O copilărie de neuitat (2) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_5948" align="aligncenter" width="500"] Cu fratele meu Dănuț. L-am lăsat pe el la volan, că era mai mic și plângea mai convingător. Ne-a [caption id="attachment_5948" align="aligncenter" width="500"] Cu fratele meu Dănuț. L-am lăsat pe el la volan, că era mai mic și plângea mai convingător. Ne-a Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » O copilărie de neuitat (2)

O copilărie de neuitat (2)

Cu fratele meu Dănuț. L-am lăsat pe el la volan, că era mai mic și plângea mai convingător. Ne-a scos mama la plimbare în Botoșani, ne-a luat haine noi, ne-a dus și la pe la fotograf. Erau vremuri frumoase. Peste numai un an se dârâma totul: ajungeam la casa de copii. Întâi eu, apoi și Dănuț.

Cu fratele meu Dănuț. L-am lăsat pe el la volan, că era mai mic și plângea mai convingător. Ne-a scos mama la plimbare în Botoșani, ne-a luat haine noi, ne-a dus și pe la fotograf. Erau vremuri frumoase. Peste numai un an se dărâma totul: ajungeam la casa de copii. Întâi eu, apoi și Dănuț.

(Continuare din partea I)

symbol_redRecunoscător îi voi fi până la moarte domnișoarei Elena Niță, bibliotecară și logopedă. A venit la cămin când eram prin clasa a treia, a stat doar doi ani, poate nici atât. Nu era locul ei acolo. Era din alt aluat, din altă galaxie. Blondă, frumoasă, cu ochelari cu rame uriașe, îmbrăcată elegant, se deosebea frapant de învățătoarele noastre măritate în sat, blazate încă din tinerețe, șterse, aproape insesizabile în vestimentația lor demodată, fără pic de îndrăzneală. Vorbea frumos cu noi, ne trata chiar ca pe niște copii, nu ca pe niște vandali puși tot timpul pe rupt haine și spart geamuri în dauna statului. Nu am văzut-o niciodată cu un băț în mână, cu o riglă, cu ceva. Mâinile ei fine parcă refuzau să participe la violență. Reușea cu o vorbă bună, cu o privire, cu un zâmbet ceea ce alții obțineau numai cu țipete și cu bătaie. Noi, copiii, o adoram – mai ales cei de la creșă, care învățau de la ea să articuleze corect cuvintele. Era mama noastră bună și frumoasă, prietena noastră cea mai bună, zâna care cu numai cu o atingere de deget a smuls din țâțâni ușile de fier din existența noastră cazonă. Nu știu de unde a venit, nu știu unde a plecat. A trecut ca o stea căzătoare pe cerul întunecat al acelei vârste, ne-a luminat pe toți cu strălucirea ei efemeră. Dar, cum zice poetul, lumina ei „ne urmărește încă“.

Aveam biblioteca noastră la cămin, separată de biblioteca școlii generale și de biblioteca comunală, într-o clădire de la Comisariat – așa i se spunea local acelui mic campus în care fusese un comisariat pe vremea când Trușeștiul era reședință de raion; mai era și un Tribunal, devenit tot școală, o clădire frumoasă, un castel în miniatură, despre care am auzit că acum nu mai există și cu asta a dispărut și ideea de arhitectură din Trușești fiindcă altceva mai frumos nu s-a construit, e doar acea monotonie tristă, rurală, a unghiurilor drepte și a țiglelor înnegrite de praf, plus câteva blocuri de-a dreptul dezagreabile; la Tribunal am făcut clasa a doua, iar a treia și a patra la Comisariat; se legau bine denumirile astea de esența cazonă a căminului.

Dar să revin.

Biblioteca noastră era bine dotată, de un bun nivel preuniversitar. Însă prin tradiție era ținută ca un fel de sanctuar în care păcătoșii de elevi nu aveau ce căuta. Când venea ziua de mers la bibliotecă, întotdeauna cu grupa, ca și cum toți ar fi terminat în același timp de citit, ți se dădea o carte, nu o alegeai. Bibliotecarul punea o masă în ușă, să nu intre nimeni, și servea acolo ca la tarabă. Venea prima grupă de băieți, depuneau toți cărțile, una peste alta, pe un colț de masă. Puneai cartea în teanc și ți se dădea aceea care venea la rând din teancul alăturat, din cărțile aduse de grupa anterioară. Primul băiat lua prima carte, al doilea o lua pe a doua și așa mai departe. Nu conta că înainte poate fuseseră elevi mai mari sau mai mici, cu alte necesități de lectură, luai cartea care venea la rând. Așa am ajuns să primesc prin clasa a treia un tratat de neurochirurgie al lui Constantin Arseni. Nu știu cum a ajuns în biblioteca aia de la țară, nici cine și mai ales de ce a scos cărțoiul din raft și l-a pus în circulație printre căminari. Căci nu toate cărțile din bibliotecă intrau în circuitul de pe tarabă, doar un anumit fond de carte, mereu și mereu același, că nu se obosea nimeni să-l mai împrospăteze, din dezinteres sau ca să nu se deterioreze prețiosul inventar prin lectură, încât nu o dată se întâmpla să-ți revină o carte deja citită. De regulă, cărțile primite nu ți se potriveau. Erau fie prea dificile sau prea ușoare pentru o anumită vârstă, pentru un anumit nivel, fie deja citite sau pur și simplu nu-ți plăceau. Le mai schimbam între noi, cum se schimbă bocancii în armată, dar se cam fura și era destul de riscant să îți dai cartea: dacă celălalt n-avea grijă de ea? Mai bine o țineai în bancă sau sub saltea. Bibliotecarul nu te putea pune s-o plătești, că n-aveai de unde, dar o bătaie puteai să înhați pentru asta și nu prea se întâmpla să o ratezi. Cei mai mulți nici nu deschideau cărțile împrumutate. Le ascundeau pe sub saltele și cum le luau, așa le aduceau: necitite, nepângărite. Așa era programul: o dată la două săptămâni trebuia să luăm o carte de la bibliotecă. Nu conta dacă o citeam sau nu, nu ne controla nimeni.

Domnișoara Niță a schimbat acest sistem – faptul că i se zicea „domnișoară“, nu „tovarășă“, era alt indiciu al statutului ei special; nu de la început, căci avea de învins inerția unei tradiții solide într-un loc unde cutumele erau mai puternice decât regulamentele oficiale, ci puțin câte puțin, cu tact, cu o îndrăzneală discretă, neclamată. Eu am fost printre primii care au simțit schimbarea.

Într-o zi, când am venit cu grupa la schimbat cărțile, am văzut-o acolo, în spatele mesei care bloca ușa, cu capul în registrul de evidență. În loc de figura cruntă a bibliotecarului de până atunci, de fapt un educator care o dată pe săptămână o făcea pe bibliotecarul, unul cu privire spintecătoare, am văzut un chip blând, luminat suplimentar de lentilele neobișnuit de mari, fața unui om blând căruia puteai îndrăzni să i te plângi. Am început să mă smiorcăi că iar mi-a venit o carte nepotrivită, de colorat, când eu trecusem de mult de nivelul acela și aș fi vrut să citesc ceva de aventuri. M-a întrebat ce mai citisem și ce aș vrea să citesc. A văzut că-mi place. Atunci, ridicându-se și trăgând scaunul de sub masă, mi-a făcut semn – dintre toți, numai mie – să intru în bibliotecă și să-mi aleg singur o carte din raft. Am trecut pe sub masă, de-a bușilea, apoi m-am înălțat pe picioare și am tras în piept adânc mirosul neasemuit de cărți, mirosul acela special de praf și tristețe al cărților nemișcate cu anii din prizonieratul rafturilor. Intrarea în bibliotecă o văd acum ca pe un act ritual, umilire la trecerea pe sub masă, apoi înălțarea în templu. Un act al transformării, al devenirii. Semnificația asta a avut-o și atunci, dar mintea mea n-o descifra și nu era cine să mi-o releve.

Tremuram de emoție lângă rafturile până-n tavan, nici nu știam la ce să mă uit mai întâi, ce să aleg. Treceam de la o carte la alta cu degetul pe cotor și parcă le citeam instantaneu la simpla atingere. Mă umpleam numai de promisiunea lecturii, de presimțirea a ceea ce aș fi găsit în cărți citindu-le, un sentiment inefabil, îmbătător. Am mers în genunchi ca să văd cărțile din rafturile de jos, m-am înălțat pe vârfuri ca să le ating pe cele de sus. Și oricât mă săltam pe degete, tot mai erau în sus cărți la care nu puteam ajunge și mă temeam că s-ar putea să nu fac cea mai bună alegere în acel moment, poate singurul, căci dacă domnișoara pleca de la noi sau nu mă va mai lăsa și altă dată să intru în bibliotecă? Trebuia să aleg repede și bine fiindcă grupa mea termina de schimbat cărțile, trebuia să plec odată cu ceilalți. Nu era de închipuit să rămână cineva de capul lui, rupt de grupă. Atunci ochii mi-au căzut, la înălțimea privirii mele, pe „Toate pânzele sus!“, a lui Radu Tudoran, ediția aia groasă, cartonată, din 1954. O știam, o avea bunicul acasă și îmi citea uneori, niciodată un capitol întreg, niciodată cartea până la capăt, lăsând mereu goeleta „Speranța“ în larg, în căutare. Mâna s-a dus magnetic spre ea. Poate tocmai pentru că o știam, pentru că am recunsocut-o. A fost cartea copilăriei mele, dar și mai mult de-atât. Am citit-o de vreo cinci ori, ultima oară pe la 30 de ani. Nu e o carte pentru copii, cum e clasificată. Dar deloc!

La plecare am înșfăcat din mers și „Moartea regelui Arthur“, de Thomas Malory. Toate cinci volumele! Bibliotecara a ezitat o clipă, apoi mi le-a înscris în fișă. Era prima oară când mi se dădea voie să iau mai mult de o carte.

Lectura era cea mai bună ocupație posibilă în lumea aceea cu foarte puține lucruri permise. Citeam zi și noapte, citeam și din mers, pe stradă. Când se dădea stingerea, la oră fixă, continuam să citesc sub pătură, la lumina unui beculeț de lanternă legat cu sârmă de o baterie. Instalația aia primitivă era destul de ieftină, dar noi, căminarii, o procuram greu, că n-aveam bani. Găseam totuși soluții să îmi procur baterii, care se terminau repede sau începea să curgă acidul din ele, și beculețe, care se ardeau fără prea mare respect pentru banii mei și pentru ideea de calitate. Era acolo un băiat cu doi ani mai mare decât mine, Victor Ciobanu, un cititor pasionat. Era singurul care avea un fel de bibliotecă personală, Dumnezeu știe cum procurată, câteva cărți ale lui ascunse sub saltea. Mi le împrumuta și mie. Iar uneori îmi dădea și câte o baterie, un bec, o bucată de liță. Era cu doi ani mai mare decât mine, se descurca să facă rost. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu Victor. Dar sper să-l întâlnesc odată și să-i mulțumesc.

Citeam, citeam, citeam. Nu era o foame de achiziție culturală, deși conta și asta, căci trăiam vârsta unei curiozități insațiabile, ci în primul rând o formă de evadare, adică de libertate. Odată intrat în lumea cărții, nimic din ceea ce însemna orfelinatul nu mă mai putea atinge.

Într-o grupă de la cămin eram 24-28 de băieți, uneori din clase diferite, cu un singur educator. Cât s-ar fi străduit – dar nu se prea străduia –, nu se putea ocupa de toți. De aceea, ca să funcționeze, sistemul era întemeiat pe reguli aproape militare. Mergeam toți odată la masă, toți la școală, toți la film, toți la somn… Încolonați pe două rânduri, chiar ținându-ne de mână în clasele mai mici. Coloanele acelea de copii îmbrăcați în negru, tunși zero, soioși, plini de bube, cortegii de ciocli umblând încoace și încolo prin Trușești, îmi stau de ani și ani de zile ca un ghimpe în memorie. Stilul ăla colectivist de concepere a programului făcea să se poată lucra mai simplu și mai eficient cu turma de haimanale care eram noi, copii mereu puși pe șotii, dar pe de altă parte ucidea individualitățile, le măcina în marea râșniță a grupului amestecând în mod fatal făina cu pleava. Lectura îți făcea coaja tare, deveneai greu de măcinat.

La meditații, după-amiaza, mă cam plictiseam. Eram atent la ore, dimineața, prindeam totul și nu-mi mai rămânea mare lucru de făcut după-amiaza. Erau temele, corvezile acelea de care nu aveai cum să fugi. Cam inutile, căci nu-mi aduceau mare lucru în plus la învățare, doar îmi consumau timp. Și cam stupide, căci primeam aceleași teme, în mod egal, și cei care luam numai note mari, din primele bănci, și cei din coada clasei, care abia buchiseau, ori citeau acceptabil, dar nu pricepeau nimic din ce citeau. Așa se târau de la un an la altul și terminau clasa a opta semianalfabeți.

În două ore învățam pentru a doua zi, făceam și temele, le dădeam la copiat în fundul clasei – gest deloc altruist, căci a doua zi primeam o eugenie de la beneficiar –, apoi începea plictiseala.

Nu prea aveam voie să fac altceva, de pildă să citesc o carte, ca să nu stric programul. Dacă era de învățat pentru a doua zi, toți trebuia să învățam pentru a doua zi! Sau măcar să ne prefacem. Că dacă venea un control? Așa că mă prefăceam cum puteam mai bine că tocesc din manuale, că scriu teme. De fapt, sub manualul de biologie aveam o carte de la bibliotecă. Însă uneori nici asta nu se putea, venea educatoarea și-mi lua cartea. „Învață!“, îmi striga. „Dar am învățat.“ „Mai învață o dată!“ „Dar și dacă citesc, tot învăț.“ „Da, dar nu-ți pune nimeni notă pe prostiile astea.“ Nota era importantă. Învățam pentru notă. Se făceau statistici, clasamente între clase: care are note mai mari. Așa că jucam teatrul ăla, prefăcându-mă că învăț, sau mă uitam pur și simplu pe geam, cu mintea aiurea. Jumătate din anii ăia de la casa de copii mi i-am petrecut uitându-mă pe geam. În anumite zile aveam program de jocuri. Cine termina de învățat avea voie să joace „Dacii și romanii“, șah, remi, table, „Nu te supăra, frate!“. De jucat nu ne săturam niciodată.

Fratele meu Dănuț, și el la panoul de onoare. Dacă învățai bine erai mai ferit de bătăi. (Diferența de nume e o altă poveste.)

Fratele meu Dănuț, și el la panoul de onoare. Dacă învățai bine erai mai ferit de bătăi. (Diferența de nume e o altă poveste.)

Ce aveam din belșug era bătaia. Nu trecea zi fără o cafteală.

Bătaia era de trei feluri.

Cea mai comună, parte din meniul zilnic, era bătaia dintre noi, pe orizontală. De la înghionteli ușoare până la încăierări cu sânge bușind pe nas. În turmă trebuia să existe o ierarhie și asta se stabilea numai prin bătaie, nu prin notele de la școală, prin bani, bunuri personale, farmec, talent sau alte criterii care ar putea ordona un grup. În vârf trona bătăușul clasei, pe care nu-l dobora nimeni, intangibil pentru un timp, iar ultimul era prostul clasei, care mânca bătaie de la toți. Când te plictiseai, te duceai și-i mai dădeai o castană, o palmă peste urechi, un șut în fund. Între aceste extreme, liderul și codașul, era o zonă în continuă frământare, zona micilor lupte de poziționare. Erau bune bătăile astea că ne dezmorțeau, clarificau neînțelegerile, care altfel ar fi mocnit și ar fi stricat atmosfera. După o cafteală totul devenea limpede și frumos pentru un timp.

Când se băteau doi, nimeni nu se băga, nimeni nu se interesa de ce-și cară pumni, cine are dreptate și cine nu. Nu exista acest spirit. Dreptatea era întotdeauna a celui mai tare. Ne adunam în jurul combatanților să-i privim, să ne susținem favoriții și mai ales, încercuindu-i, să-i ascundem de ochii educatorilor ca să-și poată sparge boturile nestingheriți. „Sparge-i botul! Dă-i la bot! Rupe-i botul“ – astea erau încurajările obișnuite.

M-am bătut de multe ori pentru motive concrete, nu pentru ierarhie, că nu eram interesat de o poziție anume. Mai și dădeam mai și luam, asta era viața la cămin. M-am bătut când mi s-a furat ceva, când am fost insultat, acuzat pe nedrept, pârât… Sau, Doamne ferește, înjurat de mamă! Cine se lua de mama era mâncat. Săream pe el, îl mușcam de gât. Toate înjurăturile erau permise la casa de copii, în afară de cea de mamă. Chiar și cei de la creșă, care nu știau cu adevărat ce înseamnă cuvântul ăsta, se băteau pentru mamele din imaginația lor. Mamele necunoscute, mamele absente erau cel mai serios motiv să-i rupi cuiva o mână.

Era unul Anton Ion, un tip nu mai puternic decât mine, dar cu mult aplomb. A fost multă vreme liderul turmei. Nimeni nu-l atingea nici cu unghia. Într-un an am mers împreună cu capra de Anul Nou. El strângea banii. Eu țineam socoteala în cap. Credea că nu știam cât a strâns și la împărțeală a încercat să mă tragă pe sfoară. I-am cerut banii o dată, de două ori, degeaba. El o ținea întruna că a împărțit corect. N-aveam cum să scot banii de la dânsul. M-ar fi bătut măr. L-am lăsat în pace, dar l-am ținut minte, stăteam cu ochii pe el. Într-o seară l-am auzit cum i se lăuda unui coleg că mi-a dat țeapă. Toată noaptea m-am foit ca pe jar: ce să fac, ce să fac? A doua zi dimineață l-am așteptat la spălător. Când s-a aplecat la chiuvetă, trosc! – l-am lovit mișelește, pe la spate. Calculasem bine lovitura: cu pumnul, din spate, în tâmplă. A căzut pe grătarul de lemn. Nu i-am lăsat timp să se dezmeticească. I-am băgat carabe la bombonieră cât am putut, până m-a rugat să-l las. Plin de sânge, a scos banii de sub saltea și mi-a dat partea cuvenită. Bineînțeles, supraveghetorul de noapte a intervenit și mi-a tras niște vergi de mi-a crăpat pielea. Apoi a aflat și educatoarea, mi-am luat-o și de la ea, că doar eu eram agresorul. Bătaia aia nu m-a urcat în ierarhie pentru că n-am revendicat un loc mai sus. Stăteam cumva la o parte, nu mă interesa. Banii mi i-am obținut, dar în ce fel? Lovind pe la spate. Acum regret. Atunci am considerat că e singurul fel – și ca atare scuzabil – de a regla conturile. Onorabilă sau nu, cafteala aia mi-a asigurat liniștea până am plecat de la cămin.

Al doilea fel de bătaie era pe verticală, când ăia mari, „tovarășii elevi“, îi băteau pe cei mai mici, pe „draci“. Asta e ceva greu de povestit. Sunt multe scene care mă oripilează adânc, până la cutremur, chiar și după atâția ani.

2 la suta pentru GRI lungNoi, cei mici, trebuia să le facem paturile celor mari, să le dăm suplimentele, felul trei, să furăm de prin grădini pentru ei… Să-i speli șosetele elevului mai mare, să-i faci masaj, să-i reciți poezii porcoase la cerere, să faci giumbușlucuri pentru el, să te umilești în fel și chip, inclusiv în posturi pornografice, erau lucruri la ordinea zilei, nu scandalizau pe nimeni. Venea tovarășul elev, căci așa trebuia să le spunem celor mai mari, doar ridica pumnul în sus și nici nu se mai obosea să dea, doar zicea: „Drac, sari la castană!“. Ori nici nu mai deschidea gura, doar ridica pumnul în poziția de dat castane, cu monturile degetelor în față, și noi înțelegeam, săream singuri. La capătul detentei ne aștepta un ciocan de piele și os, apoi o flegmă. Șocul loviturii ajungea până în tălpi.

Se ajungea și la atrocități. Am povestit într-un serial publicat în 1991 în „Timpul“, „Copilărie în genunchi“ se chema, cum un băiat a fost pus să-și mănânce rahatul. Și a făcut-o. Altuia i-a fost crestată urechea cu lama fiindcă n-a vrut să facă ceva urât – și până la urmă a făcut-o. Primul a murit prin clasa a patra, Dumnezeu să-l ierte, al doilea trăiește și sper să nu citească aceste rânduri. Era unul dintre încasatorii de serviciu. Dacă va avea vreodată puterea să se ridice din cenușa umilinței și a fricii, să spună prin ce a trecut, îl voi susține. Mă doare când îmi amintesc de episoadele astea.

Al treilea fel de bătaie era cea dată de educatori tuturor. Erau unii care numai așa se puteau impune: cu bătaia.

Încă din primele zile la cămin am fost șocat de o bătaie cruntă.

Eram în sala de mese, la prânz. Pe rândul de mese alăturat era un băiat mai mare decât mine, Bălan Gheorghe, zis Pârlitu. Fusese ars de mic pe tot corpul într-un incendiu, acasă. N-avea păr pe cap, nici sprâncene, pielea de pe față era subțire și parcă transparentă, ca de celofan; pleoapele arse nu reușeau să-i acopere complet ochii; gura nu o putea deschide de tot. Era desfigurat total. Când râdea, în loc să se lumineze la față, devenea de-a dreptul hidos. Pe acest nenorocit s-a găsit educatorul lui, Nicanor Dumitraș, zis Gălbenuș, să-l bată. Și cum? L-a trântit la podea în sala de mese și-i dădea peste cap cu racheta de tenis. Cu rama de bambus, nu cu plasa. Și picioare în burtă. Băiatul urla inuman din gura lui care nu se deschidea bine, plângea cu ochii fără pleoape, sângele țâșnea de sub pielea subțire și întinsă ca pe tobă, dar Gălbenuș lovea în continuare cu sălbăticie, într-o dezlănțuire dementă. Nu știu ce făcuse Pârlitu, dar orice-ar fi făcut – o boacănă, ce altceva?, doar nu dăduse foc satului – n-ar fi meritat o bătaie ca aia. Am plâns odată cu el, cutremurat de cruzimea bătăii. Mâncasem și eu destulă la anișorii mei, dar așa ceva niciodată nu văzusem până atunci. Dar aveam să mai văd.

Cruzimea s-a rafinat până la manifestări asemănătoare fenomenului Pitești, cel în care deținuții politici erau puși să se tortureze unii pe alții. Episodul ăsta de paroxism al violenței e legat de educatoarea mea, Zmeoaica.

Aveam în clasă un coleg, Mihăiță Ungureanu, mic și-al dracului. Cum întorcea educatoarea capul, Mihăiță o tulea. Fugea acasă ori aiurea, prin țară, îl aducea Miliția înapoi. N-avea stare deloc băiatul ăla. De fiecare dată când revenea lua o bătaie de la Zmeoaica. Dar bătaie, nu joacă. El încasa, plângea ce plângea și la prima ocazie dispărea din nou. O dată a luat-o rău chiar de la directorul Onciu, exasperat de fugile lui, dar tot nu s-a potolit. L-a bătut cu Șarpele, o vână de cauciuc pe care o purta încolăcită în buzunar. Onciu avea totuși un soi de igienă psihică a pedepsei – sau așa credea el. Adică l-a bătut pe Mihăiță în spatele clasei, iar pe noi ne-a pus să privim la tablă și nu cumva să întoarcem capul. Dar urletele colegului făceau nu doar inutilă această prevedere, ci chiar mai greu de suportat.

După una din fugile lui fără număr, când milițianul l-a adus pe Mihăiță de urechi în clasă și l-a predat educatoarei, toți ne așteptam să-l rupă Zmeoaica în bătaie, ca de obicei. Dar nu. A stat la catedră și a început să-i facă morală. Țipa cât o țineau plămânii, neagră de furie – iar asta făcea tot cât o bătaie bună. Până la urmă a ieșit că e vina noastră că nu-l păzim, că Mihăiță e cel mai rău băiat de pe lume, cu toată familia lui, și că ne face clasa de râs, ne scade punctajul la întrecerea între clase. Nu l-a pedepsit ea cu mâinile ei, atât de pricepute la asta, ci ne-a pus pe noi să-l batem. L-a împins pe culoarul din mijlocul clasei, ca prin furcile caudine, iar noi, cocoțați pe bănci, trebuia să-l pocnim cu penare, cărți, rigle, pumni. La prima trecere n-au fost decât doi sau trei care au dat – și nici ăia cu prea multă convingere. Dar zmeoaica l-a târât de guler înainte și înapoi, întărâtându-ne, și la un moment dat toată clasa era călare pe Mihăiță și-l lovea. Era un delir colectiv, o orgie a violenței. Am dat și eu, mărturisesc. Chiar am dat tare. Nu știu cum, în acele momente simțeam că-l urăsc pe colegul meu, de unde până cu puțin înainte îl admiram în secret pentru curajul și pentru abilitatea de a fugi de la cămin de atâtea ori, ceea ce mie nu-mi reușise niciodată. Mi-e rușine și de această bătaie. Și sunt multe rușini înfipte în suflet în acei ani, pe care trebuie să le port cu mine toată viața. Puterea lor întunecată acoperă de multe ori lumina amintirilor frumoase.

Prima bătaie serioasă de Zmeoaica am luat-o în clasa a doua, la puțin timp după internarea mea la cămin. În fața clasei, cu coada de mătură. Pentru că m-am dat pe gheață și am ros astfel tălpile ghetelor. Iar ghetele erau de la stat, nu de la mamele noastre, de acasă. „Că mamele voastre, țipa ea, v-au făcut și v-au zvârlit ca pe cârpe aici, v-au adus pe capul nostru ca să ne mâncăm noi sufletul și viața cu voi, lepădaților!“.

În ziua aceea îndrăzniserăm mai mulți să ne dăm pe gheață. Cineva ne-a pârât. Zmeoaica ne-a aliniat pe toți în fața clasei și ne-a bătut pe rând. Primul scăpa cel mai ușor. Cu cât erai mai departe de capătul de unde începea altoiala, cu atât era mai greu de suportat apropierea momentului. De aceea ne împingeam între noi cu coatele – cineva din afară, văzându-ne, n-ar fi putut înțelege de ce – să prindem loc mai în față, să fim bătuți mai repede. O luai și scăpai, nu mai așteptai atâta cu ochii închiși și cu respirația oprită.

Așa se făcea educație acolo. Rafinamentele pedagogice erau străine locului. Fiecare educator avea stilul lui, „materialul didactic“ propriu. Care cu racheta de tenis, care cu șutul, cu castana, cu arătătorul… Zgripțuroaica bătea cu o coadă de mătură, cu metrul de lemn, cu scândura de la bancă, zgâria cu unghiile. Arsenalul ei era practic nelimitat pentru că ea avea o inventivitate diabolică în a adapta mediul înconjurător la necesitățile pedagogiei de ciomag. De aceea, dacă scăpai din „fușalăile“ ei, niște scule de scărmănat lâna, cum însăși își denumea mâinile neobosite, nu era exclus să te trezești cu ceva în moalele capului, vreun obiect aruncat cu precizie și cu forță, ori să-ți iasă în față și să-ți pună piedică, să-ți bage degetele-n ochi ori să-ți dea cu ușa-n cap.

De la bătăile alea am și acum semne pe corp. Pe nimeni nu interesa ce se întâmpla acolo. N-aveam părinți să ne apere. Când venea câte o inspecție, nimeni nu vorbea și cu noi – în caz că s-ar fi găsit vreunul să aibă curajul să spună ceva. Teama punea o poleială frumoasă, dar falsă, peste viața noastră la cămin. De afară se vedea frumos, partidul se lăuda cu grija ce ne-o purta, noi îi mulțumeam partidului la serbări, recitând cu forță, pentru minunatele condiții de viață.

(CONTINUARE ÎN PARTEA A TREIA)

 

O copilărie de neuitat

 Partea 1

Partea 2

Partea 3

Partea 4

Partea 5

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (1)

  • Aurica Stoica

    Multumesc pentru ghiontul pe care l-am primit…N-am talentul tau, dar am povesti foarte hazlii pe langa cele de-a rasul-plansul….Eu am crescut la Casa de copii nr1 fete , Botosani. si am avut o educatoare foarte buna. Cred ca merita sa scriu in memoria ei. …Abia astept sa citesc continuarea celor scrise. Sunt mandra de tine, domnule ziarist-scriitor! …pasare pe cale de disparitie in ,,padurea ” presei actuale.

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top