacoșe cu ceva bun de pe la bucătărie. Erau simpli paznici sau chiar mai puțin de-atât. Răsăreau dintre toți doar acest polivalent Melnic, cu mâini de aur, și trioul Ioan Vechiu, Alfons Sava și Benone Scripcaru, pe rând dirijori ai orchestrei, oameni cu auz ultrafin, vrăjitori ai instrumentelor. Și erau toți trei și pictori talentați. Sper că se mai păstrează și acum la cămin uriașele fresce pictate de ei, inspirate din povești. În rest, educatorii ne păzeau să nu fugim de la cămin, să nu ne scoatem ochii, să nu distrugem bunurile statului; pentru asta mai ales aveau o grijă nemăsurată. Pe partea cu pedagogia nu îmi amintesc de mari momente. Până prin clasa a cincea, a șasea, educatorul îți mai arăta câte ceva la teme. Dar după aceea, când se intra mai serios în chimie, în biologie, în fizică, trebuia să ne descurcăm singuri. Ei stăteau la catedră și aveau grijă să mențină liniștea în clasă. Făceau mai multă administrație decât învățământ. Poate chiar ăsta era rolul lor, înscris în fișa postului, nu știu, deși mi se părea atunci și mi se pare și acum că trebuiau să fie mai mult dascăli decât supraveghetori. Ne preluau de la amiază, când ieșeam de la ore, și ne păzeau până seara, când ne predau pe numărate, bucată cu bucată, în grija supraveghetorilor de la dormitoare.

La grupa mea era educatoare Eugenia Amariei. I se zicea Zgripțuroaica sau Zmeoaica. Era cunoscută ca fiind cea mai „rea“ – am mai spus, noi îi împărțeam pe educatori în „răi“ și „buni“ după cât de violenți sau de blânzi erau. Zmeoaica întâi te pocnea, apoi te întreba ce vrei. Când se enerva, creștea furia într-însa ca laptele pe foc. Dădea cu bățul, cu penarul, cu ce-i pica la îndemână, zgâria, urla. I se auzea vocea în tot căminul. Atunci toți încremeneau de frică. Scria frumos, foarte frumos, cu aceleași mâini cu care bătea, și scrisul era poate singura ei legătură cu meseria de educator. Degeaba ne învăța să scriem și să citim – de fapt învățam asta dimineața, la ore –, zic eu acum, dacă totodată turna în noi otrava fără leac a fricii. Nu pot să-i iert spaimele de atunci. Știu că e frumos să le fii recunoscător dascălilor, și le sunt, dar nu vreau să fac asta la modul global, fără nuanță. Dacă azi ai bate un copil cum eram noi bătuți atunci, ai ajunge una-două la pușcărie. Cu o cohortă de ziariști pe urme, întrebându-te dacă îți pare rău pentru ce ai făcut, dacă te-ai gândit că pe copilul ăla îl doare, că e și el om.

CONTINUARE

O copilărie de neuitat

 Partea 1

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Partea 5





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (5)

  • Gina Bradea

    Multe amintiri mi-ai rascolit. Multa bataie am mai luat si eu: si acasa si la scoala, asa era pe-atunci.
    O sa scriu despre asta, cand va veni momentul, cand voi simti ca pot vorbi si spune totul.
    Am salvat linkul, o sa-l recitesc si voi citi si restul.
    Succes in tot ce faci!
    Nu-ti voi spune sa uiti si sa fii puternic, pentru ca nu-s decat cuvinte ipocrite. Nu se poate uita asa ceva. Ranile se vindeca, dar raman cicatricile. Si unele tare-s urate si dureroase si acum…

    Răspunde
  • Emil

    multumesc Viorel !

    Răspunde
  • Caldararu constantin

    Buna ziua
    Mabucur ca am putut citi acest articol interesant si trist din pacate.
    Multi tineri au ramas cu sechele si in urma acestora au ramas traumatizati si ignorati de aceasta societate.
    Stiu acest lucreu pt ca si eu am traint intr-un orfelinat in urma abandonului de parinti si am suferit mult, batai, nemancat si altele orori chinuitoare.
    Multumesc domnului ca am reusit sa termin facultate si lucrez.
    Doresc sa pot spune povestea vieti mile.

    Răspunde
  • Vali

    Hm….
    Recent am văzut „CHILDREN OF HEAVEN” ( https://openload.co/embed/bTUg0pGprak/1997_-_Children_of_heaven.720p.BDRip.x264-Rutor.mp4 ) a iranianului Majid Majidi …am rămas foarte impresionat….dar citind rândurile de mai sus …îmi dau seama ca…. atunci când e vorba de durere…. nu exista limite.
    Poate s-o apleca vreun regizor/scenarist…. asupra acestor povestiri pline de culoare…
    Mulțumesc VIOREL ….

    Răspunde

Leave a Comment

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
Scroll to top