O insulă în arhipelagul demenței Reviewed by Viorel Ilișoi on . Stă acolo, pe o bancă din parcul spitalului, se bâțâie înainte și înapoi și face din buze împî, împî. La trei secunde dă o dată din cap, violent, și-și trage un Stă acolo, pe o bancă din parcul spitalului, se bâțâie înainte și înapoi și face din buze împî, împî. La trei secunde dă o dată din cap, violent, și-și trage un Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » O insulă în arhipelagul demenței

O insulă în arhipelagul demenței

Stă acolo, pe o bancă din parcul spitalului, se bâțâie înainte și înapoi și face din buze împî, împî. La trei secunde dă o dată din cap, violent, și-și trage una peste față, parcă l-ar înțepa țânțarii. Îi fac cu mâna, zice bîhî, bîhî. E o femeie. Sau un bărbat. Nu poți să-ți dai seama de la câțiva pași. Râde. Sus n-are niciun dinte. Îi curge scuipat din gură și se șterge cu mâneca. De sub buza de sus îi mai iese o buză.

„Azi mănâncă ciorbă de legume și mici cu castraveți murați. Mbun, mbun, mbai mvreau!” (Foto: V. I.)

De fapt, nu-i spital aici. Adică nu ca toate spitalele. I se zice Unitatea Medico-Socială Gănești. Pentru că e o unitate, are ceva medical, are ceva social și se află în Gănești, de aia. La marginea județului Galați, în sus, spre Vaslui. Unii îi zic balamuc. Alții azil. Ospiciu.

Domnu-domnu, fă-mi o poză-poză, fă-mi!

Vreau la mama!

Bîhî!

Ca să ajungi aici trebuie să unu: parcurgi 80 de kilometri de la Galați pe un drum de ți-e și rușine să-i mai zici drum – și încă național!, doi, să fii nebun incurabil, cu ștampilă. Dacă nu ești, poți să înnebunești pe drum. Ți se zdruncină creierul la fiecare groapă. Mai trebuie să fii periculos pentru tine și pentru alții, deci nu poți fi ținut în familie. Sau n-ai familie, ești fiu de boschet. Vii aici și stai până mori. Tu. Zi așa, că ai fi tu. Că ți s-ar întâmpla ție să-ți cânte cucu-n cap. Oricui i se poate întâmpla. Ai vedea altfel tot ce se întâmplă aici, la Gănești.

Sunt 141 de pacienți. Sau asistați – cum vrei să le spui. Ori așa, ori așa, că ei nu se supără.

7          Unii sunt nebuni de legat, cum se spune, dar nu-i mai leagă nimeni. Cum, dar noi nu vedem la televizor ce se înâmplă în casele astea de nebuni? Îi leagă de pat, îi bate! O fi, că nici televizorul nu minte mereu, dar nu aici, la Gănești. Aici nu-i leagă. Le dăm pastile, zice directoarea Stela Modiga. Pastile de liniștire. Și-s așa de calmi și de drăguți! Care o ia totuși pe arătură și se agită prea tare capătă repejor o injecție. Și se moaie, se face legumă un timp. Iar despre ceilalți nu ai putea spune că sunt nebuni. Adică trebuie să ai, ca să înnebunești, ceva minte. Iar mintea să facă la un moment dat poc, să se rupă ceva în ea, să se tulbure. Și ai devenit nebun. Zi așa: că tu. Ca să simți. Or, mulți de la Gănești nu prea au minte. Inteligența lor e la nivelul unei găini sau nici atât. La ei n-are ce să facă poc. Deci nu-s propriu-zis nebuni. Dar se află aici pentru că lipsa inteligenței îi face să aibă comportamente periculoase. N-au pic de discernământ. Pot să-ți scoată un ochi doar ca să vadă ce e în spatele lui. Unii pot ajunge chiar să-și scoată propriul ochi pentru că au un cip înăuntru. Se numește enucleere. Nu s-a întâmplat la Gănești, dar mai știi? Alții nu scot o vorbă. Nu știu cum îi cheamă, nu știu pe ce lume sunt. Doar înghit mâncare pe o parte și o elimină pe alta. Se bâțâie, se dau cu capul de zid, de copaci, fac împî-împî, bîhî-bîhî. Mai fac și balonașe, căci le curg balele tot timpul.

12Cum lucrezi dumneata aici? Te ia cu capul! Ori n-ai de ales, ori ai vocația asta. Adică ești altoi de Maica Tereza pe tulpină de doctor, de ceva. Vine ăsta, cu figura lui monstruoasă, bagă mecla-n geam și rânjește, zici că e o clătită cu muci. Du-te, bă, de-aici, că-l sperii pe domnul ziarist! Du-te și numără-ți degetele! Deci sunt 64 de angajați la Gănești, un angajat la 2,2 nebuni. La ei poate să dea cu zecimale. Salarii ca la stat, de batjocură. Dar unde în altă parte să lucrezi aici? UMS-ul, Unitatea Medico-Socială adică, este cel mai mare angajator din comună. Abia acum spun asta: comuna se cheamă Cavadinești. Găneștiul e sat. Dar parcă nu știai? Nu-i bai, că și în Iași, în marele Iași, tot o unitate sanitară e cel mai mare angajator: Spitalul Sfântul Spiridon. Sau Mehedințiul. Acolo cel mai mare angajator e Direcția Județeană de Asistență Socială. Așa merge economia noastră. E plină țara de asemenea așezăminte. Un arhipelag de insulițe ale demenței. Și tot nu-s destule, mai trebuie. Că o luăm razna în masă.

Deci 31 de băieți zdraveni din sat, buni de plug, sunt infirmieri. Te uiți la ei cu drag. Forță și tinerețe. Auzi o voce în cap: rupe-i gâtul vecinului de pat! Sau sparge-i dinții! Și te apuci de treabă. Dar apar ca din pământ vânjoșii ăștia, te pun jos și te țin așa până vine asistenta, una din cele 9, cu seringa. Zici nu, nu, nu, dar ea bagă acul, pișcătură de tăun, simți cum te cuprinde o moleșeală plăcută și de-acum zici da, da, da, mai dă-mi! Și stai cuminte. Deci e bine să ai tineret la țară. Dar și azil de nebuni.

Mp! Mp! Hîîî!

9Avem acum proiect pentru mărirea azilului cu încă 50 de locuri. Tot nu-s destule, dar atât își permite Consiliul Județean deocamdată.

Nicolae Bacalbașa, doctorul ăla șugubăț care apărea la televizor să explice cum își bagă gălățenii becuri în cur sau ce mama naibii mai făceau ei de ajungeau la urgențe, acum este președintele ales al republicii Galați. Județului. A făcut cu mâna semn peste Gănești și pe loc s-a pornit, din cer, o ploicică de bani. Știi cum era înainte acolo? Ca-n filmele alea documentare făcute de străini prin 90, lagăre de exterminare, putrezeau oamenii de vii, fierbeau în căcat, rugineau lanțurile pe ei, ceva de groază. Săreau nebunii gardul în Gănești și se duceau la cerșit ori să dea cu sapa prin grădini ca să capete ceva de haleală sau niște bănuți. Dar parcă poți să fii sigur că dă nebunul cu sapa numai în pământ? Și-au zis sătenii: faceți, domnilor, gard ca lumea, că nu mai știm care-i satul și care-i balamucul. A, și mai era ceva. Balamucul și școala sunt gard în gard. Unii nebuni nu suportă hainele pe ei, umblă în curul gol prin curte. Și când ieșeau copiii în pauză, ce să vadă? Doamne ferește! Mai intra câte un glumeț în curtea școlii. Să se joace, nu de altceva. Că lor le plac copiii, chiar și întregi. Na, acum s-a făcut un gard beton, adică chiar de beton, doi-douăzeci înălțime, nu-l mai sare nimeni. Care te crezi Serghei Bubka? Tu? Nu, eu sunt Napoleon. Bine. Și nici nu se vede prin gard. Un kilometru și ceva jur-împrejur. Bănet, nu glumă. Plus paznic la poartă. Acum școala e școală, satu-i sat și balamucui-i balamuc.

V.I. - Directoarea Stela modiga01

Stela Modiga

Domnul președinte zice vai, mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit-o pe fata asta, Modiga Stela. Era asistentă la reanimare, o știa Bacalbașa. Fată bună. Pe urmă a făcut studii economice și s-a măritat în Cavadinești. Norocul lui Bacalbașa! Când a ajuns el președinte, a avut pe cine să pună șef la UMS. Că nu venea nimeni. Dai cu tunul în zona aia și nu găsești un doctor, un economist, nimic. Nici la Consiliu nu găsește un jurist. Cine dracul îți vine pe 1.000 de lei? S-a pus directoarea pe curățenie. Lună a făcut acolo! Farmacie! Aleile-s curate, bordurile văruite, flori. Băncuțe noi, să te tot bâțâi pe ele, la soare. E și o stație de epurare. Adună murdalâcul, îl filtrează frumos și trimite apă curată, pe sub pământ, în pârâul din apropiere. Zici că ești în alt film.

Două mașini de spălat industriale spală 100 de kilograme de rufe odată. Afară, într-un țarc, pijamale râd în soare verzulii. La unii lenjeria trebuie schimbată zilnic că se scapă în pat. Și hainele la fel. Se murdăresc ăștia mai ceva ca niște copii. Dar imediat primesc schimburi curate. Măi, ce frumos arăți îmbrăcată așa! Da, doamna, ncâh-mbâh, sunt frumoasa frumoaselor, mpfî! Ia să vedem, mai ai mărgele? Se crede Sofia Vicoveanca și poartă un braț de mărgele pe sub pulover. N-are acum, le-a scos. Se văd numai urmele pe gât. Bumbi vineți unul lângă altul, pe piele.

2De fapt, chiar așa spălată și îngrijită, femeia e urâta urâtelor, nu frumoasa frumoaselor. Înspăimântător de urâtă. În primul rând îi lipsește strălucirea inteligenței din privire. Pe urmă, figura ei parcă a fost lichefiată cumva, apoi solidificată brusc, a rămas într-o configurație greu de descris. Nasul, urechile, ochii, buzele n-au formă de nas, urechi, ochi, buze, și nici nu-s la locul lor. Mulți sunt așa. Îi vezi trecând pe coridor, către sala de mese, înșiruire de măști sălbatice, trupuri diforme, priviri moarte. Bzzzz! Un șoc electric te cutremură. Trebuie să ai inima tare să lucrezi aici, între ruinele umanității. Și multă credință. Ca să îi poți ierta lui Dumnezeu că a greșit atât de grav în lucrarea Lui. Nu Ți-a ieșit bine deloc, Doamne, dar deloc! Uită-te și Tu! Strângi din dinți. Îți repeți în gând: sunt oameni, sunt oameni, sunt oameni. O fată îmi întinde mâna, se uită dintr-o parte la mine și-mi zice ești frumos. Hââââh! Vezi? Sunt oameni. Fneah-fneah!

Noi suntem oameni, zice Nicolae Bacalbașa. Scoatem bani de unde avem, de unde n-avem, cât ne mai ține DNA-ul în libertate, și îi îngrijim pe acei nefericiți. Așa arătăm că suntem civilizați. Ăsta e pașaportul nostru spre umanitate.

Mi-ci! Mi-ci!

5Pământu-i jos, soarele-i sus. E amiază. Mici-mici! strigă o bătrânică în sala de mese, cu câte un mic în fiecare mână. Azi mănâncă ciorbă de legume și mici cu castraveți murați. Mbun, mbun, mbai mvreau! E bună mâncarea aici? Ia dă și mie! Bună-bună! Ca la restaurant. Fără vrăjeală. Până anul ăsta, un pacient avea 8 lei pe zi alocația de hrană. Acum e dublă, 16 lei și ceva. Mănâncă pe săturate. Și de calitate. Salam adevărat, nu parizer de zdrențe. Bucătarul ține la cald, pe plită, un cazan plin ochi cu mici. Atâția mici n-ai să mai vezi niciodată la un loc, nici măcar la pomenile primarilor. Să moară Piedone de ciudă, să crape Onțanu. Mici ca la nebuni, domnule! Și bucătăria strălucește. Ai tu acasă așa ceva? Ai pe dracu! Tare-mi place mâncarea aici, e bună, e bună, strigă un băiat. Micul, strâns tare în pumn, îi iese printre degete. La felul trei, cozonac. A venit un preot dintr-un sat vecin și a adus cozonac, ouă roșii. Un cofetar a adus câteva tăvi cu savarine. Pomană pentru oameni necăjiți. Mai sună câte unul: doamnă, am un camion de varză, vreți? Ete na! Mănânci, calule, curechi? Sau cartofi. Și uite-așa, mai de la buget, mai de căpătat, mănâncă bine pensionarii stabilimentului. Odată au mai și rămas bani, a dat Găneștiul juma’ de milion de lei înapoi la Consiliul Județean, pentru sinistrați.

Cu totul, tot ce înseamnă întreținerea unui pacient în UMS, cheltuiala e de 1.649 de lei pe lună. 41 de alocații de copii. Banii pentru medicamente și salariile asistentelor vin de la bugetul de stat, restul de la Consiliul Județean. Și dacă am avea mai mult, am da și mai mult. Nu suntem sălbatici, să-i ucidem pe neputincioși, nici naziști. Ia spune, dacă-ți făcea ție nevasta un copil cu retard mintal? Mai socoteai banii pe colțul foii? Îți mai puneai problema dacă ăla e om sau nu? Oricui i se poate întâmpla. Hazardul mai bagă degetul prin țesătura geneticii. Marelui Olar îi mai iese câte o ulcică strâmbă. Hi, hi, hi, ‘ți-ai dracu’ poeți!

13Omul cu poezia e domnul Nicu. Hai să trăiești! Poet, ai? Da, poet. De când scrii matale poezie? Duce degetul la tâmplă, apasă ca pe un buton, iese imediat informația. Cică e poet de pe 10 aprilie 2011. Cam pe la ce oră? Pe la amiază, așa. După pastilele de la prânz. L-a cuprins o melancolie creatoare. Atunci i-a venit să se facă poet. Am scris 235 de poezii, domnule, și acum, când mă întorc în cameră, o scriu pe a 236-a.

Semnează Nikku Shmekkerashu. Hai, domnule, ce pseudonim e ăsta? Ești poet serios sau ce naiba? A, păi ăsta e mișto, înainte semnam NZ96. Inițialele și anul de când sunt aici. Deci a evoluat omul. Are cărți la club, citește. Și discuți literatură cu colegii de salon? Pe naiba! Cu cine? Ăștia-s nebuni, domnule! Și proști. Eu sunt cu trei clase peste ei. Odată le-am citit o poezie și unul s-a repezit la mine și mi-a rupt degetul, ia uite-l cum stă, s-a prins strâmb. Asta e, domnule Shmekkerashu, arta cere sacrificii. Ia zi-i o poezie. Și zice: „Mă doare-n patent/ Și mă simt excelent“. Bravo! Pe urmă o zice pe aia cu „Vreau la mâțe,/ Vreau la țâțe“, scrisă când a fost cu gașca în excursie. Că îi mai scoate directoarea asta nouă și la plimbare cu autocarul. La mănăstiri, la zoo, la grădina botanică, la delfinariu, fiecare să priceapă ce poate.

DSC_0575Nikku Shmekkerashu a selectat cele mai frumoase poezii și i le-a dat doctorului psihiatru să-i scoată un volum. Scrie și poezii de dragoste, le recită frumos. I-auzi ia! „Călătoresc cu poeziile mele,/ Pribegesc printre stele,/ Cu poeziile în tolbă/ Am demarat în trombă/ Spre alte zări/ Cu zeci de scări./ Până la tine am urcat/ Și te-am anunțat/ Că am intrat în sufletul tău/ Împreună cu talentul meu.“

E frumos că domnul Shmekkerashu nutrește asemenea sentimente în azil și le pune în versuri. Are o muză aici, printre pensionare, tot cu schizofrenie, ca și el. Cică mai prinde câte una și se bucură și el ca omul de plăcere, dar de însurat nu se va însura niciodată. O arde așa, fără obligații. Aoleu, păi astea-s urâte toate, domnule poet! Omul se întristează brusc și ridică din umeri neputincios. Asta e, zice resemnat. Asta avem, asta futem. Dar unde le duceți? Că nu e voie să băgați femei în pavilionul de bărbați. Se uită lung, ia o atitudine severă: un cavaler adevărat nu va dezvălui niciodată așa ceva!

DSC_0570N-ai ce le face. Nu-i poți ține legați. Femeile și bărbații stau separat, dar când ies la plimbare prin curte și i-ai scăpat puțin din priviri, pac! scutură boschetul. Ultimii copii ai azilului, doi, mama oligofrenă, tata schizofren, s-au născut în 2007. Mama a născut la Galați, copiii au fost dați în plasament. Măcar erau sănătoși? Nu știe nimeni nimic despre ei – și așa trebuie să fie. Acum asistentele au un registru special, țin evidența ciclului menstrual al pacientelor. Doar pentru câteva, cele apte de sarcină. Restul sunt de mult sărite de vârsta nașterii. Când apare o întârziere, rar se întâmplă asta, femeia e dusă la Galați. Obstetricianul o consultă și decide dacă poate fi păstrată sarcina sau nu. De regulă, nu. După ani de zile de tratament cu sedative, zi de zi, numai copii sănătoși nu poți să faci.

Dacă n-ar lua sedative zilnic, s-ar urca pe pereți. Sunt oameni trecuți de zeci de ori prin spitale de psihiatrie și declarați nevindecabili, trași pe linie moartă la Gănești. De aici se iese numai prin clădirea aia de pe dâmb, proaspăt zugrăvită și cu acoperiș nou, morga. Cel mai vechi aici e un bătrân surdo-mut, stă de 40 de ani în colivie. Deșteptarea, medicamentul, gustarea, prânzul, medicamentul, iar gustare, cina, medicamentul. Asta e toată viața. Mai nou, câte o excursie, unii o vizită acasă – dar cei mai mulți nu au pe nimeni.

Li s-a acrit de medicamentele care-i înmoaie, îi țin într-o toropeală continuă. Ar vrea și ei să zburde, să rupă o mână, să spargă ceva. Deschide gura mare! Scoate limba! Ai înghițit pilula? Așa! Trebuie să te asiguri că iau pastila. Dacă nu, devin agitați. Și nu mai poți opri nenorocirea.

Acum școala e școală, satu-i sat și balamucui-i balamuc.

Acum școala e școală, satu-i sat și balamucui-i balamuc.

Toți vor să li se reducă tratamentul – mă rog, cei care pot spune asta. Unii nu scot decât niște grohăieli, niște mârâieli. Sunt trei fără nume, fără identitate. Au fost găsiți pe stradă și nu știu să spună cum îi cheamă, de unde vin. Durează mult să li se atribuie o identitate prin sentință judecătorească. Li se face o radiografie la încheietura mâinii. După gradul de calcifiere a articulațiilor, medicii legiști pot stabili cu aproximație vârsta. În cele din urmă vor căpăta un nume, o dată de naștere, un cod numeric personal.

Miercurea vine psihiatrul în vizită. Până acum doi-trei ani azilul nu avea psihiatru. Nu se găsesc doctori la oraș, darămite la Gănești, la capătul lumii. Nu vine nimeni să se îngroape aici. Dar doctorul Claudiu-Ionuț Vasile a îndrăznit. Are un contract cu Consiliul Județean, e plătit separat, ca PFA. Vine cu mașina lui, un Logan, îl face praf prin gropile alea. Drumuri mai proaste ca în partea asta de județ nu mai există decât în partea cealaltă de județ. 80 de kilometri îi face într-o oră jumate, dacă e vremea bună. E tânăr, are 35 de ani. Își dă acum doctoratul. A ales să se ocupe de alcoolism. Spitalul de psihiatrie din Galați îi oferă material de lucru pentru zece doctorate. A făcut 6 ani de facultate la București, apoi alți aproape șase ani a fost stagiar la azilul de incurabili din Plătărești, e gata-gata și doctoratul, și după atâta amar de învățătură statul îl ia la mișto cu o mie și ceva de lei.

Vă rog, domnu’ doctor, mai tăiați-mi din tratament. Femeia care îi cere asta – da, e femeie, se cunoaște după capot; în rest, trăsăturile, vocea nu prea o diferențiază – se uită fix în ochii lui, îl imploră cu privirea. El citește în fișă, scrie ceva acolo. Lasă așa, că iar auzi voci dacă nu iei cât îți dau eu. Da, domnu’ doctor! Vocile vin când nu își ia pastilele. Se poate să îi spună să omoare pe careva ori să se dea cu capul de perete și ea execută tot ce i se spune. Unii aud voci contradictorii. Una le spune de exemplu: spală-te pe dinți! Iar cealaltă zice: nu te spăla pe dinți. Și atunci ei pot rămâne zile întregi blocați în această nehotărâre, să se spele sau să nu se spele pe dinți, stau nemișcați cu periuța în mâini până cad de epuizare. Dar doctorul are grijă să le prescrie ce trebuie, le alungă vocile din cap.

8Vine și o fată de vreo 20 de ani, blondă, cu trăsături ceva mai apropiate de normal. Vrea și ea medicamente mai puține. Nu se poate, că iar te dai cu capul de perete. Ia uite ce vânătaie ai în frunte. Așteptăm să se vindece, apoi mai vedem ce facem cu tratamentul. Fsss! Limba îi iese printre buze, fs, fs, fs! N-are dinții de sus. Și i-a scos singură, unul câte unul, cu mâna. Doare ca dracul să-ți smulgi dinții, dar ea totuși a făcut-o. E schizofrenică. Întâi s-a mușcat de mână. Dar rău de tot, a rupt carnea. Pe urmă a venit cealaltă personalitate a ei: ce-ai făcut, fă, m-ai mușcat? Și a pedepsit-o pe prima, i-a scos dinții.

Numai bătrânica asta care tremură ca Muhamad Ali nu vrea pastile mai puține. Să-mi dați diazepam, zice. Îi place diazepamul. Dacă nu, faringosept. Adoră și farnigoseptul. Doctorul vorbește cu ea, o ia cu frumușelul. Când îi pomenește de anii ei de relativă sănătate, demult, când lucra la confecții, tremurul mâinilor încetează brusc. Și cât timp vorbește de acei ani, un deget nu i se mișcă. Apoi, când iese din paradisul trecutului, scuturăturile încep iar.

Tu ce ai? Vreau medicamente mai puține. Și mă doare în piept, tușesc, vreau de tușit. Scuipi? Da, scuip. Galben? Da, galben. Sau albastru? Da, albastru. Nu verde? Da, verde. Repetă totul după doctor. E imposibil să afli de la el ce are. Și măcar vorbește, dar unii nici atât.

Psihiatrul trebuie să facă și medicină generală, îi consultă și le dă tratamente. Mintea e dusă iremediabil, asta e clar, dar fac și toate celelalte boli. Când e mai grav, îi ia la Galați pentru analize ca să afle ce au. Unul are TBC osos. E dintre cei fără identitate, nu vorbește. N-are CNP, nu există oficial, nu i se poate deconta niciun tratament. Doctorul Vasile scoate telefonul și sună. Când? Luni? Bine.

Dr. Claudiu-Ionuț Vasile

E miercuri, luni pacientul va pleca la Agigea să fie operat. Am găsit acolo, zice tânărul psihiatrul, niște medici dispuși să-l opereze pe cheltuiala spitalului. O dăm naibii de birocrație. Întâi salvăm pacientul și după aia vedem noi ce-i de făcut! Asistenta îl privește dintr-o parte cu admirație. Ia uite, domnule, ce înseamnă să fii doctor adevărat, să te zbați pentru un boț de carne cu vagi proprietăți umane, să înroșești telefoanele la București, Galați, Tulcea, Constanța, să cauți chirurgi la fel de devotați, salvare, voluntari, medicamente, tot ce trebuie. E suflet și el, zice doctorul ștergându-și fruntea de sudoare.

La sfârșit vine altă bătrână. Cum te mai simți, mamaie? Mă simt bine domnu’ doctor, mă simt bine domnu’ doctor, mă simt bine domnu’ doctor, mă simt bine domnu’ doctor, mă simt bine domnu’ doctor. Repetă de câteva ori, întâi cu voce normală, apoi tot mai încet, tot mai încet, ca un ecou. Ecolalie se cheamă boala. Turuie cu o viteză incredibilă și nu se bâlbâie măcar o dată. De dormit dormi bine? Da, domnu’ doctor, da domnu’ doctor, da, domnu’ doctor, da, domnu’ doctor, da domnu’ doctor, da domnu’ doctor. Vrea și ea diazepam, dar primește doar o pastiluță inofensivă, să fie acolo. Parcă ea știe? Parcă ea știe? Parcă ea știe?

Și mai vor ceva în afară de medicamente mai puține. Dhuomnu’, vhreauh acashăh! – mă trage unul de mânecă. Dar de unde ești tu? De la bloc de lângă Piatra-Neamț. Ai părinți, ai pe cineva acasă? Nhu, că mh-am mhuthat în Hip… în Hip… Hip-her-hyon. La ani-lumină. A ajuns aici pe jos, demult, într-o după-amiază când era seara.

6Adevărul e că băiatul galactic n-are pe nimeni afară. Cei mai mulți au fost, ca și el, abandonați la naștere, au crescut la creșă, apoi prin orfelinate… Niciodată nu i-a strâns cineva în brațe. Niciodată nu și-au văzut mamele, dar toți cred că ele există și că într-o zi vor veni la ei să-i vadă. Să-i scoată de acolo. Din gurile lor strâmbe și fără dinți cuvântul mama iese frumos și limpede ca un curcubeu sonor. Oricât de bine ar fi îngrijiți și oricât de puțin ar pricepe din ce se întâmplă cu ei, tot au sentimentul, presimțirea că sunt închiși acolo pe viață.

Seara, după trei zile pe la casa de nebuni, ies cu doctorul, o luăm cu mașina lui spre Galați. Trei bărbați și o femeie se țin după noi până la poartă. Unul râde, unul plânge, unul îl trage pe doctor de mână, femeia se ține strâns cu brațele de stâlpul porții, parcă s-ar opune tentației de a păși în stradă. Fiecare se uită în altă parte. Ne fac toți cu mâna, pa, pa, arătându-și dinții într-un fel de zâmbet stâlcit, mai mult un rânjet. Dum bun, dum bun! Îmi mut privirea, înfrânt, în ramurile cireșului de la drum, grele de floare. Nu mai îndur să-i văd. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, în gând, că m-am născut sănătos și că mi-a dat și un copil normal. Că încă nu m-am țicnit, cu toată nebunia în care trăiesc, într-o țară unde bolile mintale apar tot mai des. Ce minunat e să îți dai seama că ai toate doagele la cap! Am toate doagele la cap, domnu’ doctor! Toate doagele la cap, domnu’ doctor. La cap, domnu’ doctor. Doagele, domnu’ doctor. Domnu’ doctor. Doctor.

(Reportaj realizat cu sprijinul cotidianului „Viața liberă” din Galați)

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (15)

  • Felicitari!

    Asta e film scris. 🙂 Felicitari la puterea 100 !

    Nici nu m-as putea apropia de un asemenea loc. E scris grozav, asa cum nici n-am banuit ca poate fi scris despre asemenea situatii.

    Nici nu-i de ziar, e de carte! (Nu-mi vine sa cred ca exista oameni care scriu asa si-si zic reporteri, „ziarist pe stil vechi” etc, cand alti „jurnalisti” invata abia alfabetul, is la A si B :))) ). BRAVO!

    Răspunde
  • Cristina

    Film. Absolut opera de arta acest reportaj. Toate sunt superbe, dar ăsta m-a epuizat emotional si cred ca asa trebuie sa simti cand citesti un articol de exceptie.

    Răspunde
  • sava

    Bun.Bine..Un reportaj bun si totusi d-le Ilisoi sa nu credeti ca ati plecat de la Ganesti si ati scapat de nebuni….nooooo,ati revenit printre ei mai bine zis!
    Nebunii sunt printre noi,cu noi.Nici n-aveti idee ce aproape sunt!
    Elena Doamna poate furniza materie prima pentru Ganesti cat nu poate duce! un caz e aici,langa mine,traieste alaturi de mine,candidat la Ganesti.

    Răspunde
  • Cotlet Vasile Viorel

    Voi incerca sa ma fac inteles cat mai repede pentru a nu irosi timpul dumneavoastra;
    1. Aveti tot cei trebuie unui scriitor valabil de presa romaneasca – „talent de jurnalist „nu-i lucru simplu si la mana oricui.
    2. In loc de concluzie ; cu siguranta v-at facut „temele” invatand de la profesorii d-vs. tot ce-a fost mai bun , dar sa stiti ca o spun prin prisma experientei proprii si acelor din jur , pentru ca talentului d-vs. trebuie sa-i adaugati si aceasta informatie de ordin „biblic” ,ca tot de la prof.d-vs sau „eventual” mama , vi sa „strecurat” prin omitere evident putinul bagaj despre divinitate , atata vreme cat o invocati .
    3. -„Trebuie să ai inima tare să lucrezi aici, între ruinele umanității. Și multă credință.” – este ok aceste doua fraze tin locul parca ,….unui adevar revelet , nu ? cat de innaltator , cat de frumos spus ! dupa care continuati ,……..cat se poate de gresi din pct. de vedere „tehnic”
    4. „Ca să îi poți ierta lui Dumnezeu că a greșit atât de grav în lucrarea Lui. Nu Ți-a ieșit bine deloc, Doamne, dar deloc! Uită-te și Tu! Strângi din dinți. ”
    5. A aseza un adevar langa un neadevar fara distinctie se numeste impostura maestre ( vezi Elena Udrea si altii asa mi-a venit ca sunt la moda acum ) cat priveste aceasta ultima afirmatie a dumitale ( despre Dumnezeu ) este nedreapta , pentru ca , daca accepti ca si dumneata esti o lucrare , al aceluiasi Dumnezeu atunci avem o problema pe care care tot d-vs. trebuie sa o explicati cititorilor carora le-ati strecurat aceasta fraza „nefericita”…..de ce pe d-ta te-a inzestrat cu cel putin un dar , acela al scrisului , Dumnezeul invocat mai sus , aratandu-si darnicia pe deoparte si cu cetateanul „X” ( dement si poet in celasi timp ) a fost atat de „zgarcit” si nedrept pe de alta parte ( reiese din ce spui dumneata , dand pe seama unei „greseli” ) lasandu-l pe bietul „asistat” intr-un loc unde isi duce zilele la „mila” societatii unde „noroc’ ca mai sunt oameni care nu „gresesc”.
    6. Daca mi-ati spune ca de fapt ; – „as fi intentionat un procedeu literar” nici in acest mod nu deveniti mai „credibil” , sau mi-a scapat ca nu mai este la moda sau …….nu exista scuza .
    7. Cat priveste atitudinea mea , stimate domnule Viorel Ilisoi semnatar al articolului „Gănești, o insulă în arhipelagul demenței” nu am in intentie ca ‘eu” ( Viorel Cotlet ) sa las impresia ca sa fi chemat sa o fac pe „desteptu” reamintindu-va d-vs ce bine si ce e rau pentru a va arata cat de ‘destept” sunt eu chiar daca nu scriu la gazeta……. samd, nu va rog sa o luati ca pe o chestiune de ordin tehnic si nimic mai mult . Cat traim invatam si nu ar trebui sa ni se para umilitor sau de netrecut asemenea situatii . Imi cer iertare daca am fost in parte sau in ansamblu incorect sau am adus atingere in vreun fel nepermis persoanei dumneavoastra sau celor carora le faceti referire , in rest tineti drumul drept pe care sunteti .

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Domnule Cotlet, pasajul respectiv s-a vrut (ceea ce este și evident) o fulgerare de mânie, de revoltă împotriva lui Dumnezeu, văzând ororile de acolo. Dumnezeu ne lasă inclusiv această libertate. În text nu este clar, intenționat, dacă afirmația îi aparține reporterului, unui pacient, medicului sau dacă nu cumva e o voce simbolică, impersonală, totul fiind pus la grămadă, fără dialog, fără ghilimele, pentru a sugera delirul. E o figură retorică. Dacă e și un procedeu literar, mărturisec umil că habar n-am cum se numește. Imprecație? Știu șmecheria din clasa a opta, de la finalul nuvelei „La Vulturi”.

      Răspunde
  • Cristina

    Superb scris! Ne-ar trebui mai multi oameni asa de talentati ca dumneavoastră. Sper ca scrieti si carti.Mi-ar placea sa va citesc
    mai mult.

    Răspunde
  • anca talasman

    ….mirare mare….il cunosc pe dr vasile claudiu si stiu ca nu are dram de umanitate…cand era rezident vindea concedii medicale…si punea diagnostice pt pensionare pe bani….si incapabil pe deasupra….poate acolo castiga bine, are loc de afaceri de astea…eu il cred capabil sa lase omul sa moare…cand el sta cu asistentele ….ce e cam afemeiat…si la bucuresti era cu o asistenta blonda si bolnavii si nevasta stateau ca prostii si il asteptau…de fapt, e locul potrivit pt vasile ca se pricepe bine la abuzuri

    Răspunde
  • Sorin Toader

    M-a cuprins nostalgia citind articolul asta.

    Răspunde
  • Salvex

    Uf….
    E minunat reportajul. Din păcate, descriind doar ce se întâmplă la Gănești, păstrează totul în logica exoticului izolat. Sunt mai multe astfel de instituții? Una în fiecare județ? E peste tot la fel de bine? E Gănești o excepție? (destul de probabil).
    Eu am o soră cu retard mintal. Are mintea unui copil de doi ani, mobilitatea și deprinderile sociale ale unuia de 3. Vârsta biologică: 40. Deocamdată au grijă de ea părinții mei. Dar când ei nu vor mai fi? Eu am copiii mei (slavă Domnului, sănătoși) și nu mă dau banii afară din casă. Nu știu ce o să fac când va veni timpul – probabil va trebui să o internez într-un astfel de loc. Unde se găsesc? Ce condiții au? Dar comentariul acesta nu este despre problema mea, o voi rezolva. Comentariul acesta este despre modul în care, izolând prin scriitură o problemă și așa izolată (despre nebunie nu se vorbește, ei oricum sunt scoși în afara societății – dar și în afara discursului), nu îi dați un context social care să-l vizeze cumva pe cititor. Da, ei sunt acolo, uite, o duc bine că sunt niște oameni inimoși, știm că nu sunt bani, dar peste tot nu sunt bani, bine că se descurcă. Dincolo de aspectul financiar – birocratic (au bani, au personal la Găești) cititorilor nu li se oferă o perspectivă de ansamblu asupra fenomenului: câte astfel de cazuri sunt în România? Câți sunt în grija familiei, câți sunt internați în instituții publice, câți sunt în sanatorii private? (există și de astea, cu costuri de la modice (pentru că funcționează în primul rând în regim de caritate) până la extravagante pentru un om obișnuit). Ce sprijin au de la stat cei care sunt în îngrijirea familiei? (vă spun, nu ajung la cei 1649 de Roni de la Gănești).
    Nu vreau să mi-o luați în nume de rău. Reportajul dvoastră servește, și în forma actuală, unei cauze bune. Doar că ar putea fi și mai bun. Ar putea să-i facă pe cititori conștienți de dimensiunea socială mai amplă a fenomenului, de posibila lor implicare în fenomen dincolo de omenia unuia care avea un camion de varză murată (ce noroc că știa, totuși, de Gănești – altfel îl dădea la porci) etc.
    Oricum, reiau, este salutar reportajul, cu toate derapajele lirice.

    Răspunde
  • Grigore

    Superb reportaj!

    Răspunde
  • Jurj

    Jos pălăria, maestre!

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top