O copilărie de neuitat (5) Reviewed by Viorel Ilișoi on . CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA O chema Viorica. Tocmai terminase și ea, ca și mine, clasa a treia. Fetele o strigau Vica. Noi, băieții, îi spuneam Cornelia din c CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA O chema Viorica. Tocmai terminase și ea, ca și mine, clasa a treia. Fetele o strigau Vica. Noi, băieții, îi spuneam Cornelia din c Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » O copilărie de neuitat (5)

O copilărie de neuitat (5)

navodari_436343

CONTINUARE DIN PARTEA A PATRA

O chema Viorica. Tocmai terminase și ea, ca și mine, clasa a treia. Fetele o strigau Vica. Noi, băieții, îi spuneam Cornelia din cauza unui cucui crescut ca un corn în frunte. Am remarcat-o din prima zi, la cantină, datorită acelui mugure de os lovit. Nu știu când și cum și-l făcuse, dar era clar că muncise cu îndârjire la întemeierea lui pentru că îl mai avea și după o săptămână de tabără. Cucuiul parcă refuza să părăsească fruntea păzită suav de zulufi aurii. Își schimba doar culoarea, migrând de la roșu la violet, apoi spre vânăt-negru, transformându-se din corn în prună și din prună în măslină.

O vedeam în fiecare zi de cel puțin trei ori, la masă. Ocupam mereu aceleași locuri la Cantina 2 din tabăra „Cutezătorii“, o hală uriașă care ne înghițea, puhoi de copii flămânzi, și ne scuipa înapoi cu burțile ceva mai liniștite. Așa s-a nimerit să prindem locurile în prima zi: ea în capătul rândului de fete, eu alături, în capătul rândului de băieți.  Mâncarea nu-mi tihnea. În loc să mă uit în farfurie, unde trebuia să depistez cu agerime bucățica de carne pitită sub felioara de cartof, privirea îmi stătea țintă pe cucuiul ei. Însă Viorica n-avea ochi pentru mine. Tot timpul ciripea cu fetele de la masa ei, împingând cuvinte și picături de mâncare prin strunga dinților de sus. Mai avea câțiva dinți crescuți alandala, dar asta o făcea și mai drăgălașă într-un mod special. Dezordinea dentară, nasul cârn și câțiva pistrui îi dădeau alura școlărițelor istețe și obraznice din revistele cu benzi desenate pentru pionieri. Era varianta cu fustiță a celebrului detectiv Dorel, pionierul care, înarmat cu o lupă, putea descoperi cele mai ascunse indicii, chiar și cărnița din felul doi, la prânz.

Pot spune că am cunoscut-o pe Viorica dintr-o eroare de calcul balistic.

Noi, băieții, până venea ciorba, ne bombardam cu cocoloașe de pâine. Felia era și așa subțire, tăiată la acele dimensiuni infintezimale probabil cu celebrul laser românesc, deaspre care auzeam atâtea, dar merita să renunți la o bucățică pentru a trage câteva lovituri bine țintite, pe ascuns. Fără aceste bombardamente ilicite, înainte de masă, mâncarea parcă n-avea niciun gust, tabăra niciun farmec. Lingurile erau catapulte numai bune, dacă știai să le mânuiești, iar eu nu eram deloc lipsit de îndemânare, având un stagiu de instrucție de doi ani la cămin. Dar de data aceea, așa cum i se poate întâmpla oricărui țintaș strălucit, lingura mi-a alunecat din mână, iar proiectilul s-a oprit fix în fruntea fetiței blonde de la masa de alături. Care a plâns așa de frumos, iar eu m-am strâmbat la ea atât de expresiv, încât s-a legat ceva între noi, un nu știu ce, chiar de la primul cocoloș. Am continuat s-o iau la țintă de fiecare dată, de trei ori pe zi, ca să mențin sentimentul, iar ea încasa mereu cu un zâmbet răvășitor, despicat în două de dantura răzleață. Dacă o dată uitam s-o împușc, luat cu micile războaie locale, se foia pe scaun până îmi atrăgea atenția și proiectilul: pâine, mazăre, fasole, hârtie.

De acolo a început și n-a fost nevoie de mult timp pentru a ajunge să ne dăm întâlnire. Ca din întâmplare, cearșafurile noastre au început să se alăture pe plajă. Câte era marea de mare, tot pe Cornelușa o găseam prin valuri. Mă împingeau curenții, nu știu cum, spre dânsa. Fiind un băiețaș firav, nu mă puteam opune mării. Dacă Viorica nu-l vedea pe Viorică, el înota câinește în jurul ei, bătând apa cu mâinile și cu picioarele, stropind-o, sau îi dădea cu meduze în cap – și atunci ea îl observa și nu se arăta deloc supărată; dimpotrivă, râdea cu toți dinții și cu toate spațiile dintre ei, cu toți pistruii. Când jucau fetele volei pe plajă, eu mă rupeam de gașca băieților și stăteam pe tușă, băiat de mingi. Ea dădea intenționat în aut, cam în direcția mea, încât să ajung primul la minge, căci erau pe-acolo mai mulți mucoși care se repezeau ca ogarii de curse. Îi dădeam mingea în mână ori șutam delicat spre ea. Îmi mulțumea râzând; atunci cornul vinețiu i se mișca gingaș odată cu pielea de pe frunte, mă împungea direct în inimă.

La serbările de la grădina de vară se întâmpla să stăm pe aceeași bancă, unul lângă altul sau destul de aproape. Veneau artiști din București, despre care nu auzisem, că n-aveam de unde, să ne cânte despre mare, soare, vară, seară și partid. Noi spuneam poezii patriotice, dansam tematic, jucam scenete, cântam de mama focului cântece pionierești, de ne plesneau plămânii – ea în corul fetelor, eu în corul băieților. Era o activitate culturală efervescentă de care la început încercam în toate felurile să scap, căci mintea mea era la berbuncă, la ștrengării; după ce a apărut Cornelușa, mi-am descoperit brusc un apetit cultural insațiabil. Chiar am învățat repede o poezie patriotică de Ion Brad, ceva cu luna care se-nvârte pe cer ca roata olarului de Cucuteni, ca s-o recit pe scenă, doar ca să mă vadă Vica, însă educatorului nu i-a plăcut frumoasa poezie cu olarul cosmic și nu m-a lăsat să-mi impresionez colega.

Într-o zi fetele au cântat „Noi în anul 2000,/ Când nu vom mai fi copii“. Stăteam chiar lângă scenă. N-aveam ochi decât pentru Viorica, un cap auriu ițindu-se de undeva din rândul al treilea al corului, o revărsare de dințișori pătrați, o galaxie de pistrui în expansiune, o revărsare de priviri albastre. Era un cântec patriotic, foarte alert, vibrant, care trimitea în public un curent de viață, îi făcea pe copii să se bâțâie pe scaune cu mâinile deasupra capului. Eu o priveam nemișcat pe Cornelușa. Și, ascultând-o, mi se părea că versurile spun cu totul altceva decât voiau să spună, decât înțelegeau ceilalți. „Suntem copii, de-acum vom fi/ Plini de uimire, plini de iubire“… Ce se mai potriveau cântecele patriotice! Și cum mă mai făceau să visez, cu îndrăzneală de băiat focos, că sunt doar eu cu Vica la malul mării, înveliți în aurul asfințitului, și că întind mâna… tremurând de emoție… și îi îndrept, pe umăr, codița împletită în trei, legată cu bile de plastic… Cântecul îmi dădea fiori și speranță. „Toate visele-ndrăznețe/ În fapte le vom preschimba!“ – cântau pionerii…

La „Țară, țară, vrem ostași“, când îmi venea rândul, mă izbeam ca un berbec fix în dreptul Cornelușei, rupeam lanțul de mâini și o luam prizonieră la noi, la băieți. Ne țineam strâns de mână, nu trecea nimeni printre noi.

Cel mai frumos era la „A-rim-jim-jim“. Pentru că puteam să ne pupăm! Se juca numai seara. Ne strângeam în cerc, băieți și fete, cu câteva profesoare dispuse strategic printre noi, ca să nu ne pupăm în afara jocului sau, Doamne ferește, să exagerăm cu pupatul, ceea ce la elevii mai mari se mai întâmpla. Băteam din palme în ritm și cântam un cântecel într-o limbă ciudată, din care nu pricepeam un cuvânt, dar dădeam și eu din gură acolo, să pară că spun ceva: „A-rim-jim-jim, a-ram-jam-jam, ene piua nie sola“, sau „el e pionier solar“, „el ne pune pe coral“, apoi „e video budio sa“, cam așa ceva, nu mai știu acum, așa cum n-am știut, de fapt, niciodată. Ceilalți știau, cântau siguri pe ei și păreau chiar să înțeleagă ce înseamnă păsăreasca aia.

Noi cântam așezați în cerc și cineva se învârtea legat la ochi în mijlocul nostru. Când terminam arim-jim-jam-ul, ne lăsam toți odată pe vine, iar cel din mijloc, amețit de atâta învârtit, se așeza la întâmplare pe genunchii cuiva. Sau nu chiar la întâmplare. Unii mai trișau, adică se împingeau și forțau cercul să se rotească într-o parte sau alta ca să ajungă cel din centru pe genunchii cuiva anume sau ca să evite întâlnirea între doi băieți ori între o profă și un elev. Nu știu cum se făcea că, deși erau posibile toate combinațiile, întotdeauna fata nimerea la băiat, băiatul la fată și profa la prof. Pentru că la sfârșit cei doi trebuiau să se pupe. Pe obraz, de regulă, dar băieții umblau cu gurile prin aer să prindă buzele fetelor, ca niște pui de vrabie căutând ciocul mamei – și reușeau, ajungeau cioc în cioc! Profesorii se pupau între ei mai lung, mai ca în filme, în aplauzele noastre, după care nu de puține ori dispăreau împreună, el și ea, reapărând dimineața veseli și mult mai îngăduitori cu noi. Le pria arim-jim-jam-ul. Pe atunci credeam că așa se nasc băieții numiți Jim. Un Jam n-am întâlnit niciodată.

După ce se pupau, cei doi jucători schimbau locurile: unul intra în horă, celălalt se lega la ochi și începea să se învârtă în mijloc. Când mă învârteam eu, dădeam capul pe spate ca să văd pe sub eșarfă unde e Viorica – și hop în poala ei! Iar când urma ea și toți tăceau la sfârșit, deodată se auzea numai vocea mea: jam! jam!, tare, cât mă țineau plămânii. Viorica îmi recunoștea vocea și venea spre mine. Dacă nu mă nimerea, mă împingeam în ceilalți cu umerii și-i călcam pe bombeu până când traseul ei se alinia perfect cu genunchii mei. Și atunci, ce fericire, venea momentul când ne atingeam scurt obrajii, doar o fracțiune de secundă, însă destul ca să țâșnim ca lăstunii la cer și să dăm cu tâmpla de stele, de unde nu ne mai venea să coborâm.

Într-o seară, când mai erau două trei zile până la sfârșitul taberei, am îndrăznit să mă apropii de Vica. Numai noi doi, pentru prima oară. Ceilalți erau la jocurile de seară. Copii, deh!

Stătea pe o bancă, în fața cantinei, și ronțăia o eugenie. Ca să intru în vorbă cu ea, am întrebat-o, bâlbâindu-mă de emoție, de unde are eugenia. Mi se părea firesc s-o abordez așa pentru că nu avea ceas ca s-o întreb cât e ora, așa cum știam de la băieții mai mari că se face când vrei să intri în vorbă cu o fată, iar în ziua aceea nu primiserăm eugenie la masă, deci curiozitatea mea era pe deplin justificată. Mi-a răspuns că o cumpărase. La asta nu mă gândisem fiindcă nu eram deloc obișnuit cu copii care își cumpără din banii lor ceva. La noi, la cămin, cine avea un leu se punea turcește în pat, cu moneda în palmă, iar noi treceam pe rând s-o admirăm și chiar s-o pipăim, dacă eram în relații bune cu bogătașul. Făcea asta până cumpăra ceva de leul ăla sau până i-l fura careva. Mai degrabă i se fura. Posesia îndelungată asupra bunurilor de dimensiuni mici, indiferent de valoare, era exclusă la cămin.

Știam că era și ea de la cămin, de la Casa de fete numărul 2, din Botoșani. Am întrebat-o de unde avea bani de eugenie. Mi-a spus că i-a dat tatăl ei, care locuia tot în Botoșani; trecea des pe la ea și-i lăsa bani de cheltuială. Iar la plecarea în tabără i-a dat o sută de lei.

O sută de lei???

I-am zis că n-o cred.

A scos din buzunarul rochiței un șomoiog de bancnote și de mărunțiș. A ținut palma deshisă câteva secunde, apoi a pus banii la loc, parcă s-ar fi temut să nu o tâlhăresc. Mi-a zis că poate să-și cumpere câte eugenii vrea. Și că în fiecare zi își cumpără câte ceva de la chioșc. Nu doar eugenii, dar chiar și ciocolată. Și gumă de mestecat. Cu pachetul, nu cu batonașul. Și ca s-o cred, a scos din buzunar o bilă de gumă în care se mai vedeau urmele dinților ei. Nu-mi venea să cred! Bila aceea avea în ea cel puțin cinci țigarete de gumă, câte nu cumpărasem eu în viața mea.

Tabăra Năvodari, 1978

Tabăra Năvodari, 1978

S-a lăudat și mai mult, a spus că își cumpără, dacă vrea, și Pepsi. Asta chiar n-o mai puteam crede. Sticla de Pepsi costa 3 lei, ceea ce era destul de mult și la banii ei. 3 la sută nu e un procent de neglijat nici când iei, nici când dai. I-am repetat că nu-mi vine a crede că-și ia Pepsi. Și că nu mă poate convinge în niciun fel. Pepsi își luau doar copiii din familie, nu căminarii. Și profii. Cei mai mulți copii din tabără luau Quick sau Oranjada, sucuri românești ieftine, un leu sticla. Iar cei de la cămin nu-și luau nimic. Viorica a părut jignită de neîncrederea mea. A zis că dacă ne vedem în același loc și seara următoare, după cină, vine cu sticla de Pepsi ca să mă convingă. Una plină, nedesfăcută, că din alea goale se putea întâmpla să mai găsești câte una pe plajă de la vreun bogătan care bea sucul și arunca sticla… Așa a rămas: să ne revedem. Ne-am dat întâlnire, cum s-ar spune.

Mai avea jumătate de eugenie. A greblat crema cu dințișorii ei de pe un biscuit și mi l-a dat mie să-l mănânc. I-am zis că vreau și eu cremă. Că de biscuiți eram sătul. A ezitat puțin și după ce s-a uitat de câteva ori când la mine, când la biscuit, mi l-a întins, însă numai să ling crema, nu s-o mânânc. Ce bună era! Am rugat-o să mă lase să o mai ling o dată. A vrut. Atunci, ca să nu rămân mai prejos, i-am arătat pixul meu. Era unul mai puțin obișnuit, verde, cu o bilă mare în coadă. În lichidul gros din bilă era un pitic, făcea tumbe tare nostime când mișcai pixul. Îl găsisem pe plajă. Dar câte nu găseam pe plajă! Odată am călcat pe o pereche de ochelari de soare. Eram atât de convins că i-am găsit, încât n-am ridicat piciorul de pe ei nici când păgubașul îi căuta necăjit prin nisip, pe lângă mine. Educatorul m-a văzut mai târziu cu ochelarii, i-au plăcut și mi-a dat câteva napolitane pe ei. Plus învoire să stau mai mult în mare.

Vioricăi i-a plăcut mult pixul meu. Și-a scris cu el în palmă: NĂVODARI, iar dedesubt a desenat o inimioară. Pixul avea pastă roșie. I-am dat ei pasta, că îi plăcea culoarea. Paste mai găseam eu, dar pix ca ăla, nu.

După acel schimb de mărfuri, nu prea am mai avut ce ne spune. Stăteam pe bancă, ne legănam picioarele în același ritm și ne uitam la copiii care, la o zvârlitură de băț mai încolo, jucau șotron la lumina ultimelor pâlpâiri ale zilei. Soarele, scufundat aproape cu totul în mare, la orizont, zvârlea peste noi, peste toți, cămașa lui de lumină sângerie. Am stat așa, muți și vrăjiți poate de amurgul acela răvășitor, poate de briza fierbinte a sângelui nostru, până a strigat educatorul la mine: „Marș la dormitor, putoare!“.

M-au durut tare cuvintele lui. Am plecat de lângă Viorica rușinat, gâtuit de un plâns neputincios. Nu știu de ce mi-a zis educatorul așa. Nici măcar nu era de la căminul meu, nu mă cunoștea. Îi mai dădusem și ochelarii atât de ieftin. Mai mult mi-i luase decât i i-am dat. Am plâns sub pătură până târziu. Am adormit imaginându-mi că sunt mare și puternic și că-l pat pe educator cu ochelarii peste gură, de față cu Viorica. Îl auzeam făcând arim-jim-jam în camera lui cu profa de la Detașamentul 2. Îl uram. Și nu de ură trebuia să mă umplu atunci, la vârsta aceea.

Dimineață încă mai simțeam în gât nodul amar al plânsului. Dar m-am eliberat repede din strânsoarea umilinței și a urii gândindu-mă că seara mă voi întâlni iar cu Viorica. Era doar așteptarea, doar starea, o curgere electrică prin nervi, o năvală de sânge în inimă, nu și ceva concret: ce voi face, ce voi spune… Zic acum: Viorel și Viorica, el micuț, ea atâtica, stau pe-o bancă și… nimica.

Seara, înainte de a merge la masă, m-am spălat bine cu săpun pe mâini și pe față. Săpunul CHEIA nu era chiar parfumat, ba aș putea spune că nu avea niciun miros, așa că în drum spre cantină am frecat în palme niște petale de trandafiri sălbatici ca să miros frumos. Purtam pantalonii scurți făcuți de mama la mașina de cusut, albaștri, foarte frumoși, aveau cusut la spate un cal decupat de pe un trening mai vechi, și un tricou galben de la cămin. La cămin nu aveam voie să-i port. Dar în tabără puteam. În tabără aveam valiza mea, doar a mea, puteam să-mi aleg singur cu ce mă îmbrac.

Îmi amintesc: orez cu lapte și ceai am avut la masă în seara aceea. Orezul nu l-am mâncat, deși îmi era foame, ca să nu-mi rămână printre dinți. Consumasem aproape toată pasta de dinți înainte de masă ca să îmi miroase gura frumos la întâlnire. Am băut doar ceaiul. Am stat tot timpul cu ochii la Viorica, pe rândul alăturat. Dar ea parcă nici nu mă cunoștea. Râdea întruna cu fetele de la masa ei. Poate de mine râdeau? Ce le-o fi spus oare despre întâlnirea de seara trecută?

Îmi era teamă că nu va veni la întâlnire. Mă gândeam că poate a mințit că-și cumpără Pepsi, a vrut doar să se dea mare, poate a rămas fără bani… Sau paote nici nu erau banii ei, i-i dăduse cineva să-i țină… Am cercetat-o atent cu privirea, discret, peste buza cănii de ceai: nu avea la ea sticla de suc. Chioșcul era deja închis, nu mai avea de unde să cumpere dacă… Sau îl cumpărase dinainte, era în cameră…

A venit la întâlnire cu sticla de Pepsi în mână. O așteptam pe bancă, lângă cantină, în mirosul dulceag de lapte fiert destrămat din când în când de adieri sărate dinspre mare. Și ea era dulce! Cu aceeași rochiță, cu codițele împletite mai strâns, împreunate acum într-o coroniță pe cap. La mâna stângă avea o brățară împletită din fire de melană strălucitoare cu care la orele de lucru manual făceam semne de carte pe etamină. Purta sandale împodobite cu mărgeluțe de lemn colorat, un model deosebit, se cunoștea că nu erau de la cămin. Având și sticla de Pepsi în mână, nu-i mai trebuia nimic să mă convingă că într-adevăr își permitea tot acest lux personal, inaccesibil căminarilor obișnuiți.

Dar nu la asta mă gândeam atunci. Eram topit în lumina fierbinte a înfățișării ei. De emoție, nu am zis nimic, doar m-am mutat ceva mai încolo pe bancă, deși era loc destul. S-a așezat lângă mine. Și am tăcut amândoi. Lung și clocotitor. Până când ea mi-a întins o batistuță albă, parfumată, țesută parcă din nervuri de trandafiri, și mi-a zis să o păstrez ca amintire, căci mai era o singură zi de tabără și cine știe dacă ne vom mai vedea vreodată… Poate la anul, tot la mare, am zis, dacă vom învăța amândoi la fel de bine… să luăm note mari… Am scos din buzunar pixul cu pitic și i l-am dat, tot ca amintire.  De asta îl luasem la mine. N-am ezitat nicio clipă când m-am hotărât pentru că i-aș fi dat și luna de pe cer, dar nu-i puteam oferi decât acel pix, tot ce aveam mai bun atunci. L-a primit cu un zâmbet dințat, cum zâmbea ea, și l-a pus în sân, la inimă. Am amuțit. Gestul ei era de o intimitate insuportabilă.

M-a salvat tot ea din blocajul în care intrasem când m-a întrebat dacă pot deschide sticla de Pepsi. Cum să nu pot? Doar eram băiat mare, ridicam haltere la sala de sport, ce mare lucru să scot un capac? L-am scos cu dinții. Am rugat-o să mi-l lase mie – tot ca amintire, dar și ca să mă laud în dormitor că am avut o sticlă de Pepsi. Mi l-a lăsat. I-am întins sticla, dar ea a zis să beau eu primul. Ba nu, tu! Ba tu! Adevărul e că aș fi vrut să beau după ea, dar a insistat atât de frumos, împingându-mi mâna cu mâna ei, încât am băut eu primul.

N-am dus sticla la gură din prima. Nu mai băusem Pepsi până atunci. Știam de la ceilalți, puțini, care băuseră, că era ceva ce nu se poate descrie în cuvinte de către un copil. Poate oamenii mari să fi fost în stare, dacă-și puneau mintea. Dar ei beau tot sucul dintr-o răsuflare, gogâlț-gogâlț, se ștergeau la gură și nici prin cap nu le dădea să le povestească și celor mici cum e să bei Pepsi.

Țineam sticla de un sfert în palme cu grijă și aproape cu evlavie, cum țin femeile bătrâne lumânările la biserică. Îi simțeam în mâini formele lunguiețe, gâtul cu purici mici de sticlă, mijlocul cu dungi drepte, gura rotunjită fin. Mi se părea că seamănă cu o fată, subțirică la mijloc și cu șolduri frumos curbate, plină de ceva nisterios cum ar fi un suc imperialist sau o dorință ascunsă… Mă uitam cu coada ochiului la Viorica, la talia ei strânsă delicat cu cordonul rochiței, și mângâiam mijlocul sticlei, pipăiam cu degetul gura sticlei când mă uitam la buzele fetei, nici măcar tot atât de fine, căci erau puțin crăpate și aveau o spuză uscată la colțurile gurii…

Eram copil, dar am simțit atunci că vreau să o sărut pe fetița aceea de lângă mine, ceva ce știam că nu fac decât oamenii mari. Doream asta cu ardoare, aproape incontrolabil, și îmi era totodată rușine și teamă de ceea ce îmi doream. M-am întors spre ea. Am privit-o într-un fel, nu știu cum, care a făcut-o să-și aplece privirea. Și aplecându-și capul, parcă s-a apropiat mai mult de mine, la un deget distanță. Am simțit atunci         în mine o putere străină, uriașă, toate dorințele lumii adunate într-un băiețel, așa cum marea încape cu totul într-o cochilie când o pui la ureche.

Am vrut s-o sărut. Dar nu buzele ei le-am atins, ci am dus sticla la gură. Un foc rece mi-a ars limba și gâtul înfiorându-mă de o plăcere necunoscută. Nu mă mai puteam opri. Îmi dădeau lacrimile de la explozia bulelor de suc, dar nu m-am oprit. Viorica a ridicat ochii din pământ și m-a privit nedumerită. A zis să-i las și ei. Aș! Am închis ochii și am continuat să beau. A încercat să-mi ia sticla din mână, dar n-a reușit. O țineam strâns. S-a ridicat de pe bancă și a  tras cu amândouă mâinile. Degeaba. Am băut toată sticla fără măcar să respir. Când am terminat, am tras aer în piept și am deschis ochii. Ce frumoasă era Viorica! Stătea în fața mea, parcă ruptă din soare, cu sticla goală în mâini, nevenindu-i să creadă că am băut singur tot sucul. Rămăsese cu gura căscată, cu ochii mari, buzele îi tremurau… Parcă aș fi sărutat-o cu forța. Și era atât de bine să săruți! Era atât de gustos!

Când mi-a tras Viorica o palmă peste ochi, n-am mai văzut nimic. Tot cerul s-a întunecat și s-a restrâns în vârful negru al cucuiului ei, acum aproape trecut. Imediat a venit și a doua palmă, peste față. Asta m-a trezit din transă. Am deschis ochii. Viorica fugea pe potecuță, spre profa ei, cu sticla goală în mână. Am auzit-o plângând și strigând printre sughițuri: „Doamna… hâc!… doamna… hîîîîî… băiatul mi l-a băut pepsiul meu pe tot!“.

VA URMA

 

O copilărie de neuitat

 Partea 1

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Partea 5





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (5)

    • Viorel Ilișoi

      E posibil să fie ăsta… nu știu. Nu pot vedea clipul ăsta acum, din Germania. Primesc aces mesaj: „Din păcate, acest videoclip nu este disponibil în țara ta deoarece poate să conțină muzică pentru care nu am putut conveni asupra condițiilor de utilizare cu GEMA. Ne pare rău.”.

      Răspunde
  • Adrian

    Cine nu mai prindea Pepsi, caci se termina si coada era foarte lunga, avea intotdeauna varianta sa cumpere apa tonica. Era consolarea celor care nu mai ajungeau sa licoarea fantastica.
    Nu mai ajungea la toata lumea si pentru ca se cumpara cu pile. Am surprins odata camera profesorilor insotiri. Aveau un turn de navete de pepsi, vreo 4-5. Isi facusera provizii si noua ne curgeau balele cand treceam pe langa camera lor cu usa intredeschisa.

    Răspunde
  • Marius Rocknroll

    Nu, nu ala era cantecul, Razvan!
    Era asa cum a spus… Viorel, „A-rim-jim-jim, a-ram-jam-jam, ene piua nie sola, ene piua nie sola“.
    Cel postat de tine e o chestie mai moderna, mult sub „valoarea” celui in cauza… 🙂

    Apropo, excelente aceste randuri, Viorel Ilisoi!
    M-am regasit, pe undeva, in multe dintre amintirile tale…

    Răspunde
  • Dan Hutanu

    O mica „greseala” sau inadvertenta : „Doamna… hâc!… doamna… hîîîîî… băiatul mi l-a băut pepsiul meu pe tot!“. Din cate stiu eu nu ne adresam altfe decat ” Tovarasa” .In rest , haios si copilaresc !

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top