Răzvan Constantinescu provoacă (R)umori Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_8401" align="alignnone" width="1024"] Fotografii de Elena Iluță, de la lansarea din București a volumului „(R)umori”, Editura Adenium, I [caption id="attachment_8401" align="alignnone" width="1024"] Fotografii de Elena Iluță, de la lansarea din București a volumului „(R)umori”, Editura Adenium, I Rating: 0
You Are Here: Home » SEMN DE CARTE » Răzvan Constantinescu provoacă (R)umori

Răzvan Constantinescu provoacă (R)umori

Fotografii de Elena Iluță, de la lansarea din București a volumului „(R)umori”, Editura Adenium, Iași, 2013

 

(Text prezentat la lansarea cărții în București)

Doctorul ieșean Răzvan Constantinescu scrie de ani de zile pe Facebook, cu o râvnă devastatoare. Dar până de curând n-a știut că, de fapt, scrie o carte.

O doamnă din Germania, o admiratoare, i-a strâns mănunchi cele mai interesante postări – dar ce nu e interesant la cel pe care-l admiri? –, i le-a trimis în mod conspirativ lui Liviu Antonesei, iar acesta, tot în taină, a organizat masa amorfă a postărilor ca la carte (cum altfel?) și a tipărit totul într-un volum de peste 400 de pagini. La Editura Adenium. Și cum stătea doctorul Răzvan Constantinescu la spital, mai o colonoscopie, mai o postare pe Facebook, iacătă că într-o frumoasă de zi de primăvară s-a trezit autor. Până acum Facebook-ul, Cartea Fețelor, avea numai fețe. Acum are și carte:  (R)umori. Nu cunosc alt caz de debut editorial fără știrea autorului – în afara debuturilor postume.

Parafrazând o zicală românească, Răzvan Constantinescu s-a culcat doctor și s-a trezit (și) scriitor. Zic scriitor, și nu autor, și vom vedea mai încolo de ce.

Autori suntem toți, mai mult sau mai puțin, dacă scriem ceva. Pe Facebook, la ziar, la serviciile secrete, lui Moș Crăciun sau pe pereți. Însă nu oricine are un cont pe Facebok și o admiratoare în Germania poate deveni scriitor. Nici să fii prieten cu Liviu Antonesei nu e suficient. Dovada cea mai bună sunt eu însumi: am și eu o admiratoare în Germania, sunt și prieten cu Liviu Antonesei de vreo 20 de ani, când el și Răzvan nici nu se cunoșteau, am și eu cont pe Facebook și cu toate acestea nu am o carte pe care să o lansez astăzi, odată cu prietenii mei, în formula consacrată de „Cei trei tenori”. De ce nu? Liviu Antonesei are barba, eu – burta și batista, iar Răzvan este o voce (și chiar o portavoce).

Liviu Antonesei, Răzvan Constantinescu, Viorel Ilișoi

În generozitatea lui globală, Facebook-ul îi primește pe toți: și pe cei care au ceva de spus, și pe cei care nici măcar nu știu să scrie. Ceea ce îl deosebește pe Răzvan Constantinescu de masa postacilor pe Facebook este că el are ce spune și știe și cum să spună. Dacă am pune un scriitor la raze X sau dacă l-am inspecta cu un colonoscop (specialitatea autorului), am vedea în structura lui internă că tocmai acestea sunt trăsăturile fundamentale, cele care-l definesc ca scriitor: are ceva de spus și știe cum să o facă. Traducând în termenii teoriei literare, avem de-a face cu conținutul și cu forma operei. Răzvan Constantinescu zice cam același lucru la pagina 39, lăudând un text de-al Simonei Catrina:

„Așa cum nu contează unde călătorești, ci mai degrabă cu cine, tot așa contează mai mult cum scrii decât despre ce scrii”.

El optează aici pentru primatul formei în defavoarea conținutului. Iată-l și calofil. Eu sunt adeptul armoniei dintre ele – și în cartea lui  Răzvan am găsit nenumărate pasaje, pagini întregi de literatură adevărată. Dacă ar mai avea încă o admiratoare în Germania, care să-i decupeze aceste pasaje, din (R)umori s-ar putea scoate un volumaș în fața căruia nu ai mai avea motive să te întrebi ce e cu el: 1. experiment editorial; 2. publicistică la botul calului; 3. gazetă de perete (în Facebook se scrie pe pereți); 4. manifest politic; 5. document de atitudine civică; 6, jurnal de idei și de opinii; 7. stenogramă din poiana virtuală a lui Iocan; 8. critică socială; 9. maieutică de cafenea… și așa mai departe.

Cartea lui Răzvan Constantinescu este toate acestea la un loc, are câte ceva din fiecare. Plus inefabilul. Și asta nu e neapărat ceva rău și nu neapărat ceva bine. Doar este.

Dar în loc să aștepte triajul admiratoarei alemande, care să-i scoată o carte mai mică dintr-o carte mai mare, poate se apucă să scrie una nouă, doar de literatură. Îl îndemn la asta ca un răspuns cu aceeași monedă la insistența lui de a deveni și eu scriitor, deși eu mă simt bine așa ziarist cum sunt – sau mai degrabă: cum am fost… Așa că să se facă el întâi scriitor sadea, că vin și eu după dânsul.

Revenind la catalogarea acestei cărți insolite, imposibil de încadrat într-un gen, trebuie să dăm întâi la o parte segmentul de publicistică pură: articole, interviuri, anchete publicate pe blogul personal și în ziare. Aici lucrurile sunt clare. Ba chiar partea referitoare la epopeea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie din Iași, un dosar de vreo 50 de pagini, este printre cele mai bune produse jurnalistice pe care le-am văzut în ultimul timp. Ce rămâne, partea alcătuită din postările pe Facebook, e „ceva ce nu există”. Nu știi în ce raft să așezi cartea asta. La apariție am numit-o „o refugiere a online-ului în print”. Acum, din necesitatea sistematizării, mă văd nevoit să-i inventez o categorie la care s-o încadrez: LIKERATURA. Pentru că este vorba de literatură născută pe pereții Facebook-ului și marcată încurajator cu Like pe măsură ce era scrisă.

În (R)umori apar și comentarii ale prietenilor de pe Facebook, răspunsuri la comentarii, amicii vin cu idei, deschid noi teme de discuție, provoacă. Textul se naște și din reacțiile cititorilor, care devin astfel și coautori. Aceștia sunt menționați într-un index la sfârșitul cărții și ar putea și ei să-i dea autograf autorului de pe copertă. Scrierea asta interactivă, cu prietenii din listă, s-ar putea numai și LISTERATURĂ.

Likeratorul sau Listeratorul nu este mai puțin scriitor – dacă este.

 

Liviu Antonesei, Răzvan Constantinescu

Un text ca acesta ne arată că doctorul Răzvan Constantinescu are la piept, lângă stetoscop, un condei de scriitor – eseist, pamfletar, critic, portretist, moralist:

“Un idol al dezorientării noastre: Horia Roman Patapievici

Cine nu se-nțelege bine cu metafora folosește, pentru a șoca, scabroșenii distilate din ură. Din ura față de el însuși, deci și față de tot ce seamănă cu sinele detestat ca geneză și apartenență geografică. Psihologii sigur ne-ar putea explica tipul de personalitate care zămislește elucubrații învelite în hârtie igienică folosită și pretinde că asta e creație, artă absconsă, deci nu-s nici proști, nici snobi cei care se închină la ea. Eu cred că e vorba de un om nemulțumit de el însuși, rușinat de faptul că există. Conflictul cu oglinda îi deviază mânia (pentru faptul că s-a născut) către compatrioți. Folosirea predilectă a cuvintelor legate descriptiv de excremente trădează un complex din primii ani de viață, vremea când universul este dominat de ceea ce pătrunde alimentar și de ceea ce se elimină ca rezultat al prelucrării întru dezvoltare fizică; cine știe ce-i spunea tatăl Dionis micuțului său fiu atunci când ajungea seara acasă, după o zi în care era îmbibat de cultura NKVD-istă, cine știe ce anturaj secret se perinda prin curtea copilăriei, poluând definitiv cursul împlinirii sufletești?… Pe lângă HRP, Eugen Barbu (cu a lui «Groapa»pare un fin dansator de menuet pe covorul înflorat al lexicului românesc.” (Pag. 174)

Cu atâtea admiratoare, orice scrii pe Facebook poate deveni carte

Likeraturizând pe Facebook, Răzvan Constantinescu e ca un gladiator în arenă. E aclamat, adulat chiar, dar trăiește pe tăișul sabiei; oricând poate să-l doboare cineva în nisip cu o lovitură bine țintită. Stă mereu în alertă și își întâmpină adversarii cu lancea în piept. Asta îl face să fie un autor viu. Polemicile lui tăioase fac din (R)umori o sărbătoare a pamfletului. Iată-l aici pe aprigul pamfletar atacând presa care-l lasă cu  spatele descoperit în lupta lui singulară pentru reînființarea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie din Iași:

Dacă prevedeam cutremure sau eram doctorul lui Moni, dacă vindeam zeamă de păduchi ca leac contra cancerului sau eram finul lui Becali, dacă-i aruncam lui Cseke cu cerneală în obraz ori îi furam pastrama de sub șa, dac-aș fi câștigat la loto sau vecinul meu er fi violat o pisică, atunci, da, aș fi avut acces la ziariștii adevărați! Mă gândesc foarte serios să-mi pun silicoane!” (Pag. 11)

Sau:

La pacienți n-am ce face, că mă obligă etica profesională, dar de «prieteni» care se scapă în pantaloni în viața reală sau când își văd șeful, iar pe Facebook îmi dau lecții de dictatură și antidictatură, am dreptul să mă feresc.

M-am lovit și în lumea concretă de acei oameni minunați fără nume real, cu poză de floare ori de pisicuță, dar fără caracter. Îmi zâmbeau, mă tot băteau pe umăr încurajator și îmi declarau admirație eternă; când sângeram, dispăreau. (…)

Vin tot felul de zevzeci și mă înjură pe propriul perete de parcă aș fi obligat să stau la bere cu ei sau să ascultăm muzică împreună. Ei nu pricep nimic din ceea ce se întâmplă, n-au făcut nimic pentru comunitate, dar au păreri și exact pe pe peretele meu simt compulsiunea de a le expectora. Eu nu știu ce-ați vrea voi. Am sute de oameni minunați și eu să pierd vremea cu nătărăii?” (Pag. 153)

Ca să nu mai vorbim de această replică:

Tocmai am fost anunțat că Horică Integritate mică mă caută la UMF pe la funcții. I-o ofer pe cea reproducătoare”. (Pag. 173)

(Rectific: aceasta nu este o replică, este o contră.)

Răzvan Constantinescu are câteva calități care-l fac să fie un autor de citit și din mers (pe jos sau cu metroul): vine pe maidanul fără reguli al Facebook-ului cu știința și cu metoda doctorului; e inteligent, spontan, are umor, mânuiește admirabil ironia, este impetuos ca un cal de luptă, este lucid și logic în tot ce scrie, știe să mânuiască biciul din cuvinte împletite-n trei și răsucite-n șase, are idealuri, ceva de apărat și ceva de demolat, are convingeri și păreri. Nu de oameni cu păreri duce țara noastră lipsă, iar Facebook-ul cu atât mai puțin, pentru că acolo s-au concentrat atleții datului cu părerea oricum și despre orice. În plus față de părerologi, Răzvan Constantinescu are argumente și știe să le folosească. Uneori e radical, dar îi stă bine și atunci.

Peste toate argumentele n-ar sta pe gânduri să folosească și argumentul pe care i-l conferă trasul de fiare, cum se spune. Omul merge la sală, face culturism. El merge la sala de forță, eu la sala de mese. Așa că îi recunosc, la pachet, și forța argumentului, și argumentul forței. Iată ce scrie el la pagina 39:

„Dacă un derbedeu în tramvai o numește o numește pe colega de lângă mine  «vacă», pentru că așa a citit el în BZI, că dă lapte, eu – nefiind de acord – nu mă rezum la a-mi composta biletul, ci îmi iau imediat dreptul de a face niște aprecieri obiective asupra creierului pe care-l plimbă și aproape sigur îi dau și doi pumni subiectivi în zona stomatologică prin care și-a exprimat părerea.”

Iată ce putem numi un autor implicat! Se dă jos din Facebook și face ordine concret și contondent în societate. Din păcate, pătura umană insensibilă la pamflet e groasă. E groasă rău! Jurnaliștii spun că o poză face cât o mie de cuvinte. Aici vedem că un pumn zdravăn face cât o mie de pamflete.

Mai mult decât un autor lecturabil, Răzvan este un autor îndrăgit, admirat, chiar adulat ca o vedetă rock. Admiratoarea din Germania, dispusă, cum știm, să-i cearnă toată producția facebookieră pe trei ani – vă imaginați cât a avut de muncă acolo, o Herculină cu mânecile suflecate în grajdurile lui Augias – acea admiratoare nu este, zic, decât vârful aisbergului fremătător care-l însoțește pe Răzvan Constantinescu în tot ce scrie, în toate luările lui de poziție. Succesul și de aici îi vine: de la relația directă cu cititorii, mergând până la îmbrățișări, ceva de neimaginat pentru un autor clasic, separat de publicul lui de cortina de carton a copertei. Și cum să spui că nu are succes, când pe Internet circulă citate apoftegmatice din (R)umori, aforisme scrise pe vederi cu trandafiri înrourați și cu nori diafani? De această înaltă recunoaștere nu se mai bucură, din câte știu, decât Paler și Coelho. N-ar mai fi decât un pas până pe cea mai înaltă treaptă a celebrității pe Facebook: citate lipite pe poze cu pisici.

Iată o mostră, o gândiremă răzvaniană luată la întâmplare – și vă jur că aproape nu există pagină să nu găsești măcar câte o maximă țesută discret în covorul aspru al discursului – numai bună de pus pe o vedere glossy:

„Unele caractere necesită țărână ușoară încă de la majorat, deși ființa care le suportă continuă să respire”. (Pag. 175)

Iar următoarele două sunt luate chiar de pe asemenea ilustrate tip Paler-Coelho, de pe Facebook:

„Smerenia nu folosește la nimic atunci când porcii îți rod sandalele.“

și

„Natura e un întreg. Nu poți rămâne indiferent când vezi un cățel cu piciorul rupt. E ca și cum ficatului nu i-ar păsa de rinichi – în final, moartea rinichiului va ucide și  ficatul.

Banii obținuți din vânzarea cărții vor fi donați unui grup de 15 copii de care Răzvan Constantinescu se îngrijește. Mișcat profund de ultimul citat, intens vehiculat pe Internet de admiratori, îi recomand autorului să o lase mai moale cu copiii și să se aplece și asupra maidanezilor. Pentru că în (R)umori a dovedit că are și dexteritate prozodică, îl rog și în versuri, ca-ntre poeți: “Frățâne, frățâne,/ Adoptă ș-un câne!”.

Nu mă pot abține, în final, să nu citez și un aforism ce mă țintește:

„Talentul are, de cele mai multe ori, nevoie de suferință pentru a se exprima; când burta crește burghez, spiritul se ascunde timid”.

          Dovada sunt chiar aceste umile rânduri.

București, 2013





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top