Sărut-mâna, mama mea! Reviewed by Viorel Ilișoi on . Mama, aproximativ la vârsta când m-a născut pe mine; aici, cu Nicu, fratele meu cel mai mare Nu mi-am mai revenit nici acum după moartea mamei. Și nu știu dacă Mama, aproximativ la vârsta când m-a născut pe mine; aici, cu Nicu, fratele meu cel mai mare Nu mi-am mai revenit nici acum după moartea mamei. Și nu știu dacă Rating: 0
You Are Here: Home » CAREVASĂSCRIE » Sărut-mâna, mama mea!

Sărut-mâna, mama mea!


Mama, aproximativ la vârsta când m-a născut pe mine; aici, cu Nicu, fratele meu cel mai mare

Nu mi-am mai revenit nici acum după moartea mamei. Și nu știu dacă îmi voi mai reveni vreodată. Parcă durerea a ieșit din mine, a crescut în jurul meu și m-a cuprins ca o carapace, mă ține strâns înăuntru. Dar nu ca pe un prizonier, ci cumva tandru și hrănitor, ca pântecul un făt în creștere. Mama, prin absența ei, mă naște din nou. Alt copil, într-o altă lume, fără ea.

A plecat când abia o redescoperisem ca mamă, târziu, după o copilărie și o adolescență în care prea puțin am stat împreună: eu la casa de copii, ea pe unde au dus-o valurile vieții ei zbuciumate. Nici n-am apucat să o cunosc bine. Și când femeia acea pe jumătate străină, în care totuși se găsea tiparul ființei mele, a început să se întoarcă pas cu pas în sufletul meu, când eram gata s-o iau de mână și să strig: „Iată, aceasta este mama mea!“, a murit. A murit ca părinții din poezia lui Păunescu: enigmatică și cuminte, mângâiată de iubirea copiilor ei…

Pe la 2 dimineața am ajuns cu ea la spital, la Botoșani. Am dus-o în brațe până în camera de gardă, în capătul unui coridor lung și alb care parcă se tot lungea cu fiecare pas al meu, mi se părea că nu mai ajung. Mama se făcuse mică și ușoară, ca o copilă, mă ținea cu brațele de după gât, cu capul prăbușit pe umărul meu, încerca mereu să spună ceva. Atât de strâns mă ținea, nu știu cum a încăput moartea printre noi… În brațele mele a murit.

Când în sfârșit am ajuns la camera de gardă, o jumătate de oră am strigat după un medic. Nu mă auzea nimeni. Stăteam cu mama în brațe, sprijinit cu umerii și cu genunchii în tocul ușii, ca s-o pot ține mai bine, plângeam și strigam după doctor. Sora mea dispăruse de lângă noi, alerga pe holurile de la etaj după același doctor de negăsit la două dimineața. Până la urmă l-a găsit pe undeva; a venit cu el de mână, trăgându-l după dânsa. Doctorul s-a uitat la mama, i-a pus mâna pe obraz… Apoi m-a privit în ochi și a clătinat din cap: nu se mai poate face nimic. Din privire a spus asta. Dar pe gură a zis, știind că îl aude, s-o așez pe scaunul rulant că va veni un infirmier s-o ducă în salon. Atunci mama a deschis ochii și, căpătând subit putere, a spus clar, cu fermitate: „Lasă-mă jos, vreau să merg singură!“. Nu putea. Abia își mai putea ține mâinile pe după gâtul meu. Îi simțeam degetele desfăcându-se din strânsoare, mâinile înmuindu-se și alunecând ca niște funii tăiate, trase în jos de foamea pământului.

Acelea au fost ultimele ei cuvinte. Și ultimul, ultimul cuvânt, în brațele mele fiind, a fost „singură“. În ariditatea acestui cuvânt nedrept pentru o mamă i s-a sfârșit viața prin care, la fel de nedrept, doar singură a răzbătut.

De atunci mereu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ajuns acasă cu o zi sau două mai devreme. Aș fi putut. Oricum eram prin zonă, la o oră de mers cu mașina… Și dacă aș fi ajuns mai repede cu ea la spital. Și dacă doctorul ar fi fost acolo… Și dacă… Știu bine că s-ar fi încheiat totul la fel, așa m-au asigurat medicii, dar întrebările acestea nu mă mai lasă. Un fir de speranță se înfiripă mereu printre spinii îndoielii.

Lucram atunci la ziarul „Național“, în București, lucru de care, nu știu de ce, mama se arăta mândră prin sat. Nimeni nu citea „Național“ pe-acolo, nici măcar mama, și niciunul dintre frați, dar tot satul știa la ce ziar scriu și chiar ce articole public, fiindcă mama nu se împiedica de lipsa totală a informației când era vorba să-și laude băiatul; avea destulă imaginație, din care îmi dăduse și mie, ca să le povestească celor din sat, cu amănunte, ce minunății de articole am mai scris. Văzuse odată un reportaj de-al meu; nici măcar nu-l citise pe tot, căci era unul întins pe două pagini mari, doar a hăpăit dintr-o privire titlul, șapoul și semnătura, mai ales semnătura, pe care a și atins-o cu degetul, și asta îi era de ajuns ca să poată broda pe loc, la orice oră, în fața oricui, o operă jurnalistică diversă și animată de un senzațional burlesc. Oamenii din sat, bătrânii mai ales, îmi mai povestesc și acum niște articole de-ale mele pe care nu le-am scris niciodată, așa cum le știau ei de la mama.

Eram în delegație prin Botoșani. Un fel de  a spune „delegație“. De fapt, peste tot mergeam mai mult pe banii mei. „Național“ nu își însușise bunul obicei al celorlalte redacții de a plăti deplasările reporterilor. Cum ziarul nu cheltuia nimic, nu interesa pe nimeni pe unde și cât îți plimbai pixul, atâta vreme cât trimiteai texte cu oarecare regularitate. Așa că puteam să prelungesc cât voiam o documentare.

M-am abătut și pe la mama, în sat. Voiam să rămân câteva zile. Să mai stau cu ea, să-mi văd neamurile, să mă odihnesc. Am luat din Botoșani un autobuz hodorogit, din care la anumite interval sărea câte o tablă, sau doar mi se părea mie când zăngănea la vreun hop, și am ajuns în sat pe la amiază. Un glod gros, crescut ca maiaua, umplea străzile largi ale satului, tăiate în tablă de șah. Era o vreme urâtă, cu nori borțoși, lipiți de acoperișele caselor.

Mama parcă știa că vin. Mă aștepta la poartă, îmbrobodită și înofolită. „Am simțit eu ceva!“ – mi-a zis când am îmbrățișat-o. Mereu simțea. Cu un instinct totdeauna treaz și fără greș. Încă nu apăruseră telefoanele mobile, la țară nici telefon fix nu avea, iar ca să- trimit o telegramă că vin, era un joc de noroc, fiindcă dacă ploua, nici nu se mai putea intra în sat din cauza glodului, nici poștașul nu venea. Soseam de fiecare dată neanunțat, dar nu pe neașteptate. Mă aștepta mama. La poartă, la autobuz, sau își vedea de treburile ei, dar găseam mâncare făcută ca pentru mine, ce știa ea că-mi place mai mult.

În ziua aceea tăiase o găină. Borșul era aproape gata, a făcut și friptură cu mujdei. A scos și o cană mare de vin din beci, roșu ca sângele. „E prea mult! Cine bea atâta vin?“ „Lasă să fie, că nu știi cine se mai nimerește. La mine, doar știi, nu se mai hodinește ușa de musfiri.“

Am mâncat toți: mama, eu, Leta – sora mea mai mică. Afară ploua. După masă, am rămas toți trei.  Mi-a povestit niște întâmplări hazlii cu iubitul și năstrușnicul nostru moș Ion – așa cum povestea ea: luându-te cu dânsa, de mână, în povestea ei. Glodul se umfla pe ulițe. Stăteam în casă. Ea – cu spatele la sobă; și împletea. Îmi făcea niște ciorapi de lână, deși îi spusesem că nu voi purta niciodată așa ceva. „Nu se mai poartă, mamă!” I-am purtat. La oraș. Eram obosit atunci. Aveam 31 de ani, dar am adormit ca un copil cu capul în poala ei. De cealaltă parte, sora mea adormise și ea.

Spre seară i s-a făcut deodată rău. Terminase de împletit ciorapii cât am dormit noi și, când să se ridice, a amețit. A vărsat sânge de câteva ori. N-a vrut să mergem la spital, zicea că nu e nimic, că-i va trece. Nu îndrăgea spitalele. Pe tata l-a privegheat câțiva ani de pe un scaun, la capul lui, cât a fost el internat. După a treia operație pe creier, doctorii i-au zis mamei să-l ia acasă, să moară între pereții lui. Tata și-a revenit chiar ca prin minune și trăiește și azi, are 81 de ani. Mama a murit la 63 de ani și 5 luni.

Răsăritul zilei de 13 octombrie 2012 văzut de Sorin Onișor

Era învățată cu moartea. Mai murise o dată când l-a născut pe Vasilică, fratele meu mai mic. A murit și, tot așa de miraculos ca tata, a înviat după vreo trei luni. S-a scris despre ea, atunci, în revista „Sănătatea”. Pe urmă i-au murit sora, tatăl și mama — țața Ana și bunicii mei, cu care am mai multe amintiri din copilărie decât cu mama. A ieșit cu greu din morțile altora și tot greu a intrat în propria moarte. Câteva ore. După ce a vărsat sânge, pe la 6 seara, a mai avut puține momente de conștiență până la 3 dimineața. Doctorii mi-au spus că n-a suferit. N-a durut-o. Știu. Am ținut-o tot drumul în brațe. De data asta ea era ca și copilul meu, dormind liniștită în brațele mele. A avut varice esofagiene. N-a știut. Nu se ducea la medic dacă nu cădea din picioare. Varicele s-au spart, a făcut o hemoragie, a vărsat mult sânge…

N-am întrebat-o niciodată de ce m-a dat la casa de copii. Nici pe tata nu l-am întrebat. Știu că el s-a îmbolnăvit când eram eu în clasa întâi. Făcuse o tumoare la creier, de la o lovitură  mai veche în cap, cu patul puștii, în armată. A stat aproape trei ani în spital, la Iași, unde a fost operat de trei ori. Mama, lângă el, pe un scaun. Să-i dea să mănânce, să-l spele la fund, să-l întoarcă de pe o parte pe alta. După a treia operație, când doctorii i-au spus că nu-și va mai reveni, mama ne-a luat de la cămin pe mine și pe Dănuț, fratele meu, și ne-a dus la Iași să-l vedem pe tata. Ni l-a arătat cu degetul prin geamul rezervei în care zăcea, la reanimare. Erau patru paturi, patru bolnavi. Nu puteam să-mi dau seama care dintre ei e tata. Atunci mama a intrat în cameră, s-a dus la patul lui și a pus mâna pe el. Nu putea să fie tata! Eu știam că tata era bărbatul înalt și frumos, mereu cu cămașă albă, care făcea lumină în jurul lui când intra seara în sat, venind de la muncă. Și acum mama îmi arăta o momâie negricioasă, cocoșată, cu fața cât pumnul, cu niște dinți mari ieșiți în afară. Nu m-am gândit atunci cât va fi suferit mama văzându-l cum se topește de la o zi la alta. Ajunsese o legumă. Mama a stat lângă el. Doctorii veneau și plecau, ieșeau la pensie, veneau alții, mama era tot acolo, pe scaunul ei, la capul tatei, cu instrumentele devotamentului ei: lingurița și cana de ceai, plosca și clistirul. Mai făcea și curățenie în salon, îngrijea și de alți bolnavi care nu se puteau hrăni singuri, făcea și menaj prin casele doctorilor mari, le ducea copiii la școală, le făcea piața. Pentru asta a fost mamă o eroină și ar fi meritat o medalie, nu pentru cei opt copii pe care i-a născut. Trăim toți opt, mulțumim lui Dumnezeu!, și azi o plângem. Fiecare în colțul lui de țară, pe unde ne-am împrăștiat, fiecare în felul lui, cu plânsul lui.

Cât tata a zăcut în spital și mama i-a fost infirmieră, gospodăria s-a fărâmițat, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Era o gospodărie grea, pentru care, în vremurile bune, tata avea tocmiți doi oameni: Tătuța și moș Vasile Beraru; ei aveau grijă de vaci, de oi, de porci. Când ieșeau păsările din poiată, dimineața, și scuturau din aripi, fluturau rufele pe sârmă. Mamei îi rămânea grija copiilor. Mi-o amintesc învârtind mereu cu melesteul în mămăligă. Termina un rând de mâncare, spăla vasele și se apuca iar de gătit. Pe atunci nu aveam lumină electrică, nu putea păstra mâncarea de la o zi la alta. Era o corvoadă să hrănești atâtea guri. Și mult mai greu era să ții curățenie într-o casă plină de copii. Când nu făcea mâncare, mama spăla rufe aplecată pe jumătate într-o balie cât jumătate de ogradă. Când întindea rufele la uscat, nu se mai vedea casa din drum. Erau vremuri bune, de belșug, când la noi acasă, ori la mămuța, se făceau chefuri cu lăutari aduși cu șareta de la Ștefănești.
Când tata a revenit acasă nu mai rămăsese mare lucru din mana de odinioară. Venise să moară, dar a început, miraculos, să se înzdrăvenească. După ani de zile în care mâncase numai ceai și pireu, cu lingurița, ca un sugar, într-o zi a deschis gura uscată și a cerut, printre surcelele buzelor, un gogoșar în oțet, după poftă. De atunci a început să se întremeze. Când doctorul Nicolae Oblu, cel care l-a operat, a aflat că tata n-a murit, l-a adus cu mașina lui la Facultatea de Medicină din Iași și l-a prezentat studenților lui ca pe o minune a medicinii și a lui Dumnezeu; și mulți ani după aceea, când profesorul Oblu ajungea la lecția respectivă, trimitea mașina după tata și îl prezenta ca material didactic în aula facultății.
Atunci au luat-o mama și tata de la capăt. Și-au cumpărat o casă mai mică pe aceeași uliță, mai sus, iar casa lor, în care am copilărit eu, i-au lăsat-o băiatului mai mare al tatei, din prima lui căsătorie.
Mama îmi povestea că se îndrăgostise de tata când era atâtica. Dar n-au lăsat-o părinții ei, buncii mei, să se mărite cu un pocăit. Au măritat-o cu un cioban  înstărit, un ortodox – care o bătea ca păgânul. Când n-a mai îndurat viața aia de chin, mama l-a părăsit pe nemernic. Și-a luat cei trei copii și s-a întors cu ei în sat, într-o noapte, pe ploaie. Divorțul, cu acte,  avea să vină mulți ani după aceea. Tot pe atunci i-a murit tatei prima nevastă, de la care a rămas cu patru copii. Tata și mama s-au reîntâlnit, încă tineri, cu șapte copii în brațe, și s-au luat. Cum ar fi trebuit să facă de la început, dacă nu-și băgau părinții nasul. (Asta m-a făcut să mă hotărăsc, demult, ca dacă fiica mea va alege un negru, un bou, un mahomedan, un moș, orice, eu să nu mă bag, chiar dacă nu mi-ar plăcea alegerea ei.) Pe urmă, îmi zicea mama glumind, — Doamne, cum știa ea să glumească și atunci când îi plângea inima — au mai făcut cinci copii împreună, ca să aibă primii șapte cu ce să se joace, fiindcă pe vremea aia copiii, la țară, nu prea aveau jucării. Ai lui, ai ei și ai lor ne ținem acum de frați. Dar atunci, când s-au întors acasă, mama și tata au avut niște neînțelegeri cu băiatul cel mare al tatei. S-au mutat amândoi în altă casă, dar ceva n-a mers. Nu știu ce. Eram la cămin, habar n-aveam ce se întâmplă acasă. Când am venit în vacanța de iarnă din clasa a cincea, i-am găsit separați. În același an mama s-a mutat în Florești-Prahova.
Mama (X), la o nuntă în sat; în spatele ei, tata.

Mama (X), la o nuntă în sat; în spatele ei, tata.

Cum nu i-am întrebat niciodată de ce m-au dat la casa de copii, tot așa nu i-am întrebat nici de ce s-au despărțit. Fusesem educat așa: să nu-mi judec părinții. Acum nu mai sunt de acord cu asta, dar e prea târziu. Tata trăiește, dar tot nu îndrăznesc să-l întreb. Mi-e rușine să-l iau la rost. Și mi-e teamă de ce mi-ar putea spune dacă totuși aș îndrăzni. Îmi ajunge (oare chiar îmi ajunge?) să știu că am ajuns la cămin din cauza bolii lui. De câte ori nu mi-am dorit la cămin ca mama să fi făcut ca vecina noastră, Maria lu’ Zamfir a lu’ Aramă! – avea 14 copii și a ieșit cu toporul la poartă când a venit o comisie de la Sfatul Popular să facă o anchetă socială, să-i mai ia la stat din copii. Abia după revoluție am aflat de la mama că a vrut să ne ia de la cămin, pe mine și pe Dănuț, când tata a ieșit din spital și s-a pus pe picioare. Dar directorul căminului, Teodor Onciu, a sfătuit-o să ne lase acolo, fiindcă în sat la noi nu se făcea carte. El știa ce se întâmplă pe la toate școlile din zonă, fiindcă era în comisia care acorda grade didactice pentru toți învățătorii din comunele învecinate, umbla peste tot. La noi erau numai niște suplinitori care veneau și plecau, mereu alții în fiecare an școlar, cam bețivi, numai de școală nu le ardea. Mama n-a răspuns pe loc. S-a întors peste o săptămână și a zis că ne lasă la cămin. Atunci nici n-am știut că s-a discutat plecarea mea de la Trușești. Am aflat după revoluție. Acum cred că a procedat bine. Acum, orice-ar fi făcut mama, a făcut bine.
Mama a ajuns la Florești cu fratele meu mai mic în brațe și cu o sacoșă. O lua, a treia oară, de la lingură. Îmi amintesc că în vara lui 1978, când tătuța m-a dus la Florești s-o văd, locuia într-un cămin de nefamiliști, într-o cameră cu patru paturi de fier, ca la spital, cu un șifonier și cu o chiuvetă în colț. Mama spăla cearșafurile cu mâna, într-un lighean, exact ca la țară, fiindcă nu avea mașină de spălat. Și plângea că a ajuns să doarmă pe cearșafuri și pe perne de la străini, ale fabricii de cauciucuri, după ce făcuse o gospodărie cu primul soț și două gospodării cu al doilea, cu tata. Încă și din sărăcia aia i-a mai furat cineva ceva. I se făcuse milă de o fată angajată de curând la uzină, o turcoaică de prin Medgidia, și a luat-o să stea cu ea. După vreo două luni, turcoaica a dispărut cu tot ce-a putut să care din cameră — în primul rând cu banii de sub saltea.
Pe urmă mama a primit un apartament cu trei camere, de la Primărie. Eram la ea când i-a venit hârtia. Muncisem toată vara la strâns paie, la măturat prin Florești, la adunat gunoaie din parc și din curtea spitalului de TBC — mama trebuia să aibă nu știu câte „zile de muncă în folosul comunității” ca să primească apartament —, așa că eram tare bucuros și mândru că se muta — puțin și datorită mie — într-o casă adevărată. Acum mi se pare un vagon de tren de navetă, un spațiu strâmt și incomod, dar în seara când ne-am mutat acolo am pășit ca într-un castel. Ne-am mutat seara, în jumătate de oră. Tot ce am avut de luat de la cămin am putut căra cu brațele, în câțiva saci de rafie. În seara aia am mâncat pâine cu ceapă și am dormit pe jos, pe niște paltoane, înveliți cu alte haine. Era ultima zi de vacanță dintr-o vară frumoasă.
Când am revenit peste un an, casa era de nerecunoscut. Nu știu cum făcuse de o mobilase și o aranjase atât de frumos. Nu știu cât își rupea de la gură ca să strângă tot anul ulei, zahăr, carne pentru noi, când veneam în vacanță. N-aveam cartele de alimente în Florești, dar nu ne lipsea nimic. Mama avea și darul de a face mâncare din nimic. Din doi morcovi și o ceapă făcea o mâncărică de ne lingeam pe degete. Venea în București, unde se mai găsea câte ceva, fără cartelă, și făcea provizii pentru noi. Într-o zi a nimerit la o alimentară de pe la Gara de Nord unde se vindea slănină la liber. Era bună, că o topea și o ținea la borcan; mai gătea și cu untură, dacă nu îi ajungea uleiul de pe cartelă. A stat o dată la coadă și a luat o bucată de slănină; atât se dădea: la liber, dar numai câte o bucată. Pe urmă a mai stat o dată la coadă și a mai luat un hartan de slană. Pe urmă, încă unul. Cum slănina se tot aduna și nu putea s-o țină în mână, a pus teancul de șunci pe colțul tejghelei și s-a așezat iar la coadă. Rândul mergea, teancul ei creștea. La un moment dat vânzătoarea a anunțat ca s-a terminat slănina. Cei care veniseră mai târziu la coadă și nu văzuseră manevra mamei au arătat spre vraful de slănină și au strigat: „Cum s-a terminat, tovarășă, dar aia ce e?” Mama a simțit pericolul. Parcă și vedea cum îi vin copiii în vacanță și nu are ce le da să mănânce. Disperată, s-a aruncat cu tot trupul peste mormanul de slănină, l-a cuprins cu brațele și a început să strige: „E șunca mea! Șunca mea!”
New Picture (1)Mama era copilă în timpul războiului, apoi în timpul foametei din ’47. Dar ne vorbea cu nostalgie despre acele vremuri – când stăteam câte 20 de ore la rând pentru un pachet de unt, o dată pe săptămână. Lili, eu, Dănuț și Vasilică stăteam cu rândul la coadă să nu pierdem locul. De sâmbătă până duminică. Dimineața, când apărea mașina cu lactate, venea mama și prelua rândul. Se întorcea pe la amiază, obosită, cu hainele rupte, ținând în pumni un pachet de unt pe jumătate topit, scurgându-i-se printre degete. Nu știu ce minuni făcea, dar pachetul ăla ne ajungea la toți. Probabil se împrumuta de la vecini, urmând să le dea rația ei de unt după ce plecam noi la școală. Dacă ar fi trebuit să-și taie o bucată din carnea ei, ca să nu ne fie nouă foame, n-ar fi ezitat să o facă, fără ca noi să știm.
O vedeam doar o dată pe an, în vacanța de vară. Iarna și primăvara stăteam la tata și la bunici. Abia după revoluție am înțeles pe deplin ce sacrificii făcuse pentru noi în acele două-trei luni pe an, cât eram împreună. Eram în Iași, la „Timpul”. Venind des la București, în delegație, treceam de fiecare dată pe la ea, la Florești. Îmi era în drum. Stăteam și câte o săptămână. Când a ieșit la pensie și s-a întors în sat, să aibă grijă de mama ei, venind astfel mai aproape, o vizitam și mai des. Din 1990 și până în 1999, când a murit, am stat alături de mama mea mai mult decât din copilăria conștientă, de pe la 4 ani, și până la 22 de ani. Aproape că nu am amintiri cu ea din copilărie. Am redescoperit-o atunci și nu ne-am mai despărțit decât când n-a mai fost loc pe lume pentru ea. Între 22 și 31 de ani am fost un copil cu mamă, ca toți copiii. Aceea a fost adevărata mea copilărie: la maturitate. Locuiam într-un sat din Iași, la socri. Plecam de-acasă cu săptămânile ca să stau cu mama, la Albești, Botoșani, în satul unde ar fi trebuit să mai copilăresc.
Îmi lipsește de 13 ani în fiecare zi. Era singurul om de care îmi era rușine dacă greșeam cu ceva. Nu am sfinți. Când mă rog pentru ceva, la ea mă rog. Și ea se ruga pentru mine. În vara anului 1999, anul morții, a stat mai mult pe la mine, în București. Atunci locuiam cu chirie într-o garsonieră de 3 pe 3 metri. Ea dormea pe singurul pat din încăpere, eu pe o saltea. Într-o noapte, când credea că am adormit, s-a dat jos din pat, s-a pus în genunchi și s-a rugat în șoaptă. Am prins cu urechea, din murmurul ei, că se ruga pentru mine, doar pentru mine, ca și cum nu ar fi avut și alți copii. Se ruga să prindă ziua în care mă va vedea la casa mea, eu fiind atunci singurul dintre toți copiii ei rămas fără casă. N-a mai apucat să mă vadă așezat la locul meu. Ea știa ce înseamnă. A ridicat cu mâinile ei, lipindu-le cu lut, trei case la țară — cu primul ei soț, apoi cu tata, apoi de una singură — și n-a avut parte de niciuna. A luat-o de la lingură de alte două ori la Florești, apoi din nou la țară. Avea încăpățânarea oarbă a unei furnici. Lecția asta nu a apucat să mă învețe: să o iau de la capăt iar și iar. Cum a făcut ea toată viața. Nimic n-o putea opri. Numai moartea a înfrânt-o pe mama. Într-un 13 octombrie negru, acum 13 ani.
Dar e mereu cu mine. Aici, aproape.
Și zilnic îi spun: sărut-mâna, mamă!





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (43)

  • Dana

    Dumnezeu sa o odihneasca !

    Răspunde
  • Luminita

    Viorele, m-ai facut sa plang in seara asta! Am aprins o candela pentru mama ta, odihneasca-se in pace!

    Răspunde
  • Anonymous

    Odihneasca-se in pace!

    Răspunde
  • Vorniceni Nèws

    PENTRU MAMA
    *autor Grigorescu Ionut*
    Tare necajita ai fost mama,
    Iarna, vara, orice timp trecand,
    Cat era de frig sau de caldura
    Tot desculţa te-am vazut umbland.

    N-ai purtat o haina mai ca lumea,
    O scurteica veche doar aveai,
    Dar şi pe aceea intodeauna
    Doar la sarbatori o imbracai.

    Cuvintele oricum vor fi puține
    Ca sa exprime ce-aș avea de spus,
    CAci pentru mine mama ești o lume,
    La orice intrebare – un raspuns,
    Esti raza calda de la soare
    Ce-mpraștie lumina-n jur,
    Si curcubeului ii da culoare
    Si inca cate-as mai avea sa spun,
    Dar niciodata nu-mi ajung cuvinte,
    Ca dragostea sa ți-o împartasesc,
    Esti tot ce pot numi iubire,
    Si tot ce este pamantesc.
    Tu pentru mine ești o adiere
    De vant, ce bate in pustiu,
    Esti picatura ploii ce astupa
    Si crapatura din pamant,
    Esti firul verde ce rasare,
    Sa-nfrunte crudul ger și vant,
    Esti fericire și esti alinare
    Esti sensul care-l are un cuvant.
    Esti rasaritul și apusul
    Din orice zi din viața mea
    Si doar ca sa-ti admir surasul
    Eu, toata lumea as înfrunta.
    Tu esti motivul nostru de bucurie
    Tu esti izvorul de speranta-n noi
    Tu esti cea care ne indruma,
    Sa ne intoarcem acasa , inapoi!

    Răspunde
    • Anonymous

      Adevarat..mama este cel mai drag om de pe lume…eu nu o mai am langa mine de la 18 ani..si-i duc dorul in fiecare zi!Felicitari domnule Ilisoi ca nu v-ati uitat mama..D-zeu s-o odihnesca in pace,pe ea si pe toete mamele din lume care au trecut in nefiinta!

      Răspunde
    • Anonymous

      Nici nu stiu ce sa zic …adevarat in toate despre mama .cat sufera chiar din tinereta ei si pana la batranete .se casatoreste …are copii …barbat care o bate ….sufera nu spune nimanui ….trce timpul copiii se casatoresc …iar grija de mama nu o lasa daca suntem bine cum o ducem si tot asa .iar daca o intrebi daca o doare ceva niciodata nu spune DA.sunt departe de mama ii duc dorul in fiecare zi si in fiecare seara ma rog sa ajung cu bine la ea sa o imbratisez si sa-i spun saru mana mama.pentru acei care nu mai aveti mamele langa voi sa stiti ca acolo de sus va vegheaza iar voi mereu sa le aprindeti cate o lumanare ca mult se vor bucura .am citit cu lacrimi in ochi ceea ce ati scris despre mama d-vtra.pe la inceputul acestor randuri mult de tot o regasesc pe mama mea.e f adevarat ca mult de tot indur mamele pentru pruncii lor .sanatate multa sa avem si sa ne bucuram de orice clipa ca timpul trece f repede si parca nici nu ai timp de nimica……………….

      Răspunde
  • igorspan

    Da. Trist si impresionant, parcă e o poveste puțin schimbată despre mama mea, sau despre aproape toate mamale care s-au stins. Mulțumesc domnule Viorel Ilișoi că m-ai făcut să mi se umezească ochii gândindu-mă la mama.

    Răspunde
  • Anonymous

    Dumnezeu s-o odihneasca !

    Răspunde
  • Vasile Mîrza

    frumos si emotionant merita o ecranizare

    Răspunde
  • Razvan Mateescu

    Rareori mi-a fost dat sa vad un asemenea monument de sensibilitate dedicat celei mai sfinte fapturi din viata fiecarui om. Eu nu mai am mama, nici Dana, dar am sa trimit aceasta poveste tuturor prietenilor care inca mai au mame. Dumnezeu s-o odihneasca in pace!

    Răspunde
  • Kolukul

    Superb text. Multumesc pentru el.

    Răspunde
  • Anonymous

    Ai darul ca, prin ceea ce scrii, sa rascolesti cititorul, sa nu-l lasi indiferent. Asta te face special. GeorgeL

    Răspunde
  • Boeru

    Dumnezeu să o odihnească şi să îi mângâie sufletul cu realizările voastre!

    Răspunde
  • valentin amariei

    Fara cuvinte. Pot spune ca ma regasesc in aceasta poveste. Cineva spunea ca i s-au umezit ochii gandindu-se la mama lui. Eu am plans . . . Si inca ceva, Viorele. Ma bucur enorm ca te-am cunoscut .

    Răspunde
  • Alinka

    Am plans. Multumesc. Si o sun pe mama.

    Răspunde
  • Viorel Ilișoi

    Va multumesc tuturor: si pentru condoleante si pentru aprecieri.

    Răspunde
  • Anca Constantin

    Dumnezeu s-o odihneasca in Lumina !

    Răspunde
  • Ovidiu Copaci

    Odihna Vesnica!

    Răspunde
  • Audio Integral Colombia

    Dumneze sa o ierte! Mi-au dat lacrimile cand am citit.. Sarut mana ,mama!

    Răspunde
  • Ciprian Timofte

    aceasta povestire imi aduce aminte d bunica mea ,care a locuit la tara,maica-mea fiind d la oras…:)si citind aceste randuri ,gandul la ea mi-a zburat….d-le Viorel parca despre ea povesteati……Acelasi bun simt si respect pe care il aveau atunci oamenii d la sat…..nu mai stiu c scriitor a spus….”vesnicia s-a nascut la sat” si asa este.

    Răspunde
  • Anonymous

    Dumnezeu sa o odihneasca si pe dumneavoastra sa va ocroteasca… Lavinia Alexandri

    Răspunde
  • Anonymous

    Da si mie imi e dor de mama mea.

    Răspunde
  • Anonymous

    Suflet pe tava se numeste ceea ce ai facut.

    Răspunde
  • Anonymous

    vad ca durerea este identica,am plans pentru mama care a plecat prea repede acum 10 ani,enigmatica si cuminte cum bine ati spus.ea era mai tanara,mai avea copii tineri,14 si 16 ani dar nu cred ca a ales ea cand pleaca.am crezut ca nu e normala durerea dupa ataia ani….dar ea exista,imi aduce aminte ca sunt copilul nimanui….

    Răspunde
  • Anonymous

    Poate ca se roaga si acum, acolo unde este…
    O binecuvantare sa ai o asemenea mama- aici sau dincolo.

    Răspunde
  • Gabi

    Iti doresc sa scrii/publici toate acele texte pe care ai fi putut sa i le citesti mamei tale si s-ar fi bucurat ca le scrii.

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Multumesc. Dar trebuie sa precizez ca mama, Dumnezeu s-o ierte!, era o femeie fara scoala, dar inteligenta si cu mult bun-simt. Isi stia lungul nasului si imi respecta alegerile, asa ca nu mi-a cerut niciodata sa scriu ce i-ar placea ei.

      Răspunde
    • Gabi

      Vorbim despre lucruri diferite.
      E ca si cum te-ai privi intr-o oglinda…. si simti daca ai facut totul dupa sufletul tau.
      E singura oglinda pe care o poti avea- daca a fost\este este singurul suflet in fata caruia ai simtit\poti simti rusine.

      Nu mai e nevoie de nici o adaugare…toate astea si altele sunt conturate deja. Si, mai presus de cele precizate, un om cu foarte multa iubire. Multa, multa iubire, pana la sacrificiu. Ceea ce e atat de rar!

      Esti norocos ca o ai si ca probabil te apara, de unde e acum.

      Răspunde
  • Anonymous

    Da, ceva care defineste tot: sacrificiu. Mai important decat orice altceva.
    Mai stie cineva cuvantul asta, in zilele noastre?

    …Viata unui Om care renunta la sine, pentru a-si ingriji sotul (ani la rand!), care poarta intreaga viata durerea de nu avea copiii aproape (si fizic) e o lectie pentru fiecare dintre noi. Pentru orice om orbit de orgoliu.

    Răspunde
  • Anonymous

    Offfff, nici nu vreau sa-mi imaginez momentul in care voi vorbi despre mama mea la trecut……..deja plang…mama ta a fost speciala, si a mea este la fel, si suntem norocosi ca am avut pate de ele, caci sa stii, multe au doar pretenti de mama, si din pacate am cazuri reale la care ma refer……

    Răspunde
  • Anonymous

    In afara de lacrimi nu pot spune nimic. Un nod in gat si un suvoi de lacrimi m-au acaparat.

    Răspunde
  • Anonymous

    Dumnezeu sa o odihneasca in pace.Apreciez ff.mult acesst gest pentru mama .

    Răspunde
  • Anonymous

    Nu mai stiu de cate ori am citit asta, dar e mereu ca si cum as citi-o prima oara.

    Totusi, de data asta am observat: un „cu” in plus la fraza asta: „În seara aia am mâncat pâine cu ceapă și am dormit pe jos, pe niște paltoane, înveliți cu cu alte haine”.
    Dupa eventuala corectura, comentariul asta poate fi sters.

    ….daca era mai jos probabil ca nu mai observam, nu poti sa ajungi la sfarsit fara lacrimi. Chiar daca stii deja povestea, si de 20 de ori daca citesti, e ceva care se transmite dincolo de cuvinte….

    Răspunde
  • Anonymous

    Ferice de cei ce aveti amintiri cu si despre parinti! Ce-ti poti aminti de copilarie si de mama daca astea s-au dus cand aveai doar cinci ani? Frumos omagiu!
    )

    Răspunde
  • Adriana

    Nu pot să spun decât am lăcrimat. Şi suspinat, şi iar lăcrimat! Suntem prea săraci în cuvinte pentru a-ţi spune ce sentimente a stârnit în noi acest text.
    Dumnezeu s-o ierte!

    Răspunde
  • Carmen

    Superba poveste …si dacă ar fi doar o poveste este adevarul dur prin care ne-am croit drum in viața . Am plâns cum plâng de o luna decand sunt departe de mama am plecat printre străini la nici 20 de ani ca sa încerc sa-mi fac datoria de copil sa le fac viața mai ușoară . De o luna stau si ma întreb dacă bani or sa răscumpere ruptura dintre noi 🙁

    Răspunde
  • Luminita

    Sa le fie tarana usoara PARINTILOR care nu mai sunt….

    Răspunde
  • Angelica

    Ati fost binecuvintat cu o asa mamä si pentru faptul cä ati petrecut un timp foarte Important/marcant impreunä. Altii la varsta aceea nu mai träiesc impreunä.
    Binenteles insä cä textul este zguduitor si cine isi iubeste pärintii simte.
    Dumnezeu sä o aibä in impärätia lui.

    Multumesc pentru aceste Momente emotionante si ii multumesc Cerului pentru mämicuta mea❤️

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top