O copilărie de neuitat (3) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_5960" align="aligncenter" width="506"] Fotografie de prin clasa a șasea, a șaptea – nu știu exact, la festivitatatea de sfârșit de an șc [caption id="attachment_5960" align="aligncenter" width="506"] Fotografie de prin clasa a șasea, a șaptea – nu știu exact, la festivitatatea de sfârșit de an șc Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » O copilărie de neuitat (3)

O copilărie de neuitat (3)

Fotografie de prin clasa a șasea, a șaptea – nu știu exact, la festivitatatea de sfârșit de an școlar. În stânga e colegul meu Cătălin Alupoaei, mai înalt decât dirigintele; căminarul mai puțin dezvoltat și tuns zero, după moda căminărească, sunt eu. Aceasta este a doua și ultima fotografie pe care o am din perioada casei de copii. Am primit-o de curând de la Cătălin. Până nu de mult nu aveam niciuna.

(CONTINUARE DIN PARTEA A DOUA)

symbol_redAveam ferma noastră și, oricât se fura, tot mai rămânea ceva și pentru noi. Când se tăia câte un porc îi vedeam pe educatori cum cară cu sacoșele. Luau și cei din administrație, și îngrijitorii de la fermă, apucau și spălătoresele. Nu ne convenea să ni se ia mâncarea de la gură. Când se mai supăra câte unul pe un educator, asta îi striga: „Hoțule! Furi mâncarea de la copii!“. De la distanță. Apoi o lua la sănătoasa.

Ferma de porci era în spatele curții, spre Jijia, de unde începea o mlaștină imensă cu stuf și papură, un teritoriu enigmatic pentru noi. Se spunea că dacă intri acolo te scufunzi în mâl și nu mai ieși. Doar câțiva băieți mai mari se aventurau. Aveau semne tainice prin stuf ca să știe pe unde să calce, pe niște cocoașe de pământ mai tare, și nu se duceau la fund. Într-una din primele zile la cămin am încercat să evadez pe acolo. Nu m-a înghițit mâlul cu totul, cum se spunea, doar până la genunchi. Mai târziu am învățat traseul și am ajuns la mijlocul bulhacului, unde aveau cei mai mari bârlog de fumat, de băut și de ascuns tot felul de lucruri. Nu doar ei știau cum să meargă prin sărătură, ci și îngrijitorii de la fermă: îi vedeai, când se tăia câte un porc, cum dispar cu sacoșele în stuf și se întorceau teferi, curați și fără sacoșe. Le recuperau când plecau acasă.

După câțiva ani mlaștina a fost asanată iar pe acel loc s-a făcut o grădină de legume. Începuse nebunia cu autogospodărirea, partidul cerea să fie cultivat și pământul de sub unghii. Pe lângă fiecare fir de vânătă răsăreau și câte două tulpinițe de stuf. Am muncit mult acolo, cu sapa, an de an, până s-a cumințit pământul și n-a mai scos din adânc smocuri de rogoz, tije rebele de stuf și de papură. Creșteau legume frumoase. Ce nu cărau acasă angajații furam noi, noaptea, pe bâjbâite. Nimic nu era mai bun, când veneam flămânzi de la scăldat, de la Jijia, decât un castravete halit din două înghițituri pe burta goală, o roșie pe jumătate coaptă, un mănunchi de ceapă verde. Ce scăpa și de noi ajungea în cazan. Găseam câte o bucată de roșie în mâncare și ziceam: ia uite, bă, pe asta eu am udat-o, am plivit-o și nu știu cum dracu’ a scăpat de toți și a ajuns în borș!

Cartofii erau baza. Toamna veneau în curtea de la Pavilionul 2 tractoare cu remorcile pline. Noi alegeam cartofii unul câte unul, îi curățam și de pământ, apoi îi căram cu coșărcile în două beciuri imense. Ne plăcea la sortat cartofi, ca de altfel la toate muncile pe-afară, fiindcă asta însemna să nu mai stăm în clase. Eram copii, ne strângeau pereții.

De câteva ori am mers la cules mere dintr-o fermă de pe lângă Buhăceni. Fiind mai departe, mergeam cu remorca – și asta era altă bucurie de-a noastră. Plus că puteam băga mere în noi cât ne țineau burțile; ne pălea apoi o pântecăraie de nu mai rămânea o frunză de brusture pe toate dealurile alea.

Din ce culegeam noi, căminul își lua partea, băga la magazie. Iarna, când primeam mere la felul trei, erau parcă mai bune știind că noi le-am cules. Și nu era deloc ușor. Livada aceea era una clasică, din aia cu pomi înalți. Trebuia să ne urcăm în copaci, să culegem merele unul câte unul și să le punem în găleată cu grijă, ca pe ouă, să nu le lovim. Loveai mărul, erai și tu lovit, căci educatorii stăteau cu ochii pe noi.

Momentul cel mai așteptat al unei zile de muncă departe de cămin era prânzul. Mâncarea ajungea la noi caldă, în bidoane de aluminiu, adusă cu căruța. Aveam căruța noastră, a căminului, cu doi cai frumoși, niște corcituri de lipițan, numai mușchi, cu chișițe flocoase. Era o plăcere să-i vezi la trap prin Trușești. Toată ziua munceau. Nenea Costică Miron, căruțașul, îi îngrijea bine. El era tăticul nostru când venea cu mâncarea. Dacă nu știa exact locul unde ne găseam, se lua după corul de ghiorăieli: ori noi cu mațele goale, ori un iaz de broaște; altceva n-avea ce să fie.

Ne așezam la rând tropăind de nerăbdare. Treceam prin fața bidonului; bucătăreasa, venită și ea cu căruța, ne punea mâncare cu polonicul în căni mari, de inox. Cu felul întâi într-o mână, cu felul doi în alta și cu pâinea subsuoară ne trăgeam la rădăcina câte unui copac și leorpăiam cu poftă. Felul trei nu ne mai trebuia, îl găseam în copaci.

Mâncarea la câmp parcă era mai bună decât în sala de mese. Și doar nu diferea cu nimic de ceea ce primeam la cămin. Dar era altceva să mâncăm în aer liber (și tocmai în acest cuvânt stătea bunătatea: liber), era ceva ce ținea de libertate. Hrana cea mai dorită și de care nu ne săturam niciodată fiindcă nici nu ni se dădea altfel decât cu țârâita și ascunsă în cele mai amăgitoare ambalaje ca să nu știm niciodată ce e înăuntru, să n-o recunoaștem. Dar noi o simțeam, instinctul nostru ne spunea de fiecare dată când o adiere de libertate, scăpată prin crăpăturile sistemului, ne răcorea frunțile. Cred asta acum, după atâția ani în care am sucit pe toate fețele și cele mai neînsemnate întâmplări de la cămin găsindu-le tuturor semnificații, sensuri noi, pe care atunci nu le intuiam. Atunci nu analizam întâmplările, doar le trăiam și încărcam depozitele memoriei cu o hrană pe care aveam s-o diger puțin câte puțin toată viața.

cu catalin alupoaie

Cu Cătălin Alupoaei, coleg și prieten din școală generală; o reîntâlnire emoționantă după 35 de ani (Dusseldorf, mai 2016)

Nu știu dacă azi copiii din casele de copii (sau centre de plasament, cum le zice acum, dar îs tot un drac) mai sunt duși la munci ca pe vremuri: la cules mere, struguri, ciuperci, la săpat în grădină, la plivit legume, la împletit plasă de sârmă, la rânit gunoiul din grajd, la muls vaci și câte și mai câte se găseau de făcut… „pe lângă casa omului“ era să spun, dar era casa statului, plină de copii bucuroși că ies din sălile de clasă și pun mâna să facă ceva. Cred – și credeam și atunci – că asta era ceva bun. Cu atât mai mult cu cât munceam pentru noi. Că din munca noastră se mai înfruptau și alții, pe nedrept, asta e altă poveste și memoria îmi va servi destule momente cu care să ilustrez furtișagul zilnic. Altfel, nu-mi amintesc de nimeni care să nu fi zvârlit cât colo cartea și caietul de teme pentru a ieși cu bucurie la sortat cartofi.

2 la suta pentru GRI lungMăcar o dată pe zi mâncam ceva cu cartofi. Dar nu știu să fi existat o rumoare împotriva abundentului, umilului solanaceu, atât de merituos totuși într-o vreme când alimentația – sau mai exact lipsa ei – devenise o obsesie națională. Aveam bucătari buni, le ieșea cam tot ce făceau. Mazărea cu carne, budinca de macaroane cu brânză, plăcintele cu brânză, fasolea cu cârnați sau cu carne de porc, salata orientală cu ouă din belșug, clătitele erau felurile cele mai apreciate. Exista chiar un târg al felurilor bune. Dacă aveai ceva de procurat: o temă gata făcută, o lanternă, un cuțitaș, o jucărie, o râie, o pâră, orice, plăteai cu suplimentul de dimineață, cu felul trei de la prânz sau cu porția de mazăre, cu bucata de carne din borș. Obiectele sau serviciile cu adevărat scumpe se tranzacționau doar de Crăciun, când venea Moș Gerilă, și încă de două-trei ori în cursul anului, când prin nu știu ce minune mai primeam câte o portocală. De la un moment, prin ’80, portocalele au dispărut de tot din meniul nostru și atunci, în lipsa valutei forte, trebuia să furi ori să iei cu anasâna dacă îți doreai cu tot dinadinsul ceva prețios. Dispariția portocalelor a însemnat astfel și o depreciere a moralei în rândul căminarilor.

Sala de mese era zona cea mai importantă de la casa de copii. În jurul ei se învârtea totul. De acolo începea ziua, acolo se termina. Acolo se țineau și marile festivități. Acolo ne doream mereu să ajungem cât mai repede și de cât mai multe ori.

Aveam meseriași buni la bucătărie. Întâi a fost Mitică Bostan, un roșcovan simpatic cunoscut în sat mai ales pentru frumusețea neveste-sii. A fost dat afară pentru că fuma în bucătărie și un băiat a găsit odată un chiștoc în farfuria cu pilaf. În locul lui a venit nenea Aparascăi, un maestru al plăcintelor cu brânză. Pe urmă a venit unul tânăr, n-a făcut prea mulți purici pe-acolo. Se zvonea că a fost dat afară fiindcă se încurcase cu nevasta cuiva din conducere – nu spun cine pentru că așa ceva nu se spune. Oficial i s-a desfăcut cartea de muncă fiindcă a fost găsit cu unghiile murdare și cu sacoșa de carne dosită în vestiar.

Bucătari tot veneau și plecau, furând mâncare de la gura noastră sau sărutări de pe gura cui nu trebuia, dar peste toți, neschimbat, a stat mereu nenea Mircea Miron – până am plecat de acolo și cred că și mult timp după aceea. Mi-l amintesc învârtind cu polonicul cât lopata în cazanele uriașe, cu fălcile revărsate peste gulerul halatului alb, încruntat ca la o operație pe cord. De mâna lui atârna mica noastră fericire zilnică. Ceaiul de dimineață îl făcea un ajutor de bucătar, una dintre femeile numite servitoare – pentru că serveau mâncarea la masă, fără nimic depreciativ –, nu era nevoie să vină un bucătar. Și noi le întrebam pe servitoare: tanti Verginica, tanti Eugenia, cine e azi de serviciu? Dacă era nea Mircea, știam că la amiază vom mânca ceva bun; chiar dacă se anunța un borș de păstăi, abia așteptam să vină ora prânzului. Dacă era altul, bun și ăla, ce să faci? – dar nu prea ne bucuram. Nici la ore nu eram în apele noastre știind că la amiază nu va fi nea Mircea la polonic.

El, șeful suprem al făbricuței de mâncare, avea câteva ajutoare, printre care și nevastă-sa. Noi, băieții, făceam de serviciu la bucătărie. Nu era ceva bine organizat, pe tabel, prin rotație, ci se băgau în față cam aceiași descurcăreți care se sculau înaintea tuturor și se duceau la bucătărie să curețe cartofi, să pună mâncarea în farfurii, să spele vasele, să care gunoiul. Era mult de muncă, dar merita, că puteau mânca pe săturate și mai băgau și în buzunare. Când apărea vreun pretendent, îl goneau fără milă. Câteva polonice bine țintite rezolvau problema intrușilor. Dacă erai prieten cu unul dintre acești băieți de cratiță, om te făceai. Când ajungeai la ghișeu, băga polonicul mai adânc în cazan, scăpa o felie de pâine în plus, alegea o bucată de carne mai mare. Crătițarii veneau seara în dormitor cu căptușeala hainelor burdușită cu pâine, biscuiți, salam, mere, tot ce trecea în ziua aceea prin bucătărie, și în jurul lor se crea imediat o buluceală de iarmaroc, toți aveau ceva de dat la schimb pentru niște mâncare în plus.

Acest „în plus“ nu-mi plăcea deloc cum sună. Pentru mine, venit la cămin cu limbajul deprins acasă, liber, era pur și simplu neplăcut jargonul orfelinatului și am reușit să nu-mi contaminez vorbirea neaoșă cu formulele acelea cimentate în generații și generații de căminari. Aveau coaja tare și miezul sec. Miroseau a pușcărie. „În plus“ era pe buzele tuturor. Terminai de mâncat, nu te săturai și atunci te duceai cu farfuria goală la ghișeu, te rugai de servitoare: „Dă-mi în plus“, „Mai vreau în plus“. „Nu mai este în plus“, zicea ea zăngănind paleta în cratița de inox. Uneori mai rămânea mâncare, că nu se putea măsura la ochi porția exactă, iar bucătăresele puneau mai degrabă sub gramaj, că era mai bine să rămână decât să nu ajungă – și atunci căpătai „în plus“. De fapt, din moment ce nu te săturaseși, nu era „în plus“, ci necesarul.

Mâncarea era bună, dar nu prea ne ajungea. Ori erau porțiile prea mici, pentru că așa erau sau pentru că se fura prea mult, ori eram noi proști și nu știam să mâncăm științific, să ne săturăm din puțin, ori alergam ca apucații și risipeam energie, nu știu, ceva se întâmpla și mereu ne era foame. Mai ales când ajungeam în clasele mai mari.

Rațiile erau calculate pe cap de copil. Egale la toți. Patru biscuiți și o felie de pâine primeau la micul dejun și prichindeii care nu se vedeau din mânecile hainei școlare și puștanul cu puf galben sub nas, de-a opta, în care hormonii începeau să tropăie. Asta ducea la o reașezare naturală a rațiilor și a relațiilor între noi.

Dimineața găseam mâncarea așezată pe mese: pâinea și biscuiții în coș, la mijloc, alături o farfurie cu patru cubulețe de margarină sau unt și patru lingurițe de gem, câte o cană de ceai în fața fiecăruia. Intram pe grupe, în ordinea în care ne dădea drumul educatorul de serviciu după ce făcea prezența. Cei ce intrau primii haleau din mers tot ce apucau de pe mese. E adevărat, bucătăresele supravegheau, dar n-ai cum ține sub observație valul de lăcuste înfometate care se împrăștiau prin uriașa sală de mese. Hoțomanii reușeau cumva să și înghită instantaneu, ca pelicanii, gogâlț, tot ce furau de prin coșuri pentru că de câte ori erau controlați nu se găsea nimic la dânșii. Doar o expresie de om sătul pe față și niște firimituri pe la colțurile gurii. Apoi veneau cei mai mici și începeau să plângă: eu n-am biscuiiit! unde-i pâinea meeeea? mi-a furat magiunul!

Am pățit-o și eu de câteva ori. Găseam coșul pe jumătate. Primul care ajungea la masă ori cel cu mâna mai lungă își lua partea întreagă. Cineva rămânea fără nimic. Se uita în gura celorlalți și plângea. Nu exista regula să împarți cu colegul tău puținul găsit la masă. Era ca în junglă. Uneori femeile de la bucătărie scoteau numai ele știau de pe unde niște pâine și completau porțiile la masă. „Na în plus!“. Plusul ăla nici nu acoperea de fapt minusul.

Când am început să practic lupte greco-romane și alergam pe toate dealurile din jurul Trușeștiului sau ridicam tone de fiare la sala de sport, primeam aceeași mâncare ca unul din echipa de șah sau ca un băiețaș din ăia din clasele mici, cu mucii deznodați. Niciodată nu mă săturam. Noroc că bucătăresele mă știau de „element bun“ – acolo toți eram elemente, oficial: mai bune sau mai rele – și îmi mai scăpau o lingură „în plus“ la împărțeală, o felie de pâine mai groasă, un măr mai mare.

Cel mai bine era când mergeam în cantonamente înainte de concursuri, la Botoșani, Galați, Iași, Baia Mare, Bacău și pe unde am mai umblat cu echipa de lupte. În primul rând, chiuleam de la școală – asta era ceva ce nu putea fi egalat de nimic; apoi, pentru că nu aveam probleme cu categoria, puteam să bag în mine până-mi ieșeau ochii ca la broască. Cei câțiva fără probleme la cântar mâncam și porția celorlalți, mai dolofani, care mâncau doar bătaie de la antrenor și beau foarte puțină apă. Și dacă tot nu era de ajuns, noaptea ne culcam toți grămadă peste ei, ca să transpire, iar dimineața își puneau coji de ceapă la ochi ca să lăcrimeze. Fiecare gram conta. Apoi noi luam ceapa și o mâncam. Ce dacă îi puțea adversarului pe saltea? Nu era interzis să miroși derutant.

În cantonamente primeam și suplimente de hrană, căci aveam antrenamente epuizante. Acum mă mișc ca un hipopotam tranchilizat, dar atunci nu era o problemă să alerg 32 de kilometri, de la Trușești la Botoșani, cu antrenorul din urmă, pe bicicletă. Pompa ne dădea impulsurile necesare când mușchii oboseau. Iar când ajungeam în Botoșani mai băteam două ore un cauciuc cu un ciocan de 20 de kile. Mă întorceam din cantonament cu rucsacul plin de ciocolată amăruie. Primeam câte una pe zi, din alea mari. Erau o avere. Toți îmi deveneau cei mai buni prieteni.

Adesea plecam acasă la sfârșitul săptămânii. Erau numai 21 de kilometri de la Trușești până în sat la mine. La început venea mama sau un frate mai mare și mă luau cu bilet de voie, mă aduceau luni dimineața înapoi; când am mai crescut, plecam fără însoțitor, de mână cu fratele meu mai mic, Dănuț. Acasă ne puneam burta la cale. Ne întorceam la cămin cu sacoșele pline și asta ne dădea un fel de putere printre colegi, căci se știa că suntem o sursă sigură de potol „de acasă“. Putea să fie orice, nu neapărat mai bun decât ce primeam la cămin, important era să fie „de acasă“.

Mai venea mama pe la noi și ne aducea una-alta, ne mai trimitea și pachet. Nu ne bucuram prea tare fiindcă nu dispuneam noi cum voiam de pachet. Venea la mine, că eram mai mare. Educatoarea îl desfăcea, îmi dădea ceva din el ca să împart și cu Dănuț, iar ce rămânea încuia în dulapul ei. Nu-mi fura nimic, așa cum avea să mi se întâmple mai târziu în brava oștire română, unde câțiva ofițeri mizerabili ne vămuiau pachetele, dar ținea totul sub cheie și îmi dădea cu țârâita ce voia și când avea ea chef. În loc să fiu atent la lecții, stăteam cu gândul numai la bunătățile din dulap. Când Zmeoaica își mai aducea aminte de mine și-mi mai dădea ceva, mă jenam să molfăi de unul singur, ca-n târgul lui Cremene, și toți să se uite la mine. Așa că trebuia să le dau și băieților să guste câte ceva, măcar prietenilor, dacă nu tuturor: un colț de turtă, o nucă, o gură de măr, o bomboană. Așa că din pachete nu mă alegeam cu mare lucru. I-am și spus mamei să nu-mi mai trimită și s-a terminat atunci cu pachetele prin poștă. Dar mă trezeam din când în când că mă caută la școală câte un om din sat, venit cu treabă prin Trușești, și-mi dă o pungă cu „de-ale gurii“ de acasă. Așa ziceam noi, cumva prețios, la cămin: „de-ale gurii“. E unul dintre puținele jargoane pe care le-am adoptat.

Cu mâncare puteai cumpăra orice. Cel mai important era să-ți atragi protecția cuiva mai mare, mai puternic.

În primul an de cămin am avut un văr în clasa a opta, nu se lua nimeni de mine, doar dacă nu știa că-s apărat. Dar după ce văru-meu Costel „le-a dat borșul“ (altă expresie) la câțiva, s-a aflat că-s sub aripa lui și n-am mai luat bătaie decât de la educatori – de asta nu te putea scăpa nimeni. După ce-a plecat Costel de la cămin, am început să dau tribut. Asta era regula. Nimic umilitor, doar și Ștefan Cel Mare plătea la turci! Cam doi ani am cotizat, timp în care protectorii ba se schimbau, ba nu-și făceau treaba, și s-a întâmplat s-o iau pe cocoașă de câteva ori „în stil groaznic“ – așa ziceau cei ce voiau să pară mai deștepți; expresia era la modă –, ca Rocky la începutul meciurilor. Pe urmă, când a venit Țucu Gavriluță antrenor, am intrat sub protecția lui. Apoi am fost în stare să mă apăr singur, căci aveam de-acum „fibră“, cum se spunea – „Nu te pune cu ăla, că are «fibr㻓. Am putut să-l apăr și pe Dănuț până a devenit și el „fibros“. Încet-încet am intrat în rândul „alintaților“. Așa li se spunea celor care învățau bine, mergeau la olimpiade, la fel de fel de concursuri. Lor și educatorii le iertau multe, erau cumva privilegiați. „Alintații“, puțini, câte doi-trei la fiecare grupă, nu erau bine văzuți de ceilalți. Dar și simpatia putea fi cumpărată cu o napolitană. Măcar pentru un timp.

CONTINUARE ÎN PARTEA A PATRA

O copilărie de neuitat

 Partea 1

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Partea 5





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (3)

Leave a Comment

Scroll to top