O revoluție mică, ultracentrală Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7705" align="aligncenter" width="1024"] Ianuarie 2012. Proteste în Piața universității împotriva guvernului Boc (Foto: Wikipedia)[/capti [caption id="attachment_7705" align="aligncenter" width="1024"] Ianuarie 2012. Proteste în Piața universității împotriva guvernului Boc (Foto: Wikipedia)[/capti Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » O revoluție mică, ultracentrală

O revoluție mică, ultracentrală

NOTĂ: Acum 5 ani guvernul Boc cădea în urma unor proteste de stradă. Am fost acolo. Am scris acest text. Timp de câteva zile România a fost un vulcan. Apoi Băsescu a turnat cuburi de gheață în crater și totul s-a fâsâit cu un guvern impotent, MRU. Dar revoluția a mai continuat mult timp după aceea, la televizor. Am recitit acest mic reportaj după atâta timp și încă mi se pare bunicel, lecturabil. Drept pentru care îl scot la lumină pe site.

***

„Hai la revoluție!“ ‒ strigă unul ridicând sticla de lichior.

Patru inși fac poștă o sticlă în stația lui 122, la marginea Bucureștiului. Au urme de var pe mâini și pe haine. Nu par să fie dintre zurbagiii care au făcut praf centrul Capitalei. Și, de fapt, nici nu merg la revoluție : vor coborî, obosiți, câteva stații mai încolo, în Ghencea. Asta, cu mersul la revoluție, e numai un fel de salut. E pe buzele tuturor. Și e singurul semn, la periferia orașului, că în centru se întâmplă ceva. În rest, aceiași oameni apatici umblând ca niște păpuși împinse de un deget nevăzut printr-un cartier mohorât, sub un cer vânăt, pe înserate.

E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie.  Dar în oraș, mai încoace, freamătul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cișmigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul își urmează neabătut linia către focar, spre Piața Universității.

Unii urcă, alții coboară, vorbesc la telefon, cică se adună iar în centru, hai la revoluție, ia uite că ninge! Și nu se aude și nu se vede nimic ce-ar semănă a revoluție nici de la o aruncătură de băț. Totuși, demonstranții sunt acolo, între Universitate și Teatrul Național. Trebuie să fie. Doar i-am văzut la televizor!

Și chiar sunt acolo. Abia de la câțiva pași îi auzi.

„Ăla mic și ăla chior au băgat foamea-n popor!“

E o revoluție mică, ultracentrală, acoperită de zgomotul mașinilor.

Câteva sute de oameni s-au strâns în Piața Universității. Ei spun că sunt peste o mie. La o televiziune sunt doar o sută, la alta sunt două mii, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevărul e ca de fiecare dată undeva pe la mijloc: la mijlocul distanței dintre Universitate și Teatru. Cel mult trei sute de oameni, la ochi.

La televizor totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decât în realitate. Pe ecran se văd protestanții cei mai îndârjiți, adunați în fața camerelor de luat vederi, înfipți în obiective. Aici, în pâlniile astea de lumină de la reflectoare, tot timpul se strigă și se agită pancarte. Grosul mulțimii strigă doar din când în când, trezit din șopoteala bisericuțelor, a grupurilor de interese mici.

Pe partea dinspre Teatrul Național sunt bucureșteni la amestec. Jos Băsescu! Anticipate, nu comasate! Nu vă mai bateți joc de popor! Băse, să te duci cu dricu’ / Unde este și nea’ Nicu! Și pensia mea care am avut-o și mi-a luat din ea! Justiția care la soțul meu i-a dat la partaj ce-am avut mai bun și el era un bețiv! Să nu mai fie Boc! Să nu fie ce? Nimic! Nu să nu mai fie premier sau președinte de partid, ci pur și simplu sa nu mai fie! Vedeți, am astmă! ‒ strigă unul, vârându-se în camerele de televiziune. Își bagă în gură un spray din ăla, face puf-puf și iar strigă: am astmă!

Bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi.

Vine și fostul primar Viorel Lis. Acum îi pasă de București, nu cât a fost primar! E singur, fără Oana, tânăra lui nevastă. Ea, desigur, a rămas acasă, în cadă. În toate pozele apare numai în cadă sau pe plajă, ca o sirenă. Fără ea, Lis nici nu e băgat în seamă.

Nu impresionează nici vedeta de televiziune Luis Lazarus ‒ Zeus, cum își spune acum ‒, cu tot cu cele patru zeițe pubere care-i țin trena prin mulțime. Îmi fac o poză cu Zeus. Se pozează cu toți care-i cer.

Incredibil! Senzațional! Revoluția îmi oferă prilejul să mă pozez lângă Zeus!

Dincolo, la Universitate, sunt numai tineri. Cerințele sunt mai clare. Roșia Montană nu e de pomană! Vrem cianură pentru dictatură! Sunt mai mulți studenți, ei n-au de luat înapoi douășcinci la sută din salariu. Jos sistemul! Respect, domnule! Gata cu bătaia de joc. Și Constituție! Asta vrem!

Timpul trece, vin tot mai mulți bucureșteni. Cică ar fi vreo două mii. Zero virgulă unu la sută din populația orașului. Tot e ceva. Cu numai patru zile înainte erau zero virgulă zero la sută, ceea ce statistic înseamnă că protestele se extind. În toată țar, peste 8.000 de români protestează. Facebookul zbârnâie, circulă în draci o poză cu un nene protestând de unul singur în fața unei primării dintr-un orășel transilvănean. Ieșiți din casă, dacă vă pasă! Cine nu sare, nu vrea schimbare!, strigă tinerii sărind pe loc, cu mâinile în aer.

Eu vreau schimbare, dar nu sar. Fiindcă nu pot. Sunt obez. Mă simt discriminat.

Figură aparte face un tip bărbos, cățărat pe plinta de deasupra ușii de la Geologie. Stă acolo de ore întregi, într-o poziție incomodă, cu genunchii semiflexați, un fel de stâlpnic exaltat. Cică e yogin, rezistă. Flutură un drapel limens. L-am mai văzut la televizor, cu diverse ocazii, întotdeauna agitând acel steag uriaș. I se spune, nu știu de ce, „Stegarul dac“.

Când jandarmii se apropie să-l dea jos, spre binele lui, ca să nu cadă în cap, tinerii încep să huiduie; bărbații în carcase de plastic se izbesc de huiduieli ca de un perete și dau înapoi. Nu vor să întărâte mulțimea, să iasă iar cu capete sparte, cu molotoave, prăpăd în oraș. Stau deoparte chiar și atunci când vreo zece puștani se cațără pe un chioșc de ziare și încep să țopăie pe acoperișul de tablă. Par să se cunoască între ei, au venit în grup. Sunt niște copii, mai au trei-patru ani până să pice la bac. N-au revendicări politice, au venit aici doar pentru adrenalină.

Dinspre Casa Armatei vine o coloană de studenți. Noi suntem studenți, nu suntem violenți! Nu există să existe violență la studenți. Ei intră în facultate cu o păpădie în mână și la absolvire nu lipsește niciun puf din coroană. Piața capătă forțe proaspete și lozincile strigate din mii de piepturi explodează ca un tunet. Nici traficul nu reușește să acopere bubuitul revoltei.

Dar vibrația încetează brusc la câțiva metri mai încolo.

Cu copilul la revoluție. Citește și SCRISOARE PENTRU FIICA MEA

De peste drum, de la Ministerul Agriculturii, abia dacă se prinde un hârâit ca de tranzistor pus între două castroane de tablă. Aici e mai puternic Dan Bitman cu inelul lui mare cât inima, mare cât inima, mare cât inima lui. Muzica se aude de la un chioșc unde se vinde, la preț de restaurant de fițe, vin fiert. Un pluton de jandarmi păzește să stea oamenii frumos la coadă, să nu se blocheze intrarea la metrou.

Chioșcul n-are nici pe departe deverul gheretei de fornetti de lângă Universitate. Acolo s-a epuizat stocul și vânzătoarele stau cu mâinile în sân și se uită printre galantarele goale cum sute și sute de clienți de-ai lor încearcă ‒ fără violență! fără violență! ‒ să schimbe ceva în țara asta.

Pe partea cealaltă, înspre Batiștei, clocotul pieței se stinge la semafor. Ca să se audă până la Romană și mai departe, la Palatul Victoria, e nevoie de mult mai mulți oameni.

Lasă, bă, că strigăm noi și pentru ei. Să dea televizoarele mai tare!





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (1)

Leave a Comment

Scroll to top