Strălucitor Reviewed by Viorel Ilișoi on . ( „Strălucitor“ a fost desemnat „Cel mai bun text“ la „The Industry Awards“, ediția din 2012. L-am citit la microfon, într-o după-amiază, la Asociația Națională ( „Strălucitor“ a fost desemnat „Cel mai bun text“ la „The Industry Awards“, ediția din 2012. L-am citit la microfon, într-o după-amiază, la Asociația Națională Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Strălucitor

Strălucitor

( „Strălucitor“ a fost desemnat „Cel mai bun text“ la „The Industry Awards“, ediția din 2012. L-am citit la microfon, într-o după-amiază, la Asociația Națională a Nevăzătorilor din România, cu sprijinul Cristinei David, care a și editat înregistrarea. Îi mulțumesc.)

***

         Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. Acesta este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit în ultimii ani, de când m-am despărțit amiabil de alcool. Pe măsură ce renunț, cu vârsta, și la alte bucurii, descopăr noi și noi principii ale acestei meserii fascinante. Un strop din această înțelepciune târzie mi-ar fi prins bine în toamna lui 1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, disprețuiam înțelepciunea și îi ocoleam pe înțelepți. De câte ori îmi amintesc de acea aventură mă îneacă regretul că am ratat un reportaj mare din cauza beției. Și simt în gură gustul ciudat al acelei băuturi blestemate: surcele și caramele cu vagă aromă de toporași.

***

         Pe la începutul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori „Din Calidor. O copilărie basarabeană“. Mi se părea – și nu cred nici acum că mă înșelam – una dintre cele mai frumoase cărți din lume. M-a zguduit la prima lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O paralelă între satul din carte, un Macondo românesc, și satul real, abia scăpat de un an din imperiul sovietic.

Ieșeam prima oară din țară nepunând la socoteală incursiunea din 1990, când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis granița pentru câteva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în interiorul Basarabiei și am fraternizat cu niște localnici, chiar pe malul apei, până ne-am făcut criță. Porniți cum eram, era cât pe ce să bem și frontiera.

 

Emoție și salam

Am trecut așadar Prutul cu emoție și cu salam.

Lucram atunci la „Timpul“. Tipăream revista la Chișinău, că era mai ieftin. Aveam colegi care se duceau săptămânal la Chișinău, la tipografie. De la ei am aflat că frații noștri moldoveni nu obișnuiesc să-ți dea demâncare. Te întâmpină bucuroși, te strâng la piept cu o sută de brațe, strigă lăcrimând: „Noi vrem să unim cu Țara“, apoi te înhamă la băut. Și nu băute lenevoase, de umplut timpul, ci din alea rusești, epopeice, cu țocăieli, cu bocete, cu cântece revoluționare, până cad toți sub masă și rămân țepeni câteva zile, cu zgaibele-n sus, ca broaștele în formol. Unul nu ți-ar fi dat o bucată de pâine, un castron de borș. Mâncarea era, la ei, pentru muieri și pentru copii – îmi spuseseră colegii. Așa că am plecat pregătit. Pe lângă burlanul de salam mai aveam în diplomat zece conserve de pește, zece pateuri și zece ouă fierte. Mâncarea mea pentru trei zile, poate patru, cât socoteam eu că mi-ar fi fost de ajuns pentru marele reportaj. Plus patru jumătăți de vodcă „Săniuța“. Trăscăul fusese planificat pentru optimizarea relațiilor internaționale, dar nu era exclus nici uzul propriu.

Traficanți de praf de tobă

Prima parte a călătoriei, de la Iași până la jumătatea podului de peste Prut, a fost liniștită. Dar cum a intrat dubița cu cauciucurile din față în Republica Moldova, a început aventura. Un vameș s-a urcat din mers, și-a scos oaia de pe cap și a dat-o să meargă din mână în mână.

– Ia, vărsați aicea frumușăl, da’ amu ia, că nu-i vreme!

Oamenii aveau bani pregătiți și îi puneau în căciulă fără crâcnire, ba chiar se luminau de mulțumire, parcă ar fi dat la cutia milei. Știau că așa pot trece prin vamă ca pe sub batistă la Periniță, repede și fără complicații, fără să fie dați jos și controlați de-a mărunțelul în sacoșoaiele lor de rafie, cât niște corturi. Dubița cu care plecasem din Iași era plină cu basarabeni, niște amărâți care plimbau câte-oleacă de praf de tobă din Basarabia în România și înapoi. Dacă le mai rămânea și lor ceva din negoțul ăla, abia le ajungea de treninguri. Credeam că treningul era folosit doar ca echipament de lucru în micul trafic de frontieră, dar aveam să observ curând că devenise un fel de port național al basarabenilor. Înlocuiseră chimirul cu o borsetă legată de-a cățeaua, pe șold, iar opincile cu adidași.

Lângă mine ședea un băiat cu trening nou-nouț, de mire. A scăpat câteva ruble în căciulă și mi-a pus-o mie în brațe. Nu știam că așa se face, nu eram pregătit să dau șpagă. Mergeam la Mana pe banii mei, împrumutați de pe la prieteni. Aveam fix de drum, dus-întors, și pentru trei nopți la vreun hotel – cu saltele de paie, dacă s-ar fi putut. Niciun leu în plus. Mâncare și băutură îmi luasem de-acasă. Într-o secundă am refăcut mental toate calculele. Din nou mi-a dat fără zecimale. Dar parcă n-ar fi fost de-ajuns că eram sărac, nu știu ce-mi veni să fiu și cinstit, în completare.

– Eu nu dau șpagă! – am strigat hotărât și am dat căciula mai departe.

 

Fotografii din arhiva personală

Fotografii din arhiva personală

Un român căpos

Prutul s-a oprit pe loc. Șoferul a frânat și el brusc. În dubiță s-a făcut deodată liniște ca-ntr-un ou proaspăt. Toate fețele s-au întors spre mine mute și crunte. Vameșul s-a învinețit la față, i-au ieșit ochii ca la melc.

– Bojî moi! Gios! Tătă lumia gios! Chiar amu ia!

– Da’ noi di ci, cari vra sî zicî? Bănuțî di la noi s-o strâns șî, iaca, de-amu nu putiem trieci! Da’ di ci?

– Iesti pintri voi un român căpos! – a răspuns vameșul.

– Mî hatim poitii, ostanovite ego! – au strigat în cor frații mei basarabeni.

La vremea aia încă îmi mai aminteam câte ceva din rusa învățată la școală. Nu prea multă, că am avut parte numai de profesori alcoolici, știut fiind că nu capeți accent rusesc dacă nu uzi limba cu vodcă, dar destulă cât să înțeleg că ticălosul trebuia să rămână, iar ceilalți să plece.

Am coborât înghiontit din toate părțile.

– Pașel na hui! – mi-a strigat unul cu față de calmuc.

Era o clară și directă trimitere la origini, dar, având în vedere situatia neprielnică în care mă aflam, am tradus și eu ca Irina Margareta Nistor, „Du-te dracului!“, variantă ce nu mă obliga să mă întorc și să-i dau una peste bot calmucului care mă înjurase, de să-i sară calmucii pe parbriz, după care să mă arunc vitejește în jumătatea românească a Prutului și să mă întorc acasă ca un șoarece murat, dar demn!

 

„Kakaia prablema?“

Dubița a trecut pe lângă mine, eu am rămas. Să fiu vămuit, amu ia, la Sculeni. Vreo zece militari s-au strâns în jurul meu, toți cu Kalașnikovul la piept.

– Kakaia prablema?, a întrebat unul care părea să fie șeful. Era plin de steluțe de tablă pe căciulă, pe epoleți, pe guler. Ceilalți au arătat cu mitralierele spre mine.

– Da’ mătăluță undi ti duci?, m-a luat comandantul pe românește, privindu-mă chiondorâș.

– Sunt ziarist. Poftim legitimația. Mi s-a cerut să dau șpagă. Mită. Dar eu vreau să trec granița legal. Merg să scriu un reportaj despre Paul Goma.

Credeam că dacă aude de Paul Goma o să mă treacă prin vamă în brațe. Dar el nici n-a clipit.

– Cini-i Paul Goma aista?

– Este un mare scriitor născut aici, în Basarabia. În satul Mana, raionul Orhei. Acum trăiește la Paris. N-ați auzit de el? E cunoscut în toată lumea.

– Așă, cari vra sî zîcî… la Paris… – a mormăit el în guler.

Habar n-avea de Goma. Dar de Grigore Vieru n-avea cum să nu știe, m-am gândit pe loc. În Basarabia, atunci, îl cunoșteau și copacii.

– Dar mai întâi voi face un interviu cu Grigore Vieru – am plusat, brusc năpădit de speranță. Mă așteaptă la amiază la Chișinău. La Parlament!

– Așă, așă, a mormăit iar. Dacî agiungi, ai sî faci interviu șî cu tata lu’ Grigori Vieru, poati șî cu bunelu’ dumnealui. Da’ dacî eu nu ti lăs sî treci, apu’ n-ai sî faci interviu, nu cu Grigori Vieru, da’ niș cu basca lu’ Grigori Vieru și niș cu țâmburucu di pi basca lu’ Grigori Vieru. Numa’ ti pun frumușăl într-o mașânicî șî ti trec ‘napoi la România.

Polcovnicul vorbea domol, cuvintele ieșeau toate pe același ton și la distanță egală, parcă scotea pe gură un șirag de bile sonore. Am înțeles că puteam face reportajul numai dacă voia el. Am hotărât să mă fac frate cu dracul până trec Prutul. L-am rugat pe ofițer să mă lase să trec. I-am arătat cât de albastră e situația cu banii. Dacă plătesc ceva în vamă, degeaba mă mai duc mai departe, că nu mai am cu ce mă descurca.

– Din inimă vă rog, tovarășe general! Serdțe! Este foarte important, este ocieni vajno pentru mine!

S-a mai înmuiat puțin. Poate pentru că i-am spus general, poate fiindcă l-am uns la inimă cu câteva rusisme smulse cu cleștele din crăpăturile memoriei școlare.

Vămuitul în Sculeni

M-a luat la el în birou, un compartiment dintr-un container de marfă modificat, cu vedere spre Prut. Mi-a verificat buletinul, a zis că e în regulă. Dar ce am în diplomat? Mâncare, patru „Săniuțe“, periuța de dinți, o punguță cu lenjerie de schimb. Și câteva exemplare din „Calidorul“ lui Goma. Le luasem să le dau oamenilor din Mana, unii chiar personaje în carte. I-am dat una și generalului, dar n-a vrut s-o ia. A zis că dacă ține cartea în birou se apucă subordonații lui de citit și nu mai sunt atenți la traficul vamal. Dar un pateu, un pateuț, ar lua! Tii, dar ce frumoase-s pateurile astea făcute în România! Or fi și bune! Hai să ia două… Nu, trei. Adică patru. Patru pateuțuri, nu mai multe. Nu pentru el, da’ pentru soldații care stau în frig și suferă de foame la graníță. Dar conservele astea de pește? Ooo!, îs făcute la Tulcea. Este Tulcea, oare, un oraș frumos? Sigur că da! Deci patru pateuțuri, patru conservuțe. Și tot atâtea oușoare. Îmi rămân destule și mie, n-am de ce mă plânge. Nu-i sănătos să mănânci multe ouă. Or să se strice și alea în diplomat, fiindcă mă va ține Grigore Vieru numai în fripturi, pe la restaurantul scriitorilor, când voi ajunge în Chișinău. Și-o să beau cu el vin de Ialoveni și de Cricova și vodcă rusească, adevărată, nu samahoancă românească. Românii nu știu sa facă vodcă. Dar ce nume de vodcă e aista: „Săniuța“? Ha, ha, ha! Oare ce gust o avea? Gâl-gâl-gâl! Ei, de aia se numește „Săniuța“, că așa de bine ce mai alunecă pe gât! Să păstreze două sticle și pentru muncitorii care clădesc vama nouă, că pe frigușorul ista un gât de vodcă e doctorie curată! Dar ce zice el două? Trei! O singură sticlă de strapazan e chiar prea mult pentru un tânăr ca mine, care muncește cu capul… aflat în altă țară… Cu părere de rău, dar nici cu salamul întreg nu se poate. Legea nu lasă pe nimeni să introducă în republică alimente stricăcioase, adică perisabile, mai multe decât poate mânca într-o zi. I-am zis că eu mănânc mult de felul meu, mai ales salam, dar el m-a sfătuit din tot sufletul, ca om cu păr alb, să fiu mai cumpătat –ce rău îmi pare acum că nu i-am ascultat sfatul!… Și mi-a mai lăsat doar o bucată de trei degete.

1 La granița de pe Prut, 20 de ani mai târziu

La granița de pe Prut, 20 de ani mai târziu

Cu tractorul spre Capitală

Când îmi mai lua colonelul ceva din diplomat, simțeam un junghi în inimă, iar reportajul se făcea tot mai mic în viitor. Dar nu se stingea de tot. Eram hotărât să-l fac chiar de-ar fi fost să nu mănânc o zi, două, și să dorm în gară, dacă Mana o fi având gară. Eram învățat cu așa ceva încă din vremea când îmi târâiam flendurile și visurile prin gara și prin cimitirele din Botoșani.

După ce și-a luat partea, colonelul mi-a mânjit buletinul cu o viză de intrare și mi-a zis că Moldova și-a deschis brațele pentru mine. Dubița plecase, banii de bilet erau pierduți. Am luat-o pe jos spre Sculeniul moldovenesc. Era să spun: Sculeniul de peste Prut, dar acum celălalt Sculeni era peste Prut. Călcam pe pâmânt basarabean! Copleșit de o emoție nouă, fredonam cântece de la cenaclul lui Păunescu. Uitasem de mizeria din vamă.

Un tractorist m-a luat în cabină și m-a dus până aproape de Fălești, umblând numai pe drumuri de țară, peste dealuri. N-a vrut să-i plătesc nimic pentru asta, s-a mulțumit doar cu vodca băută în doi pe traseu, nici jumătate de sticlă. M-a lăsat în câmp, lângă un colhoz de unde trebuia să încarce bostani. Am mai făcut câțiva kilometri pe jos până în Fălești. Așa se numește, dar eu n-am văzut niciun motiv de fală acolo. Era o comună mai mare, mohorâtă, cu geamuri mudare și cu oameni abătuți. M-am învârtit vreo două ore prin localitate, ca să nu-i spun oraș, până la primul autobuz spre Chișinău.

Am scos cu strângere de inimă bani pentru bilet. Moldova mai folosea încă rubla sovietică. Abia în 1993 avea să apară leul moldovenesc. Șoferul a acceptat bucuros leii mei românești și mi-a dat rest în karbovaneți ucraineni. Era un haos monetar acolo. Circulau la grămadă, pe lângă vechea rublă, noile monede ale statelor desprinse din imperiu.

În autobuz m-am nimerit lângă un moș mic și guraliv care mergea la stalíță, în Capitală, cu perje uscate de vânzare. Petrea Bulboană îi zicea. Ne-am plăcut de la prima vedere. Mi-a dat și mie prune să mănânc și să beau, că le avea în ambele forme de agregare. I-am zis bogdaproste. Tot drumul mi-a spus bancuri cu activiști sovietici. Avea moșul un portofel boieresc, din piele galbenă, cu o mulțime de buzunărașe, fiecare cu altă monedă. Numai așa se putea descurca în micile lui învârteli cu poame prin toată Moldova, pe amândouă maluri ale Prutului. Le cumpăra de prin sate și le vindea în Chișinău. M-a învățat să îmi țin banii în dolari, cea mai sigură monedă, și mi-a schimbat chiar el câteva mii de lei la un curs preferențial, că eram băiat bravo – așa mi-a spus. Mai mult, pentru că eu puneam prima oară mâna pe dolari, mi-a arătat cum să-i deosebesc pe ăia buni de ăia falși. Chișinăul era plin de case de schimb valutar și de inși care forfoteau pe străzi, cu câte zece borsete pe burtă, strigând „cengi valiut, abmen valiut!“. Trebuia să n-am încredere decât în ochii mei și în ce mă învățase moșul. Am băgat la cap lecția de finanțe cu perje și într-adevăr mi-a prins bine când m-am mai dus după aceea în Basarabia – într-o vreme, aproape săptămânal. Însă atunci, în acea primă incursiune, învățăturile moșului nu mi-au fost de niciun folos. Pentru că aveam să rămân curând fără o lețcaie. Și nu din cauza hienelor din jungla valutară. Atunci Prutul lacrimilor noastre, cum îi zic poeții, s-a umflat și datorită lacrimilor mele.

3

Reportajul „Acasă la Paul Goma” în volumul colectiv „Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii“, Eagle Publishing House, 2010

Omul cu perje

Ajuns în Chișinău, l-am ajutat pe moș Petrea să-și încarce sacii cu perje într-o tărăboanță cu motor, care-l aștepta la autogară, și pe urmă să-i descarce în piața centrală. Nu erau numai sacii pe care-i călărise în aftabus, mai avea câțiva și în portbagajul de deasupra.

– Două sati ma suduie din urmî cî le-am lăsat fărî rachiu!, a zis moșul tăbârcind plin de voie bună la țuhali.

Moș Petrea știa ce vânt mă aducea în Basarabia și în ce hal îmi bătea prin buzunare după ce plătisem de două ori biletul până la Chișinău. Îi spusesem pe drum.

– Pintru tătă muncușoara iasta, mi-a spus moșul, ti poftesc să mâi noaptea asta în odaia noastră de la hotel.

Ținea o cameră închiriată permanent la hotelul „Vierul“, chiar în gura pieței. Nu atât pentru el, când se întâmpla să rămână în oraș, cât pentru cei doi ciraci, megieși de-ai lui, care îi vindeau zilnic marfa la tarabă. Mai rămânea un pat liber, al patrulea. Nici nu se putea ocazie mai bună pentru un om de pripas ca mine, obosit, flămând și cu banii pe sponci. Mană cerească, na! – că tot mergeam la Mana.

Am mâncat tuspatru în cameră. Câteva feluri de pește afumat, tobă, slănină, cârnați, caș, măsline, ceapă, castraveți, roșii. Sau pepeni și patlagele, cum se spune pe-acolo. Aveau oamenii ăia un frigider ticsit cu de toate. Am pus și eu la bătaie patru ouă scăpate de procedurile vamale și, spre sincera mea bucurie, s-au mâncat toate. Altceva n-au mai vrut de la mine. Nici măcar „Săniuță“. Aveau ei rachiu de cazan, de-acasă. Au băut câte-oleacă. Nu de alta, dar toți aveau treabă a doua zi. Când umbli cu bani pe mână, nu e bine să ai mintea tulbure. Eu aș mai fi dat câteva ture, dar de unul singur era necuviincios.

Frigiderul pentru șpagă

M-am dat în vorbă cu ei.

– Oameni buni, dar cum se face că într-un hotel ca ăsta… modest vreau să zic, ieftin, există ditamai frigiderul în cameră? În România nu prea găsești frigidere nici la hotelurile de lux…

Hotelul „Vierul“, mi-a explicat moș Petrea – întins pe pat, cu o mână îndoită sub cap, la siestă –, era al colhoznicilor. Stăteau acolo ștabii mai mici sau mai mari din toată țara când veneau în Capitală cu vreo treabă. Cel mai adesea veneau doar să vânture vorbe pe la consfătuiri fără sfârșit. Dar nici la bătut apa−n piuă nu erau primiți cu mâna goală. Tot aduceau o gâscă penită, un caș, o spată de purcel sau niște vânat, ceva. Nimic nu se urnea în republică fără plocon. Nu obțineai un sac de îngrășământ pentru colhoz dacă nu dădeai sarsanaua. Nu se astupa o gaură în asfalt până nu se astupa întâi o gură de ștab cu ceva. Și pentru că numai așa se învârtea comédia, Partidul a pus frigidere în toate hotelurile ca să aibă cetățenii unde să-și țină plocoanele, să nu se împută.

Aveam să re întâlnesc frigiderul pentru șpagă chiar a doua zi, în mult mai modestul hotel raional din Orhei. Numai că acolo era mai mic și nu funcționa.

Paranghelie la dușuri

Voiam să plec devreme din Chișinău, eram nerăbdător să ajung la Mana. Dar habar n-aveam în ce direcție s-o apuc și cu ce: cu trenul, cu autobuzul, pe jos… Dumnezeul ziariștilor, în marea Lui bunătate, a decis să mă scoată iarăși de la strâmtoare. Dar pentru că era prins în treburi de importanță universală, l-a desemnat tot pe moș Petrea să se ocupe de asta. După ce a dat câteva telefoane din cameră, moșul m-a anunțat că tocmise o mașină să aducă marfă din părțile Sorocei. Putea să mă ia și pe mine și să mă lase în drum.

Ar fi trebuit să plecăm pe la zece din Chișinău. În cel mult o oră aș fi fost la Mana și m-aș fi putut apuca de treabă. Dar omul lui moș Petrea a întârziat, i se stricase nu știu ce la mașină. Abia pe la trei și ceva am plecat de la hotel. Pe la patru eram în Orhei. M-am sfătuit cu prietenul meu și am convenit că n-avea rost să mă mai duc în ziua aia la Mana. Eram în noiembrie, peste o oră apunea soarele. Ce să caut de nebun, pe întuneric, străin în sat străin? Era mai înțelept să rămân la hotel, în Orhei, și să plec a doua zi, la prima oră, spre Mana. Satul era la douăzeci de kilometri. Treceau multe mașini pe-acolo, era ușor de ajuns.

Moș Petrea Bulboană m-a lăsat în fața hotelului din Orhei. Mi-a scris pe o hârtiuță telefonul lui de-acasă, din Drochia. Eu i-am dat telefonul de la redacție. Ne-am revăzut peste două săptămâni, în Iași, unde venise cu niște miez de nucă. L-am dus la căminele studențești din Târgușor, la niște prieteni, și ne-am îmbătat toți, în mod patriotic, cu vodcă „Stalicinaya“ cumpărată de la studenții basarabeni. Orice obiect ce încăpea într-o cameră de cămin puteai fi găsit la ei. Pe la patru dimineața eram toată gașca la dușuri, matoli, râdeam ținându-ne cu mâinile de burtă. Moș Petrea, care putea să ne fie bunic, bea cot la cot cu noi, se juca de-a popa, ne boteza cu dușul, ne împărtășea cu vodcă, ni se spovedea pe partea de păcate trupești din tinerețe. Când a mărturisit cum s-a drăgostit cu o stagiară de la colhoz, l-am implorat să tacă, altfel murim de râs.

Amor rusesc pe scroafă

Cică era elev el la școala veterinară și făcea practică la un colhoz de dincolo de Urali. În ultima noapte a rămas de veghe la maternitatea de scroafe. El și o doctoriță veterinară aflată acolo în stagiatură. Se aștepta o fătare dificilă. Bine înțeles că s-au îmbătat. Întâi el, apoi Natașa. Și le-a venit așa, nu știu cum, o poftă nebună unul de altul. Dar toată mobila erau două taburete. Nu tu pat, nu tu masă macăr, nimic. Pe jos, unde nu era zăpadă, era bălegar – nu puteau așterne o pufoiacă, o pătură… Și atunci tânărul Petrea a scos din bulboana gândirii masculine o soluție genială. Cu o reverență adâncă, a poftit-o pe domnișoara stagiară să binevoiască a se întinde pe spinarea unei scroafe. În felul ăsta stătea pe molcuț și nici nu i-ar fi fost frig la șale. Era acolo o scroafă monumentală, mândria colhozului, puteai să dormi și de-a latul pe spinarea ei. Toți zootehniștii și toți politrucii care veneau pe la colhozul ăla se pozau călare pe scroafă. Ajunsese și la Kremlin o poză cu purceaua eroină. A stat cuminte, biata de ea, cât timp i s-au administrat domnișoarei cele cuvenite. Rar dacă a scos câte un grohăit timid, câte un guiț-guiț anemic. A doua zi Petrea a plecat acasă, la Drochia. De acolo i-a scris doctoriței, la mii de kilometri, o epistolă înfocată. Îi mărturisea, în cuvinte meșteșugite, că a rămas cu gândul la ea, că speră din tot sufletul că acea înfocată partidă de amor pe scroafă să fie începutul unei frumoase iubiri, ca-n filme. A primit răspuns după vreo lună. Stagiara îi scria că era logodită și se va mărita curând. Dar că nu-l va uita niciodată. Ce se petrecuse între dânșii va rămâne toată viața cel mai fierbinte secret al ei. „Și mie mi-a plăcut. Dar ar fi fost și mai bine dacă nu mă îmbătam așa tare, poate măcar mă descheiam și eu la pantaloni. Chiar îmi doream să facem dragoste!“

– Vaaaai, cât de porcos!

– Nu e bestial? – a încheiat moș Petrea, apoteotic, cu un cuvânt învățat de la noi.

– Curat bestial! – am întărit noi, tineretul, într-un glas, prăpădindu-ne de râs. Bine, beți cum eram, râdeam și dacă ne arăta un deget. Dar el chiar avea un dar al lui, te făcea să-l asculți stând în coadă, cu urechile ciulite, chiar și când îți spunea cum a deschis o ușă și a închis-o la loc.

Adio, moș Petrea!

După aia, vreo cinci ani ne-am tot întâlnit, ba în stânga, ba în dreapta Prutului. O dată m-a luat în drumurile lui prin Basarabia.

– Hai să-ți arăt republicuța!, mi-a zis. Ti primbli ș î scrii la ziar.

Își luase în sfârșit mașină și permis de conducere. Vreo zece zile am speriat orătăniile de prin sate cu rablamentul lui din vremea lui Stalin. Avea el o pasiune pentru mașini care trebuiau duse la reparație cel puțin săptămânal. Nu mașini de colecție, ci rable. Strânsese niște bănișori la ciorap, putea să-și ia chiar o limuzină, dar el prefera tot o taradaică. Nevastă-sa îi spunea așa mașinii. În vara lui ’97, când am sunat la moș Petrea să-l anunț că vin în Basarabia, poate ne vedem, a răspuns nevastă-sa:

– Moș-tu Petrea nu-i acasî… S-o dus c-o taradaicî dupa marfî șî s-o izghit într-un coapc… Moș-tu Petrea o murit…

Avea șaizeci și opt de ani. Dar pot spune că a murit de tânăr. Pentru că așa trăise. N-am ajuns să-i pun o floare sau o sticlă de vin pe mormânt, dar îi aprind câte o lumânare mai groasă când mă duc la biserică. Să i se ierte lui păcatele cele cu voie și cele fără de voie.

Atunci, la începutul lui noiembrie ’92, când m-a lăsat în fața hotelului din Orhei, m-am simțit din nou ca în ziua când mama a plecat lăsându-mă la casa de copii. Tot așa l-am urmărit și pe moș Petrea, ca pe mama, până când nu l-am mai zărit. Și poate ajunsese în alt oraș când m-am smuls din încremenire și am intrat în hotel cu un oftat ce-ar fi putut să dărâme clădirea aia în care nimic nu se ținea bine în încheieturi. Până să ajung la recepție, am rămas cu o bucată de balustradă în mână, am luat în duret o plăcuță de parchet și am spart două pahare așezate pe o masă beteagă, pe care îmi pusesem diplomatul.

Pentru fiecare om de pe lumea asta e o bucurie să spargă niște pahare când se duce undeva. Dar pentru un ziarist cu banii numărați, aflat pentru prima oară într-o țară totuși străină, bucuria e fără egal, mai ales dacă nu bagă nimeni de seamă ce a făcut. Mă așteptam să aud: „Pizdeț! Zaplati za stakani!“, dar nimic. Hotelul părea pustiu. Am împins cioburile cu piciorul sub masa cotonoagă și am zbughit-o afară ca un cotoi care a vărsat laptele.

3 Biblioteca școlii din Mana

Biblioteca școlii din Mana

Cafeneaua de jocuri electronice

Am pornit fără țintă prin oraș cu gând să mă întorc peste o oră-două la hotel. Altul nu mai era în Orhei. Peste drum am văzut o cafenea. Scria mare pe firmă, cu litere chirilice. Întotdeauna după ce spargi niște pahare e binevenită o cafea. Am pătruns într-o afumătoare strâmtă, fără ferestre. Vreo douăzeci de băiețași, suiți unii în capul altora, păcăneau la niște aparate. Într-o parte cineva se chinuia să urce în copac un roboțel pătrățos, alături un gândac hăpăia în mare viteză șiruri de bile colorate, mai încolo cineva trăgea de o manetă că să-i vină pe ecran o banană, o cireașă, o portocală. Am străbătut anevoie ghemul uman și am ajuns plin de mirare la tejghea. Era doar o masă îngustă și atât. Niciun obiect pe care te-ai fi aștepat să-l găsești într-o cafenea, cum ar fi niște cești, scrumiere, niște sticle de băutură în rafturi, poate chiar o oală de cafea pe un reșou. Nedumerit, am cerut totuși o cafea, daca tot ajunsesem până acolo.

– Nu siervim cafea! – a venit, scurt și oarecum pe românește, răspunsul băiatului de la tejghea.

– Am văzut afară că scrie cafenea… am crezut că pot bea o cafea aici… Măcar un zaț!

– Aicea-șă ie cafinea di giocuri ielectronici. Cafea putieț sî beț la cafeneaua di cafea.

Omul cu râma pe față

Cafeneaua de cafea era oleacă mai sus, pe dreapta. Am trecut pe lângă o cafenea de podoabe, o cafenea de tabac și una de sifoane: „Albinuța“, „Todiriță“, „Furnicuța“. Ținta mea era „Cafeluța“. Am găsit-o ușor. Am priceput că acolo o încăpere mică se numește cafenea. Și că urâțenia clădirii se îndulcește cu un diminutiv.

Am băut ceva fierbinte și maro – nici nu vreau să spun cafeniu. Nimic n-avea în comun cu cafeaua băutura pe care mi-a adus-o la masă un malac tuns cu unghiera, cu o cicatrice roșie în colțul gurii, parcă i se scurgea o râmă pe barbă. Și avea și niște lopeți de mâini, de-am zis că face prestidigitație când mi-a adus ceașca. Pur și simplu a făcut-o să apară de sub unghie. Cum să fi protestat că e proastă cafeaua? Ba, mai mult, am mai cerut una, am băut-o și pe aia civilizat, fără horpăieli, ridicând frumos degetul mic. Iar la plecare am lansat un dazvidania diafan din ușă. Pur și simplu nu i-am lăsat niciun motiv să asmută râma asupra mea.

Pașopt de vodcă

Pe urmă am intrat într-o bodegă, „Păhăruțul“, mai mult să mă adăpostesc de ploaie. Începuse să picure fin, parcă dădea cineva cu vermorelul peste oraș. Am cerut o piatdiseatcă, o cinzeacă de-a noastră, fiindcă sigur nu vindea cu molecula, cu molul, după posibilitățile mele. Nici n-avea ustensile de măsură atât de fine. Doar niște țoiuri pe care oricum nu le folosea, turna la ochi. Mi-a furat câteva lacrimi de vodcă aplecând aproape imperceptibil paharul. Această mișcare odioasă nu-i putea scăpa niciunui tânăr ziarist din acea vreme, când numai mașina de scris făcea diferența între o redacție și o cârciumă. La „Atitudinea“, în Botoșani, mi-a murit redactorul șef cu sticla în mână, pe un vraf de ziare. Eu îi adusesem cinci litri de rachiu de tescovină ca să-mi pună o pilă la Inspectoratul Școlar, – mă ardea să pun capăt unei căsătorii epistolare transferându-mi nevasta din Iași în Botoșani –, iar el a băut șpaga! Silvestri Ailenei, fost ziarist la „Scânteia“, a intrat în eternitate mahmur, lăsându-ne nouă, discipolilor lui, limba de lemn și limba de burete. Tocmai pe mine, se găsise ofițiantul să mă fure la măsură! Ce era să fac? Am tăcut și-am înghițit. Când a văzut că nu am de gând să mai cer unul, m-a invitat cu un gest să ies afară, deși nu mai era nimeni în spelunca aia.

Bodega cu di tăti

N-aveam bani de stat prin dughenele alea cu denumiri de grădiniță. Am mers la întâmplare prin ploaie, cu diplomatul pe cap. Așa am dat de Poștă. Mi-a venit ideea să iau legătura cu cineva din Mana, la școală, la colhoz, la Miliție, undeva. Să anunț că vin a doua zi de dimineață, nu să dau buzna în sat ca rușii. Am sunat întâi la școală, cam fără speranță, pentru că era trecut de șase. Dar am avut noroc. Directoarea era în cancelarie. Mi-a răspuns de la primul țâr. Și mai vorbea și românește! I-am spus cine sunt și ce vreau. S-a arătat întâi mirată, apoi încântată, că un ziarist, chiar unul din România, vine în satul ei să scrie un articol. Nici nu mai conta că despre școală, despre colhoz sau despre ilustrul ei consătean, Paul Goma, despre care nici ea, Lucreția Savițchi, profesoară, nu știa mare lucru. Mi-a zis că mă va aștepta la zece la școală, apoi mă va conduce prin sat la oamenii cu care voiam să vorbesc.

Discuția cu directoarea mi-a dat aripi. Am ieșit în stradă pocnind din degete de bucurie. De fiecare dată mă emoționez când încep un reportaj, e mereu ca prima oară, dar de puține ori am fost la fel de emoționat ca atunci. Mă gâdila în stomac ca pe îndrăgostiți la gândul că voi păși în casa în care s-a născut Paul Goma, că voi sta față în față cu personaje din cartea aia care mă vrăjise. Nu se poate, îmi ziceam, să nu găsesc bătrâni care să-și mai amintească de Goma și de părinții lui. Zeci de întrebări pentru ei îmi pocneau în minte. Vedeam deja satul întreg strâns ca la clacă în jurul meu ca să-mi povestească despre lucruri întâmplate în urmă cu cincizeci de ani. De bucurie, m-am mai cinstit cu pașopt de grame de vodcă – treacă de la mine două grame! De data asta, la o cafenea de băuturi spirtoase, unde se găseau și gumari, blinele, poale-n brâu, baterii, păpuși de plastic și drujbe. De blinele și de plăcinte nu m-am atins, deși nu mâncasem nimic de dimineață. Nu știu cum, dar vodca rusească, chiar și în cantități cuantice, părea să țină și de foame. În drum spre hotel mi-am luat o pâine ca să mănânc mai târziu, în cameră.

Vise de ziarist

Mă gândeam că în 1990, în timp ce scriam primul meu articol, pe genunchi, mă și vedeam umblând – ziarist, na! – doar la patru ace și fâțâindu-mă pe la restaurantele cele mai scumpe. Ceea ce într-un fel s-a și întâmplat. Am umblat adesea, când se slăbeau, la alea patru ace care-mi țineau mânecile descusute la subsuori. Și de multe ori am mâncat la cele mai scumpe restaurante: napolitane, pe hol, așteptând vreun mahăr să-și termine masa, bucuros că-i voi culege firimiturile gândirii într-un interviu luat din mers, până la mașină. Ani de zile am cărat prin țară, în diplomat, alături de bloc-notes și de aparatul foto, borcanul cu tocăniță de legume, lingura și coltucul de pâine. Dar când articolul scris de mână pe o hârtie pătată cu bulion ajungea în ziar, cu numele meu dedesubt, nu-mi mai trebuiau nici costume la dungă, nici plecăciunile chelnerilor. Eram cel mai fericit om din lume.

Greu cu nimeritul la găurică

La recepție era un tip cam la treizeci de ani, citea un ziar rusesc cu Elțîn pe prima pagină, treaz. Hotelul părea pustiu. O scară de zugrav, câteva găleți și un morman de saci blocau intrarea spre camerele de la parter. Dacă e închis pentru renovare? O să dârdâi toată noaptea pe străzi, ziaristule, mi-am spus, cu diplomatul în cap, de-o să-ți zuruie conservele în creier.

– Idti, săr!, m-a poftit recepționerul. Paluciaiot clientî.

Hotelul era în reparații, dar primea clienți. Mai exact, primea client, că alții în afară de mine nu mai erau. Primire frumoasă, cu ridicare de pe scaun, cu ieșire în întâmpinare, cu înmânare de prosop ca să-și șteargă fața, cu poftire pe fotoliu.

Câtă română vorbea tipul de la recepție atâta rusă știam eu. Ne înțelegeam prin două cuvinte și patru semne, parcă am fi condus vorbele prin aer cu mâinile, de la unul la altul, și le-am fi răsucit pe toate părțile ca să găsim acea găurică prin care se scurgea sensul exact. Dificultatea asta în a nimeri găurica potrivită ne-a făcut să reducem discuția la câteva schimburi de cuvinte, din care am ratat niște sensuri exacte. A fost una dintre cauzele catastrofei ce avea să se întâmple.

4 stralucitor cimitirul din mana

Cimitirul din Mana

Nema comodități

Mi-a zis că hotelul nu are comodități. Ce n-are? Comodități. Adică nema tilifon, nema holodilnic, nema televizia. Sunt toate în cameră, telefon, frigider, televizor, dar nu funcționează.

– Atunci, la naiba cu comoditățile! – am zis.

M-a mai avertizat, în felul lui, că nici apa nu curge și că nici căldură în calorifere nu e.

– Remont na oteli. Ăta situația. Izvinite. Scuzele nostru!

O, dar astea nu erau adevărate piedici în calea unui tânăr jurnalist entuziast, când chiar lipsa hotelului cu totul nu l-ar fi putut face să dea înapoi. Am acceptat cu zâmbet toate condițiile. Sau, mai bine spus, lipsa lor. Nu era ceva de speriat pentru un reporter de teren care de multe ori se caza în fân, în gară, într-un ungher de bodegă, într-un vagon de șantier, pe unde apuca. Puține redacții plăteau pe atunci drumul, cazarea, diurna.

Oferta spartană a hotelului nu reducea nimic din tarif. Și cu comodități, și fără comodități, tot o mie de ruble pe noapte era. Acum nu mai țin minte exact cât costa cazarea. Nici nu contează. Zic așa: o mie – ca să nu mă încurc în socoteli. Era o inflație la basarabeni, de ți se micșora banul în mână în timp ce-l dădeai peste tejghea. De aia nici nu văzusem nicăieri prețuri afișate. Se schimbau mai repede decât putea scrie etichete cel mai performant scriitor de etichete. Salariul unui profesor – aveam să aflu de la directoarea școlii din Mana – ajunsese să valoreze cât patru kile de salam. Și nici chiar patru kile în cap, ci mai trebuia tăiată o felie.

Rectificare bugetară

Mă temeam să nu mă culc seara la un tarif și a doua zi să plătesc dublu. I-am transmis îngrijorarea mea recepționerului prin câteva cuvinte și cu ajutorul unui impresionant exercițiu de gimnastică ritmică, proba cu panglici, dar fără panglici. Mi-a transmis să șed ghinișor, chiar așa a zis, că la ei prețurile se schimbau doar lunea. Cum eram într-o zi de marți, puteam dormi liniștit.

Mi-am scos toți banii, lei și dolari, și i-am schimbat în ruble chiar acolo, la recepție. Hotel serios, raional, avea și cengi valiut. Mi-am recalculat bugetul, în ruble, cu pixul pe hârtie. Cazarea era mult mai scumpă decât estimasem la Iași. Aproape ca la „Codru“, hotel bun din Chișinău, unde stăteau colegii mei când veneau cu ziarul la tipografie. Nema reducția. Pierdusem ceva și la rata de schimb, plătisem de două ori biletul până la Chișinău, mai cheltuisem oleacă prin bodeguțe și la Poștă – neașteptat de scumpă convorbirea aia până peste deal! Am refăcut complet planurile. Trebuia să stau doar noaptea aia la hotel, iar documentarea să o restrâng la o singură zi. Aveam timp berechet ziua următoare, de la zece dimineața până pe la opt seara, să stau de vorbă cu toți oamenii din cătunul ăla. Bine-ar fi fost să am măcar două zile la dispoziție, ca să mă întind la povești cu ei, să-i cunosc mai bine. Dar dacă numai o zi mai puteam sta, ziceam mersi și pentru aia. Seara luam o mașină de ocazie până la Chișinău și prindeam fără griji ultimul autobuz spre Iași, pe la zece. În felul ăsta îmi ajungeau banii să mă duc la Mana, apoi până la Chișinău, pentru biletul până la Iași, cu tot cu șpaga în vamă, și îmi mai rămâneau și de cheltuială. Am vrut să plătesc pe loc, să-mi iau de-o grijă. Rusnacul mi-a zis că voi plăti totul la plecare, dimineața, când va fi și contabila acolo. Atunci îmi va da și buletinul înapoi.

Sala de clasă din Mana

Sala de clasă din Mana

O ceapă-n viață

Mi-am cumpărat o sticlă de apă de la recepție, că era acolo și un băruleț, și am urcat în cameră să potolesc bursucii care îmi râcâiau stomacul.

În cameră mirosea a pelinci uitate după sobă. Ușa, paturile, masa aveau, toate, furnirul coșcovit și erau peticite cu bucăți de PFL. Tapetul se desprinsese în multe locuri, prin mocheta giorsăită se vedea podeaua, veiozele și lustra erau înnegrite de muște. Într-un colț, frigiderul. Pătat de rugină, cu ușa căscată, cu grătarele alunecate pe jumătate în cameră. Putea să fie semnul unei schimbări radicale în economia tânărului stat moldovenesc: după numai un an de la ieșirea din marea pușcărie a popoarelor sovietice, nu se mai dădeau șpăgi în natură. Banul vorbea!

Nici bine nu m-am așezat la masă, că a bătut recepționerul la ușă. Îmi adusese o găleată cu apă să am de turnat în veceu. M-a văzut cu mâncarea întinsă, mi-a făcut semn să aștept puțin. A ieșit în fugă și s-a întors cu o ceapă și cu o solniță.

– Ceapa. Ăta bun! Harașo. Haroșâi apetit!

După ce-am dat la bursuci, am vrut să mă întind oleacă în pat, să-mi mai îndrept șalele. Buf! – m-am trezit pe podea, cu ochii în tavan. Căzusem cu fundul patului și cu saltea cu tot. Asta îmi mai trebuia, să plătesc și patul. L-am așezat la loc și i-am pus dedesubt, să-l sprijine, un grătar de la frigider. Dacă nu-l atingeai, stătea. Am încercat cu multă grijă celălalt pat și am avut bucuria să constat că rezista, puteam să mă și foiesc. Ținea el cum ținea, dar tot stăteam ca pe ace. Nu-mi era somn. Am încercat să citesc ceva, însă nu reușeam să intru în cuvinte, săream de la unul la altul ca piatra pe apă. Mi-era frig, mi-era urât în camera aia calică și murdară.

Am coborât la recepție cu sticla de „Săniuța“, cu cât mai rămăsese în ea. Voiam să-l răsplătesc cumva pe recepționer pentru amabilitatea lui sărită mult din fișa postului. Nimeni nu mi-a mai adus vreodată, în toată viața mea de ziarist, o ceapă în camera de hotel. Mi s-a întâmplat de multe ori după aceea să mor de poftă după o ceapă, sau mi-o doream pur și simplu, așa cum destui oameni își doresc în unele momente să aibă o ceapă, m-am rugat în gând să apară cineva cu una, dar n-a mai venit nimeni niciodată cu o ceapă. Aceea a fost singura. E drept că n-am mâncat-o, ca să nu miros a doua zi la interviuri, dar asta nu scădea nimic din marea noblețe a acelui gest minor.

10 stralucitor

Incredibil: un rus nu vrea vodcă!

Recepționerul era la post, m-a întâmpinat cu un zâmbet. Nu prea aveam noi ce vorbi, și nici cum, dar măcar ne mai țineam de urât unul altuia. I-am întins sticla cu o mână, cu cealaltă i-am făcut semnul internațional cu degetul mare spre gură. Incredibil! N-a vrut să bea! Știam că la ruși curgea vodcă din țâța mamei, iar sângele nu se clasifica pe grupe sanguine, ci pe grade de tărie. Și uite că se găsea unul care să refuze o înghițitură me daiboj! Daibojî moi!

– Tî… ăăă… tî bolniavski?… Bolnița?… Tu est malade? – l-am întrebat în cascadă, tăind cu latul palmei peste ficat.

– Niet. Ia zdarovîi.

– Tîîî… supărat pe mine? Bezumnii minea?

– Niet, ia liubliu rumînskii. Tata meu rumîn.

– Moi brat! Moi semi-latinskii brat! Pacemu nu bei avec moi? A, tî rabotaet. Interdicția, da?

– Da, da, interdicția. Nu voie, nema alcohol.

Bărulețul din spatele lui era plin de sticle cu niște forme deosebite. Dintr-o sandală înaltă se bea prin toc. Pe țărăncuța cu o ploscă pe umeri o întorceai cu picioarele în sus și beai prin gâtul ploștii. Mașinuța se golea prin toba de eșapament. Flinta, ca flintele: pe țeavă. Racheta, prin ogivă. Din inorog trăgeai pe corn. Dar toate sticlele alea de bazar, cu forme diferite, erau pline cu același fel de băutură, aveau aceeași etichetă. „STRĂLUCITOR“ scria pe toate, cu caractere rusești. Coniac.

Orheiul într-o sticlă

Erau suveniruri pentru turiști. Orheiul nu era oraș la mare, – și cred că nici acum nu e –, ca să te întorci de acolo cu o cutie tencuită cu nisip și cu melcușori. Nici oraș de munte, să-ți iei amintire o felie de copac, tăiată oblic, cu o căprioară pictată, adăpându-se din pârâiașul izvorât dintr-o cabană, incredibil de albastru și plin de peștișori congelați. Nu era Iașul, să-ți umpli valiza cu vederi de la Palatul Culturii. Dar ce zic eu Iași? Nu era nici măcar Dorohoiul, – nici nu se compară! –, ca să pleci cu o vază colorată ciordită de la fabrica de sticlă și vândută la barieră. Nu am văzut semne că Orheiul ar fi avut industrie. Și, finalmente, Orheiul nu mai era nici măcar Orheiul care a fost, așezarea aia frumoasă, locuită de răzeși rumeni și viteji din scrierile pline de farmec ale lui Sadoveanu. Nu mai era decât un oraș, Orgheev, desfigurat, ieșit cu julituri din râșnița istoriei, pansat de la un capăt la altul cu o veche fâșie de castani, golit de populația și de spiritul lui moldovenesc și umplut la loc cu venetici din stepa rusă și din pustiile Asiei, cu limba și cu obiceiurile lor cu tot. Și nemaifiind decât atât, din Orhei nu puteai pleca decât cu o capră sau cu o ciubotă de sticlă, să bei coniac „Strălucitor“ din ele.

La ce e bună știința de carte

Mi-am pus „Săniuța“ deoparte, pentru vremuri de secetă, și i-am cerut lui Colea – așa mi-a spus că-l cheamă – niște „Strălucitor“. Sticlele alea nu se vindeau decât cu totul, dar se mai făceau și excepții când se întâmpla să vină la hotel vreun ziarist român, să fie singurul client și să ceară un pahar de coniac trântind bumăștile pe masă. Colea a scos de sub tejghea o sticlă începută. Era un tanc balșoi, plin cu coniac până mai sus de șenile.

– Te tridțati cetîri! am strigat, recunoscând din prima uriașul tanc sovietic T-34, cu formele lui robuste, cu muchiile lui alunecoase. Sticlarii făcuseră o reproducere fidelă a unui model de T-34 apărut spre sfârșitul războiului, avea chiar și rezervoarele laterale, turela de trei persoane – ca să încapă mai mult coniac – și tunul de 85 de milimetri. Exact tancul ăla care a cărat pe șenile, prin toată Europa, sămânța comunismului. În unele părți a încolțit, în altele nu.

Atunci a trebuit să le dau dreptate profesorilor mei care mă băteau întruna la cap: „Învață și aia, și aia, bagă totul la cap, că nici nu știi când îți folosește!“. Vechea mea pasiune pentru al doilea război mondial, cu sute de ore de scotocit prin biblioteci, cu bănuți rupți de la gură și dați pe cărți și pe reviste, s-a consumat într-o exclamație expertă slobozită noaptea, într-un hotel pustiu dintr-un orășel de provincie, într-o fostă provincie a țării mele, în fața unui rus-român care nu înțelegea nimic din ce-i spuneam.

– Da, da, a confirmat Colea bucuros. Tanc. Vrrrrrum, vrrrrum, ăta manevr, Kursk manevr.

A pornit cu tancul din flancul stâng al câmpului de luptă și – vrrrrum!, vrrrum! – a mărșăluit în linie dreaptă până în zona de țintă. Acolo a executat o manevră de întorcere în unghi și s-a apropiat de obiectiv prin învăluire. Ajuns la distanța optimă, Colea a pus turela în poziție de tragere și a descărcat câteva salve de „Strălucitor“, până s-a umplut paharul. L-a împins spre mine.

– Stu. La caiet!

O sută de coniac. A tras o linie cu carandașul într-un caiet, să țină socoteala.

Am luat o gură. Nu prea mă pricepeam la coniac. La vremea aia eram adeptul vodcii și, în general, al băuturilor prin care se vede, din care beam până nu mai vedeam. La colorate nu mă pricepeam deloc. Dar dacă ăla era coniac, atunci cu siguranță era un coniac prost. La tărie era cam la nivel de poslete, ceva ce pe un băutor de vodcă, cu gâtița călită, nici măcar nu-l gâdila. Gustul aducea a ceai de surcele cu ceva caramele topite în el, peste care s-a picurat niște zeamă de toporași.

Gustul de neuitat al toporașilor

Cunoșteam gustul ăla din copilărie.

Eram la casa de copii. Într-o frumoasă zi de primăvară, cum atât de minunat începeau compunerile noastre atunci, ne-am dus cu clasa la cules flori pe Valea Gurănzii. Nu înțelegeam de ce trebuia să culegem floricele care se pleoșteau după o oră și le aruncam pe drum, la întoarcere, dar ne duceam de fiecare dată cu bucurie. Cu o seară înainte le povestisem colegilor mei că eu când mă duc acasă, în vacanțe, sunt haiduc, trăiesc cu gașca mea în pădurea Vartan, jefuim căruțele care trec pe-acolo și dăm totul la săraci, vânăm iepuri cu arcul și completăm felul doi cu anumite plante pe care numai un adevărat haiduc le cunoaște. Colegii mă ascultau cu gura căscată, îmi mai dădeau și suplimentul ca să le îndrug minciunile alea în care, altminteri, și eu credeam până terminam povestea. Dar doi-trei n-au crezut că în vacanță sunt haiduc – ceea ce, la urma urmei, era plictisitor pe lângă ce se întâmpla în „Cireșarii“. Și când am ajuns pe Valea Gurănzii m-au pus să dovedesc. Cum n-aveam arcul și săgețile la mine, – în timpul școlii le țineam în ascunzătoarea haiducilor, sub pământ, în pădure –, nu puteam să le arăt cu câtă dibăcie dobor un iepure din fugă. Că iepuri chiar erau, ne țâșneau printre picioare. Așa că m-am rezumat la partea cu plantele comestibile.

– Dacă nu le cunoști, mori otrăvit!, îi speriam eu pe băieți.

Nu puteam lăsa o mică suspiciune a unora, bântuiți de realism ca niște adulți, să tulbure adevărul frumos al poveștilor mele. Am smuls un toporaș din pământul reavăn, cu tot cu bulb. L-am curațăt frumos de țărână și l-am mâncat în fața băieților. Făcea în gură un mucilagiu grețos, dar eu nu lăsam să se vadă asta. Le-am arătat și gura după aia, să vadă că am înghițit floricica. Pe urmă, care și cum auzea de asta, venea să-i demonstrez și lui. Toată ziua am ronțăit la toporași. Timp de o săptămână după aia, zilnic a apărut câte o mogâldeață albastră pe sub gardul mizerabilului veceu din curtea școlii. Educatorii au intrat în alertă. Se temeau că, pe lângă băieții care mâncau cretă, var de pe pereți, râme, humă sau clei de pe copaci, apăruse unul care bea cerneală la micul dejun.

Ani și ani mai târziu, la un coniac românesc

Ani și ani mai târziu, la un coniac românesc

„Șăzi ghinișor, uăi!“

Gustul de toporași mi s-a reactualizat la prima înghițitură de coniac. Madlene nu erau pe-acolo, de-o gustare. Nu mi-a plăcut. După ce că era slab și avea gustul ăla de muci vegetali, mai era și aspru, îți făcea limba glaspapir. Dar l-am băut așa, ca să nu mă fac de râs în fața lui Colea.

Nu mult timp după aceea, „Strălucitorul“, asemenea atâtor alte lucruri de producție sovietică, – de la caviarul fabricat în colhozuri și până la ideologii –, părea că nu mai e așa de rău ca la început. Ba, într-un fel insidios, devenea încetul cu încetul, dacă nu plăcut literalmente, cel puțin acceptabil. Așa că, decât să urc în cameră să mai rup vreun pat, ori cine știe ce ar mai fi cedat la atingere, i-am mai cerut o sută lui Colea. A ridicat brusc ochii din ziar și m-a primit cumva speriat. Ce nu înțelegea? Am pus degetul pe țeava tancului și am schițat în aer traseul obuzului – vjjjjjj! – până în pahar: buuum!

– Niet, moi drug. Șăzi ghinișor, uăi!

Când am auzit „niet“ din gura lui, întâi am crezut că poate are ceva de obiectat la curba proiectilului, de la tanc până la pahar; poate săvârșisem o eroare balistică. Dar când i-am văzut privirea am înțeles că refuza să mai tragă o salvă. Și nu înțelegeam de ce ar face asta un servant când i se ordonă să bage muniție pe țeavă. Da, i se ordonă, pentru că peste tot în lume comerțul și serviciile se bazează pe principiul sacru: „Clientul nostru, stăpânul nostru“. Dacă m-ar fi refuzat în alt fel, cu un motiv acceptabil, poate aș fi lăsat-o și eu baltă. Dar așa, nietul lui, spus pe un ton categoric, m-a îndârjit și mai tare.

I-am făcut semn să mă împuște cu încă un coniac. El a dat din cap că nu și a ciocănit cu degetul pe caietul de datorii.

Se temea oare că nu voi avea bani să achit consumația? Aveam. Doar nu trecuse mult de când el cu mâna lui îmi schimbase banii. Și după rectificarea bugetară îmi rămăsese și de cheltuială. I-am fluturat portofelul în fața ochilor:

– Paslușaite! Ăta moi bumajnic, Colea. Bani, da? Davai „Strălucitor“! Davai, davai, nu te teme!

S-a codit un pic, dar până la urmă mi-a turnat dintr-o șenilă. Și iar l-am auzit:

– Șăzi ghinișor!

O răzbunare istorică

Am priceput. Se temea că mă îmbăt și fac scandal. Am stat ca un cocostârc într-un picior ca să-i arăt că nu-s beat. Și chiar nu simțeam nimic de la apa aia de ploaie scursă prin buruieni, n-avea niciun efect. I-am arătat sticla de „Săniuța“ și l-am făcut să priceapă că abia aia era băutură tare, nu „Strălucitorul“ lui. Dacă și Văcăroiu bea „Săniuța“, păi îți dai seama? Ce să mai spui? Pe urmă i-am arătat că și dacă, prin absurd, m-aș ameți de la băutura lui, tot n-ar fi o problemă, fiindcă la beție sunt blând ca un copilaș, plâng oleacă și pe urmă mă duc la nani. Și dooorm… Și caut țâțăăă…

A zâmbit. Credeam că l-am lămurit. Dar când i-am zis să mai toarne o sută, el iar a luat-o cu „niet“ și cu „șăzi ghinișor“. Am înșfăcat tancul și am arătat cum trage în mine. Lovitura m-a făcut să mă clatin asemenea lui King Kong atins de prima rafală, dar nu m-a doborât. Am scos din arsenal un tun și mai mare. O ditamai ghiuleaua de cinci sute de ruble a plecat încetișor , a făcut câteva ocoluri grațioase în aer, ca să fie observată, și a lovit tancul în rezervor. Praf l-a făcut. Nici nu-mi ajungeau brațele pentru asemenea explozie. Adică nu doar că eram imun la tirul cu „Strălucitor“, nu doar că aveam muniție cât să pun pe chituci un regiment de tancuri, dar devenise de-acum o chestiune bărbătească, de care pe care, între mine și tancul sovietic. Măcar jumătatea rusească a lui Colea putea să înțeleagă asta: că un bărbat adevărat când se apucă de o treabă nu o lasă până n-o usucă. Iar jumătatea lui românească trebuia să priceapă că voaim să văd tancul ăla fără o picătură de combustibil în el, incapabil să mai răsucească turela, țintuit locului. Și eu să nu-l strivesc cu o bombă, cu un bombeu, ci să-l privesc de sus și să-l întreb pe tonul sigur al învingătorului: „Deci… ce mai zici acum, tovarășe Stalin?“.

Din stacană în stacană, spre-o victorie babană

Până la urmă, fiecare jumătate a lui Colea a înțeles mesajul și împreună au scurs și cealaltă șenilă în paharul meu. Mai era ceva combustibil rezidual în T-34, pe la șasiu, prin rezervoarele laterale, poate și ceva lichid de frână. Puteam să-l nimicesc dintr-o înghițitură, dar ce savoare ar mai fi avut atunci victoria atât de ușor obținută?

A umplut paharul, dar mai-mai să nu-i dea drumul din mână când am vrut să-l iau.

– Șăzi ghinișor, atâtă la tine zic!, m-a avertizat Colea a nu știu câta oară strângând paharul în pumn.

Pe ăla l-am băut de sete. Am adus în ajutor aviația. Înainte de a arunca bomba cu toporași la mine în gură, paharul a făcut un ocol pe deasupra tancului, a coborât în picaj și i-a dat una la mișto cu trenul de aterizare pe turelă, un bobârnac. Când l-am dat de dușcă, amicul Colea a belit niște ochi cât cepele alea din care mi-a dat și mie una. I-am arătat iar portofelul:

– Șăzi ghinișor, frățioare!, i-am întors-o eu… Ia platiaet coniac, ia davai ție bacșiș. Avem așa: adin, dva, tri stakani, da? Buun. Mai bagă unul și pa! Cetîri, da? Pa-tru! Patru. În total, patru sute de ruble. Cetîresta! Davai minea stakan, al cetîrelea… trulea…

Învins de argumentele mele, Colea a golit tancul în stacană. Sticla avea jumătate de litru. O suteancă lipsea de la început, patru sute le-am ars eu, desăvârșind astfel victoria asupra temutului T-34. Ce mare lucru? Le băusem de plictiseală. Nu trăgeau mai mult decât o cinzeacă de „Săniuța“. Exact atât cât îmi trebuia ca să mă încrunt la jucăria aia goală și să zic în gând, scrâșnind din dinți: „…’R-ați ai dracu’ de ruși!“.

– Colea, davai minea stecla!

Mi-a dat mie tancul de sticlă. Înțelesese și el că mi se cuvenea. Era trofeul meu de război.

Lovitură pe la spate

Se făcuse aproape miezul nopții. Stăteam de pe la opt fără ceva la recepție. Circulasem, așadar, cu o sută la oră. Lejer. Și atunci, ce se agita atâta Colea? Ca să nu mai pun la socoteală că mâncasem bine înainte. Mi-am luat rămas bun și am plecat la culcare. Călcând drept și sigur, parcă aș fi băut toată noaptea numai lapte și vitamine.

Am intrat în cameră. Am aprins lumina și am încuiat ușa.

Ochiul a înregistrat colțul de pâine și felia de salam pe masă. Diplomatul, pe pat.

M-am pornit spre masă, în lungul camerei, să mănânc. La jumătatea drumului m-am oprit să iau un ou din diplomat.

M-am aplecat deasupra diplomatului, l-am deschis. Am întins mâna să iau oul.

În clipa aia am simțit o lovitură în ceafă. Și n-am mai știut nimic.

M-am trezit dimineață cu oul în mână. Îl țineam strâns. Nu puteam să-mi desfac degetele. Erau vineții, ca la morți.

Zăceam pe jos, lângă pat. Nu-mi simțeam picioarele și mâna dreaptă, încleștată pe ou. Stânga o puteam mișca numai din cot.

Mai mult mort decât viu

Mi-am sucit cu greu capul în stânga și-n dreapta. Când îl scăpam într-o parte, cu mare chin reușeam să-l întorc la loc. Parcă fiecare neuron era înnodat cu codița de un fir din mochetă și, când mă mișcam, ceva se rupea în creierul meu. Un axon, o dendrită. Da, îmi veneau cuvintele astea în cap. Eram perfect lucid. O luciditate stranie, caleidoscopică. Îmi aducea în memorie, simultan, toate amănuntele zilei precedente: întâmplările, cuvintele, gândurile, senzațiile, tot.

Cu chiu, cu vai, am reușit fac roată cu privirea prin cameră. Căutam să aflu ce anume m-a lovit. În cameră nu era nimeni – doar încuiasem ușa pe dinăuntru. Geamurile – închise. O lumină tulbure venea de afară. Mi-am întors capul spre tavan. Lustra era la locul ei, crăcănată și chioară. Un bec lipsea, celălalat răsturna peste mine un clopot gălbui.

Poate salamul să fi avut ceva… Nu puteam fi sigur fiindcă nu știam nici măcar din auzite cum te hurducă o intoxicație cu mâncare stricată.

Luciditatea mea avea toate datele, dar niciun răspuns.

Cum-necum, zăcusem toată noaptea pe podea. Într-o cameră fără comodități. Eram aproape mort de frig. Cu mâna stângă mi-am luat pulsul la încheietura mâinii drepte. Nu puteam să-mi număr bătăile. Măcar m-am convins și așa, pe pipăite, că îmi bate inima. Am tras cu ochiul la ceas. Era opt fără zece. Doamne, peste două ore trebuia să fiu la Mana! Și eu nu puteam să-mi dezdoi picioarele ca să mă ridic!

Dumnezeu nu bate cu pareza

Spaima că am paralizat m-a străbătut ca un glonț de gheață din cap până în tălpi. Pentru ce păcate mă pedepsea Dumnezeu? – că nici nu prea avusesem când să fac. N-aveam decât douășpatru de ani. Faptul că în același an făcusem și pușcărie pentru un articol, apoi am și paralizat când mă pregăteam pentru altul, asta putea fi o pedeapsă. Dar că m-a damblagit printre străini, ăsta era un cinism pe care nici El nu și l-ar fi putut permite fără o solidă argumentație. Dumnezeu nu bate cu pareza la întâmplare. Așa că am eliminat varianta asta catastrofică.

Pe măsură ce mă sforțam, reluam sub control porțiuni importante din trupul meu. La un moment dat am reușit să mă salt în genunchi, cu capul sprijinit pe pat. Nu pot spune că îmi simțeam capul greu. Simțeam doar greul, nu și capul. Ceva ce mă trăgea în jos ca pe Hopa-Mitică.

Când am putut să-mi mișc mâinile cât de cât, le-am frecat de pătura aspră până au căpătat puțină roșeață. Atunci am putut să eliberez și oul din strânsoare. Era al lui Columb. S-a rostogolit, a căzut cu bănuțul în jos și a rămas așa, vertical, parcă înfipt în mochetă.

Miraculoasa untură de ciocănitoare

Am încercat să strig. Dar gura nu voia să se deschidă. Pățisem precum capra mea de Anul Nou. Eram copil – la mine în sat, nu la cămin. Sătul să-mi tot flutur puța prin țărnă, pe hudiță, mi-am cioplit singur un cap de capră, din lemn de tei, să umblu prin sat de Anul Nou. Nu cine știe ce frumusețe, nici nu prea semăna a cap de capră, dar bătea de se auzea în tot satul. Mama se mândrea cu mine că dovediseam un atât de precoce talent la dulgherie. Poate se va alege ceva de capul meu când m-oi face mare! Problema era că începsem cu ța-ța-ța, căpriță, ța! de prin august. Găinile nu se mai ouau de atâta gălăgie, caprele adevărate refuzau să intre în ogradă când se întorceau de la păscut, vecinii nu se mai puteau odihni. Ziua băteam capra de-o crăpam, noaptea dormeam cu ea în brațe. Nimeni nu putea să mi-o ia. Tata dăduse ordin să nu se atingă nimeni de capra mea. Doamne ferește să fi ieșit careva din cuvântul lui! El pleca dimineața la muncă și venea noaptea, lui nu-i dădea talentul meu dureri de cap.

Într-o zi, a venit la noi moș Ion, fratele mai mic al lui tătuța. De obicei venea doar când era tata acasă, împușcau câte o coșarcă de ciori în salcâmii din spatele casei. Pe urmă trimiteau femeile să taie niștă gobăi și, până se făcea friptura, ei se îndemnau cu o cană de vin la masa din ogradă. A venit moș Ion la noi în ziua aia, mi-a dat o mână de sâmburi copți, că niciodată nu venea cu mâna goală, și a început să mă laude pentru mândrețea de căpriță ce-mi făcusem și pentru iscusința cu care o mânuiam. Că nu oricine e în stare să bată capra în ritm și cu putere, de dimineața până seara. Însă, vezi, mi-a zis el, lemnul a fost cam verde și nu sună bine. Ca să scoată un sunet cu adevărat frumos și ca să se audă și în celălalt sat, ca toaca de la biserică, limba trebuie unsă cu untură de ciocănitoare. Și a scos moșul din tolba lui cioăbnească un borcănel cu untură din aia și mi l-a dat. A uns Vioruță capra bine prin gură și a lăsat-o în tihnă o noapte, cum l-a învățat moșul, ca să lingă toată untura. Dimineața, ce să vezi, animala n-a mai vrut să deschidă gura. M-am chinuit două zile s-o facă să clămpănească iar. Am bontănit și-am rășpăluit în șopron până n-am mai rămas decât cu o mână de surcele mute.

Biserica din Mana a fost depozit de cereale în timpul sovietelor

Biserica din Mana a fost depozit de cereale în timpul sovietelor

Să-ți bei lacrimile de sete

Parcă și eu mâncasem, cu o seară înainte, untură de ciocănitoare.

Mi-am băgat un deget între buze și le-am dezlipit. Din fericire, n-aveam doi dinți în stânga-sus, un premolar și un canin, încă din armată. M-am folosit de acea breșă ca să îmi strecor degetul între dinți și așa mi-am putut descleșta maxilarele. De atunci, nici nu mi-am mai reparat dantura. Viața e atât de imprevizibilă! Nu știi niciodată când ai putea să ai nevoie de o cale de acces de urgență spre cerul gurii. Mi-am băgat pe rând mâinile în gură ca să le încălzesc. Mirosea înfiorător, parcă îmi putrezise limba, dar măcar căpătam putere în degete, puteam să-mi masez maxilarele, tâmplele și mai ales ceafa, unde simțeam o apăsare continuă.

Am mai zăcut așa un timp, îngenuncheat la marginea patului și scuturându-mă din tot trupul ca un fanatic din secta tremuricilor în plină rugăciune. Trebuia să mă ajute cineva. Am strigat cât am putut, dar n-a ieșit decât un scâncet pestilențial. Nici amigdalele, atât de aproape de omușor, nu l-ar fi auzit dacă ar fi fost înzestrate cu urechiușe. La fiecare încercare de a striga simțeam că mi se desface capul din țâțâni. Parcă cineva îmi umpluse craniul cu fasole, de cu seară, și turnase apă.

Mi-a luat cam o oră să mă aburc în pat. Tremuram ca varga. M-am ghemuit sub pătură. Respiram în sân, cu gulerul tras peste nas, mă încălzeam încet-încet cu propria respirație.

Aș fi vrut să adorm, să nu mai simt nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Dar nu puteam. Capra din copilărie bătea în capul meu, spre ceafă. Mai și împungea și dădea cu copita. Directoarea de la Mana mă pocnea cu arătătorul peste frunte și țipa la mine: de ce am întârziat, de ce am facut-o să aștepte? De ce-mi bat joc de oameni și de meserie? De ce îmi fac neamul de rușine? – neamul nostru cel de o ființă, rupt în două de Prutul înlăcrimat… Că basarabenii ăștia chiar și în coșmaruri ciupesc lira. Măcar oleacă. Dădea, țipa; dădea, țipa. Na, na, na!

Dacă există oameni care mănâncă cenușă, așa se simt după masă: ca mine, atunci. Sticla de apă o terminasem seara. La chiuvetă nu curgea. N-aveam decât găleata adusă de Colea. Dar nici la aia nu eram în stare să ajung.

De sete, voiam să plâng ca să-mi beau lacrimile, dar nu puteam.

La adăpat

Abia pe la zece am reușit să mă dau jos din pat. De fapt, m-am rostogolit pe podea și m-am târât până la baie în patru labe, ca un câine otrăvit căutându-și cotlonul în care să-și dea suflarea. Am băgat capul în găleată și am băut. Am simțit apa făcându-și drum până în stomac printre epiteliile uscate, lipite unele de altele. Găleata nu părea să fie una de bucătărie. Mai degrabă de curățenie. Mi-a venit să vomit. Nu m-am abținut. Am reușit cumva să nu elimin în veceu și stomacul, cu totul. Aveam senzația, vârsând la veceu, că mă voi întoarce pe dos ca o șosetă.

Mi-am răcorit fața cu apă și am lins puțină pastă de dinți, că nu-mi mai suportam mirosul. Pe urmă, cătinel-cătinel, ținându-mă de pereți, m-am dus la geam și am scos capul afară. De la aerul rece, fără impurități industriale, mi-am mai revenit. Suficient cât să-mi pot strânge lucrurile și să pregătesc camera pentru predare. Știam de la băieții din redacție care e protocolul. Trebuia să chemi camerista, ea făcea inventarul și, dacă nu lipsea nimic, dacă nu era nimic distrus, vreun pat, ceva, îți dădea o adeverință că totul e în regulă. Fără semnătura cameristei, nu puteai să-ți iei actele de la recepție. Așa era pe-atunci.

Patul rupt de cu seară îmi dădea emoții. L-am încercat cu degetul. Se clătina. I-am mai pus un grătar de la frigider sub tăblie și am adus și găleata din baie. Tot se hâțâna. Nu-mi rămânea decât să sper că nu o va împinge dracul pe cameristă să verifice lenjeria unui pat în care evident nu dormise nimeni. Că mă sechestrau ăia acolo până îmi mai veneau bani de-acasă, ori cine știe ce mai pățeam. Și aș fi ratat de tot reportajul. Aveam de gând să mă duc totuși la Mana, chiar cu întârziere și cu toată rușinea, de-ar fi fost și să mă târăsc până acolo.

Glumeața și Catinca la inventar

Cu inimă strânsă am ieșit pe hol și am strigat:

– Hei!

Ce strigăt leșinat! Parcă era cineva în mine, care avea înăuntrul lui pe cineva, la rândul lui cu cineva în burtă, și abia acel cineva din mijlocul Matrioșkăi care eram a scos un „Hei!“ pițigăiat și sfios. Am bătut cu o conservă în ușă până a apărut o cameristă.

– Gata, pliacaț de-amu?

– Da, vreau să plec.

– Sî ni scuzaț cî la noi îi diranju ista cu riparațîili, da’ poati mai viniț la noi ș-a să cii ghini. Fa, Catincî, fa, hai cî pliacî băietu ista de la Doi, fa!

A venit și Facatincafaua. O zdarovaia tanti. Justifica lipsa unei fabrici de lapte praf în Orhei. S-a proțăpit în ușă, cât era de mare, și a început să strige de pe o hârtie:

– Ogheal!

– Esti!, i-a răspuns cealaltă, din cameră, cu capul băgat în dulăpiorul de pe hol.

Era o plapumă acolo. Nu știusem. Măcar o puneam pe jos și leșinam pe ea.

– Pantofei di casî!

– Esti!

– Prasop!

–Esti!

– Sopon!

– Esti!

– Dar de ce e și săpunul pe inventar? Ăsta se consumă, se termină!, am sărit eu.

– Cum sî sî termini, dacî nu-i apî?

– Dar intră în prețul camerei, doamnă. Poate vreau să-l mănânc!

– Da’ poati chiar c-ai mâncat sopon, cî ești tari galbîn la fațî, mi-a răspuns camerista pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. S-înghițăști o pasticî, dacî nu ti sîmțăști ghini.

Catinca îi dădea mai departe cu inventarul: perni! cearceafe! liustra! veioz! televizor! tilifon! frigider! Glumeața confirma din cameră, Catinca bifa pe listă.

Nu știu de ce mai verificau și televizorul, și frigiderul, doar se vedea că nu mă simt bine, n-aș fi fost în stare să plec cu ele în cârcă.

Când a ajuns la frigider, mi s-a făcut inima cât un purice. Dar camerista n-a tras de ușă, n-a observat că lipseau două grătare. A trecut mai departe. La draperii, la perdele, la fotografiile înrămate de pe pereți. În dreptul patului pe care îl rupsesem la sosire s-a întors spre mine și mi-a spus:

– Ci ghini cî nu ti-ai culcat pi patu ista, cî-i rupt. Noi îi puném pi sup dânsu niști cieri di la frigider, sî nu chici!

Catinca mi-a dat adeverința, eu i-am predat cheia.

Uneori simți nevoie să treci de partea cealaltă a tejghelei, să-ți torni singur si să-ți spui: „Șăzi ghinișor!”

Uneori simți nevoia să treci de partea cealaltă a tejghelei, să-ți torni singur si să-ți spui: „Șăzi ghinișor!”

Aritmetica beției

La recepție, în locul lui Colea era o femeie tinerică, într-un pulover roșu, pe gât, cu nasul într-un vraf de hârțoage.

– Bună ziua. Gata, v-ați hotărât să plecați? Nu vreți să mai stați pe la noi…

– Da, plec. O, dar ce bine vorbiți românește! Parc-ați fi de la București!

– Iaca-așa vorbim noi pe la Prut… Eu de-acolo-s! – mi-a răpuns cu puțină cochetărie și roșind de plăcere, ca puloverul, la complimentul meu.

Și-a cerut și ea scuze pentru incomoditățile din hotel. I-am zis că nu-s pretențios, bine că am avut unde dormi. I-am întins bonul de la cameristă. A scos registrul, a scris niște cifre, le-a adunat.

– Iacătă, trebuie să lăsați la noi două mii și patru sute de ruble.

Mi-a zâmbit dumneaei, i-am zâmbit și eu, că eram în stare. Măcar de-atat. Și tot zâmbind am scos portofelul. Dar deodată am încremenit cu degetele în portofel, parcă – jivina! – mă mușcase de mână și mă trăgea înăuntru. Zâmbetul mi-a dispărut. S-a speriat și ea de schimbarea mea bruscă.

– Cum două mii… și… Păi ăștia-s cam toți banii mei! N-ați calculat bine!

– De asta v-ați schimbat așa la față? Vai, dar cum așa? Ia să mai privim o dată.

A mai adunat o dată cifrele alea, din ochi.

– Două mii de ruble și încă patru sute de rublișoare, iaca atâta.

– N-are cum, doamnă!

– Dar atâta este. Ia priviți aici. Ați luat pe comandă patru sute de „Strălucitor“?

– Da.

– La o sută de ruble suta, asta face egal patru sute de ruble?

– Face.

– Și cu două mii cazarea? Două mii și patru sute la total!

– Dar stați așa! De unde două mii cazarea? Băiatul ăla mi-a spus că e o mie la dumneavoastră. Ce, s-a dublat astă-noapte?

– Aveți dreptate, cazarea la noi face o mie de ruble.

– Păi vedeți, doamnă? Quod erat demonstrandum!, am încheiat eu biruitor și puțin arogant.

Am răsuflat ușurat. Și în sfârșit am putut să-mi scot degetele din gură portofelului. Am râs cu îngăduință văzând cu câtă candoare greșește.

– Da. O mie de ruble. Ori două nopți, egal două mii de ruble!

– Cum două nopți? Doamnă!, am venit ieri seară și plec azi… iată… la ora… La ora unsprezece și jumătate! Chiar și în Basarabia, la dumneavoastră, după marți urmează miercuri. Eu am venit marți, 3 noiembrie 1992, și plec azi, miercuri, 4 noiembrie 1992. Nu mă întrerupeți, vă rog! Vă invit să remarcați, în spiritul cunoștințelor dumneavoastră de aritmetică, pe care nu mă îndoiesc că le posedați, că între trei și patru există o diferență de… Cât? Unu! De pe 3 până pe 4 noiembrie e o noapte. Una! O noapte de noiembrie, doamnă.

Femeia mă urmărise cu frică, nu știu cum… Se uita la mine ca la un nebun, aprobând totuși mereu din cap. Când mi-am terminat mica tiradă, contabila s-a dat un pas înapoi, până la bărulețul plin cu „Strălucitor“. Se uita într-o parte și-n alta cautând ajutor, parcă, de undeva, când a tresărit bucuroasă:

– Iacătă, chiar Colea sosește acum!

M-am întors, l-am salutat bucuros din priviri. Mi-a zis ceva, n-am priceput ce. Suna a salut. Contabila a început să-i turuie pa ruskie. Mai mult în șoaptă. După numai câteva cuvinte, Colea s-a întors spre mine, m-a apucat încet de mână și mi-a spus pe tonul cu care îi vorbești unui suferind, aproape în șoaptă:

– Dva noci… doi nopți cazare.

– Niet! Imposibilnîi! – am izbucnit într-o rusă cum îmi venea la gură.

– Ce să-ți fac? Ia skazal: șăzi ghinișor! șăzi ghinișor! Tî… davai „Strălucitor“, Colea, davai „Strălucitor“! Iaca amu „Strălucitor“!

– Domnule, azi este joi, 5 noiembrie – a îndrăznit și contabila, ițindu-se de după Colea. Ați dormit o noapte, o zi și încă o noapte.

Se uita în ochii mei cu multă căldură și adeverea cu mișcări din cap că știe ce spune, că lucrurile așa stau: cum zice ea.

– El v-a zis să stați ghinișor, dar dumneavoastră…

Zâmbetul mi s-a topit pe față mai iute decât miraculoasele creme de la teleshopping. Eram buimac. M-am lăsat moale pe scaun. Mâinile mi-au căzut inerte pe lângă corp – ca aripile la puii ăia jumuliți de la Avicola, spânzurați în cârlige. Capul s-a dus singurel și s-a așezat cu fruntea pe sticla rece a biroului. Fasolea se umflase și mai tare în el. Vorba unui prieten, îmi venea să-l iau în brațe, să-l așez mai încolo într-un par și să-i arăt curul.

Acasă la Paul Goma, în Mana

Acasă la Paul Goma, în Mana

Răzbunarea lui Guderian

Cred că am și plâns. Adică sunt sigur că am plâns. Mi-am înghițit lacrimile. Aproape nu mi-am recunoscut vocea când am întrebat:

– Sigur e joi?

– Joi, da!, a confirmat femeia cu blândețe.

– Il i joi – a întârit și Colea încercând s-o dea pe românește, un fel de „el este joi“.

Calamburul lui involuntar m-a făcut să-mi salt capul ca la apel. Doar că n-am strigat: „Prezent!“. Da, să trăiți! Vă raportez că soldatul neinstruit Ilijoi plânje de amărăciune și de fasole umflată-n cap! Că a băut muniția și s-a îmbătat. Adică nu s-a îmbătat, că ăla nu era alcool, ci otravă. Deci s-a otrăvit cu „Strălucitor“ și era să moară pe front în noaptea de dinaintea asaltului final. S-a făcut pulbere. A zăcut rănit o noapte, o zi și încă o noapte. Iar reportajul lui s-a baricadat în reduta atât de frumos numită Mana și nici cu luneta nu mai poate fi atins. Ilijoi n-are decât să-și ia ranița cu merinde, câtă i-a mai rămas, și s-o pornească încetișor spre casă, pe drumul de costișe ce duce pân’ la Iași.

Am plătit cât aveam de plătit. Nu-mi mai rămăseseră bani nici de bilet până la Chișinău. Poate doar pentru o ocazie. Mi-am luat buletinul și am plecat clătinându-mă cu diplomatul într-o mână și în cealaltă cu tancul de sticlă, golit atât de glorios cu o noapte înainte. Ba cu două! Dar m-am întors de la ușă și m-am așezat la loc în fotoliu. Fără nicio vorbă, am luat pixul cu roșu al contabilei și am scris pe eticheta de „Strălucitor“ cu litere mașcate: „GUDERIAN WAR HIER UND SIEGTE!“. Pe urmă i-am întins tancul lui Colea. Am rugat-o pe contabilă să îi spună că doresc să păstreze el tancul ăla. Așa, ca amintire. Dacă se poate, să-l pună în vitrină, că mai erau acolo sticle goale, de diferite forme, puse doar de frumusețe. Și să nu fie și un tanc printre ele?

Ea a tradus și Colea a luat tancul, mirat.

– Da, na akno! – a promis el, arătând cu mâna spre vitrină. Dar… kakaia semnificația?

– Moi drug, ăta ghermanskii yazîka. Zdesi ia pișú… napișati… Doamnă, spuneți-i dumneavoastră că am scris în nemțește așa: Guderian a luat cafteală de la vitejii ruși.

– Da, da, Guderian, kaput!, a zis Colea, râzând încântat. Și a pus tancul la loc de cinste în vitrină, între țărăncuță și inorog.

Fosta școală din Mana, totodată locuință a învățătorilor Maria și Eufimie Goma, unde s-a născut Paul Goma

Fosta școală din Mana, totodată locuință a învățătorilor Maria și Eufimie Goma, unde s-a născut Paul Goma

Feblețea tractoriștilor

Când să ies din hotel, mi-am întors capul și am mai privit o dată, lung, tancul meu. Din umorile iuți care mă mâncau pe dinăuntru, ca un nufăr s-a înălțăt un zâmbet de satisfacție până pe buze. Pe tanc scrisesem de fapt: „Guderian a trecut pe aici și a învins“. Și, ca un adevărat învingător, plin de răni și de sângele dușmanilor răpuși, am pășit tremurând în lumina umedă a amiezii – chiar atunci mi-a venit metafora asta, când coboram pe scări, semn că talentul meu căzuse cloșcă în timp ce boleam, iar acum năștea pui vii.

Am pornit pe jos spre marginea orașului, câine-câinește, cu speranța că mă va lua careva cu mașina până la Chișinău. La ocazie nu e ca la autobuz, nu plătești la urcare. Când ajungi la destinație, dai cât ai de dat și cobori repede. Ce-mi mai rămăsese în portofel însemna cam jumătate dintr-un bilet de autobuz de la Orhei la Chișinău. Ce-aș fi făcut mai departe, o dată ajuns în Capitală, nu știam. Mintea mea nu putea anticipa mai multe mutări în acel joc de șah la care fiecare piesă avea altă culoare, iar pătrățelele se încălecau. Puneam un pas înaintea altuia, expiram după ce inspiram și așteptam cu o nepăsare bolnăvicioasă să se întâmple ce era de întâmplat mai departe.

Nu știu ce anume din înfățișarea mea îi atrăgea pe tractoriști. Eram feblețea lor. Pentru că și de data asta tot un tractorist a oprit când i-am făcut cu mâna. M-am ghemuit în spatele lui și m-am prins zdravăn cu mâinile de gratiile cabinei. Tractorul sărea prin gropile din asfalt gata să se rupă. Când dădeam cu capul de tabla de sus, când cu fundul de scândura pe care stăteam. El vorbea întruna, răcnea, dar din cauza motorului nu auzeam nimic. Strigam și eu din când în când: „Da, da!“ – și asta părea să fie de ajuns pentru dânsul.

Din nou „Strălucitor“

Mă întrebam dacă nu cumva, acolo, tractoriștii rămâneau fără carnet când miliția îi prindea treji la volan. Cu primul tractorist băusem de la Sculeni la Fălești. Ăstlalt era deja băut și încă mai lucra la acea stare. Tot întindea mâna la spate să-mi dea o sticlă să trag și eu un gât. Nu eram omul care să respingă asemenea avansuri, dar atunci mi se făcea rău numai dacă mă gândeam la băutură. El mai lua un gât, mai zicea nu știu ce, mai cânta o strofă dintr-un cântec de armată – prindeam câteva cuvinte între două hopuri. Făcea ce făcea și iar dădea sticla în spate, să beau și eu. Să nu-mi pierd carnetul de tractorist? Am zis să mă prefac – doar n-avea ochi la spate – și să scap astfel de insistențele lui. Când să duc sticla la gură, mi s-a făcut rău. Era „Strălucitor“! Într-o sticlă obișnuită, nu din aia ca la hotel. Aș fi rezistat până la Chișinău fără să vomit, cu toată hurducătura și cu toată găzăria din cabină. Aș fi rezistat chiar la un gât de vodcă. Dar când am văzut eticheta de „Strălucitor“ mi s-a făcut rău. Stomacul meu care putea digera hamuri de piele, ciubote, ciolane, orice, s-a scârbit violent, s-a năpustit afară din mine când a văzut „Strălucitorul“. Și singurul loc în care puteam voma era capul tractoristului. M-am îndoit ca un arc peste el, fără să mă pot opune convulsiei, și omul nu înțelegea de ce îl mușc de bască. Noroc că făcusem curățenie interioară de dimineață, la hotel, și nu mai aveam de dat la rațe decât un fel de salivă groasă. Tractoristul s-a speriat. A început să țipe:

– Uăi, nu borî pi mini, chizda mă-ti!

M-a dat jos împingându-mă cu mâinile și cu picioarele, a zvârlit cu basca după mine. Ei, hai, că nu era chiar așa murdară. Ce înjura în halul ăla? A tras ușa cabinei după el, bombănind, și dus a fost.

Norocul bețivului

M-a lăsat singur în mijlocul câmpului. Măcar mă apropiasem de Chișinău și rămăsesem și cu mărunțișul neatins. Doar cu măruntaiele vraiște.

Am rămas în câmp, la marginea drumului. Stăteam cu capul în jos, cu mâinile pe genunchi, răsuflam greu ca după maraton. Când în sfârșit mi-am mai revenit puțin în simțiri și mi-am am ridicat capul, să nu-mi vină a crede! M-am frecat la ochi. M-am întors cu spatele, apoi m-am sucit brusc și m-am mai uitat o dată. N-aveam halucinații. În fața mea, pe partea cealaltă a drumului, era un indicator de intare în localitate pe care scria mare, și pentru chiori, Mana! Satul se zărea după o lizieră de sălcii, la un kilometru, un kilometru și ceva de la șoseaua principală.

Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama ce se întâmpla. De limpede la minte ce eram când am plecat din Orhei, în loc să ies la bariera dinspre Chișinău, am ieșit spre Mana. Și în loc să stau la ocazie pe partea stângă, am stat pe cealaltă parte și iaca așa am mers în sens invers, spre Mana. Și taman acolo mi-a venit să vomit, tocmai acolo m-a dat jos tractoristul! Unde mai pui că mi-a lăsat și basca!

Borșul salvator

Nu știu nici acum dacă ăla a fost norocul bețivului, norocul prostului sau norocul ziaristului care totuși își dorea sa facă un reportaj. Abia mă mai țineam pe picioare. Dar dacă tot mă adusese întâmplarea până acolo, am zis că să mă împing, să mă trag cumva și să mă duc totuși până în Mana, măcar să văd cum e. Voiam să intru ca un fugar în sat și să arunc o privire fără să mă vadă lumea. Apoi să mă întorc tot pe furiș și să ajung o dată cu întunericul în Chișinău. Acolo măcar era o gară unde să dorm. Dar chiar la marginea satului am dat peste școală – un fel de grajd lung, deșelat, cu geamuri strâmbe. Cum s-o ocolesc? Parcă prea erau puse toate într-o ordine bine chibzuită, ca niște trepte care mă duceau pas cu pas către țelul meu. Cu toată rușinea, dar și cu o emoție din care hrăneam ca din perfuzor, am intrat.

Directoarea era în biroul ei, o debara în capătul holului, cu o ușă hodorogită, băgai mâna printre scânduri. Când i-am zis cine sunt, și-a dus mâinile la față și aproape a țipat speriată:

– Vă e rău? Doamne, dar în ce hal arătați! Parcă ați băut „Strălucitor“!

Era o femeie la vreo treizeci și ceva de ani, mică și subțire, dar înfiptă. M-a luat de mână și m-a tras după ea până acasă. Mi-a dat să mănânc un borș de gâscă, fierbinte și acru, turte cu brânză, apoi m-a pus să mă culc.

În fața mea, pe partea cealaltă a drumului, era un indicator de intare în localitate pe care scria mare, și pentru chiori, Mana!

Întunecatul secret al „Strălucitorului“

M-am trezit a doua zi, vineri. Am ieșit în curte. Soțul directoarei, domnul Savițchi, trăgea vinul la teasc. M-a obligat să beau un pahar de vin de ăla, rece și gros ca bulionul, direct de la vrană. Borșul de gâscă, somnul bun și vinul de buturugă, zicea el, sunt uneltele cu care poți dezbate tencuiala de „Strălucitor“ din capul omului. Și avea dreptate, pentru că imediat am simțit cum capăt forță, chiar am învârtit și eu la două mălaie.

– Dar ce sânge de drac, ce lichid de frână e „Strălucitorul“ ăsta, domnule Savițchi?

– Se face la noi, la fabrică. La zavod. Este-așa un căzănoi mare, bagă apă cu furtunul într-însul. Când s-a umplut, vine cineva cu un borcan de substanță și îl deșartă în căzănoi. Și uite-așa bolborosește! Buuun!… Ș-apăi când s-a liniștit bolborosala, vine unul cu o remorcă de surcele și-o basculează în cazan. Și gata „Strălucitorul“! Din surcelele alea își trage culoarea frumoasă, aurie, pe care o știi.

– Dar ce pune în el?

– V-am zis: substanță.

– Bun, dar ce e substanța aia?

– Substanță. Așa se cheamă.

Epilog

Domnul și doamna Savițchi m-au mai ținut la ei încă două zile. Au umblat cu mine din casă în casă și împreună i-am găsit pe toți bătrânii care își mai aminteau de Păulică și de părinții lui: Domnul și Doamna – învățătorii Goma. Dar tot nu a fost o documentare la sânge fiindcă nici după o săptămână nu mi-am revenit complet din șocul „Strălucitorului“ și poate că nici până azi n-am eliminat cu totul din mine Substanța. Mi se încrețește pielea pe spinare și simt în gură limba putredă și gust de surcele și toporași. Și nefiind o documentare meticuloasă, n-a ieșit nici un mare reportaj, cum îl visam. Un reportaj de începător. Un singur lucru nu se poate spune despre el: că ar fi total lipsit de substanță. Dar, așa cum a ieșit, a schimbat ceva în viața mea.

Criticul Dinu Mihail, din Chișinău, i-a trimis lui Goma, la Paris, numărul din „Timpul“ cu reportajul meu – „Acasă la Paul Goma“. După un timp m-am trezit la redacție cu o scrisoare de la însuși Paul Goma! Cu marea lui bunăvoință, mă felicita pentru textul ăla, ca și cum chiar ar fi fost ceva de capul lui. N-a existat om mai semeț ca mine în orașul acela! De la acel reportaj s-a legat între Paul Goma și mine o prietenie aparte, de la distanță. Epistolară. Peste douăzeci de ani aveam să ajung la Paris, să-mi îmbrățișez idolul. Am plâns amândoi discret, bărbătește. Dar asta e deja altă poveste.

Atunci, plecând din Mana, încă tehui de cap, am ajuns cu un tractor în Chișinău. Da, cu un tractor. La vremea aia parcă erau tractoarele la modă, ca treningurile. Puține mașini! Din Chișinău am mers cu trenul, ascuns în veceu, până la Ungheni. Nu se putea trece granița fără bilet. Am mai făcut foamea o zi la câțiva pași de țara mea, am dormit într-o scară de bloc. Adică am ațipit iepurește. În starea aia de veghe mi-am adus aminte că îl cunoscusem la Botoșani pe poetul Ghenadie Nicu, iar disperarea a scos din cotloanele memoriei amănuntul că el era din Ungheni. Ne văzuserăm o singură dată, ne-am strâns mâna și atât, dar asta nu însemna că nu puteam, în numele acelei strângeri de mână, să-i cer niște bani să trec granița. Poetul nu debutase, la data aia, decât în cartea de telefoane a orașului, așa că l-am găsit ușor. Și-a rupt de la gură – biletul la trenul internațional era scump, deși Iașul se vedea în zare, peste Prut – și m-a ajutat să ajung acasă după nouă zile de bezmeticie prin Basarabia. Frate Ghenadie, mult timp după ce din mine nu vor mai rămâne decât oale și ulcele, când nici țipenie de om nu va mai fi pe planeta asta bolnavă, recunoștința mea va pluti nezdruncinată peste ape.

Am ieșit viu din Basarabia. Nu foarte sănătos, dar viu. Înviasem din morți într-un hotel auster din Orhei și după aceea am ajuns fără să vreau unde voiam să ajung, dar nu mai puteam. Și am scris un reportaj care mi-a adus o prietenie luminoasă. Toate astea m-au făcut, atunci, să cred că exista un Dumnezeu al ziariștilor care mă lua de ceafă ca pe căței, mă scotea din necaz și mă așeza pe drumul cel bun. Credeam asta cu tărie. Acum nu mai cred nici cu suc.

New+Picture

„Strălucitor“ în „New York Magazin“

 ***

 Post-scriptum:

Reportajul din spatele acestei întâmplări, „Acasă la Paul Goma“, a apărut în „Timpul“, nr. 40 (116), noiembrie 1992, Iași, în numărul 5-6/2010 al revistei „Metaliteratura“ , publicație a Institutului de Filologie a Academiei de Științe a Republicii Moldova, precum și în volumul colectiv „Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii“, Eagle Publishing House, 2010, disponibilă pe amazon.com. Iată-l mai jos:

 

Paul Goma și părinții în curtea casei-școală din Mana

Paul Goma și părinții în curtea casei-școală din Mana

 

Acasă la Paul Goma

Ce eşti tu, Paul Goma?

Francez naturalizat, polgomá, parizian amnezic, care şi-a uitat ţara în exil?

Nu, francez nu eşti, pentru că eşti român.

Dar nici român nu eşti, precum spui, pentru că eşti basarabean.

Şi poate nici basarabean-basarabean nu eşti, fiindcă-ţi mai curge în vine ceva sânge macedonean, ceva polonez, ceva fanariot – prin bunici –, ceva-ceva, fără a fi nici macedonean, nici polonez… Şi atunci, ce eşti tu, Paul Goma? Ce eşti tu, măi Gomiţă?

Un obstinat, un calidor, un re-refugiat, un cutremur, un ce eşti?

Paul Goma este un toate-acestea-la-un-loc. Şi încă mai mult: un scriitor român.

Un scri-i-tor!

S-au făcut 15 ani de când, pentru a scăpa de „Mistreţ“ – aşa era denumit codificat în dosarele Securităţii comuniste –, băieţii ochiazuri ai generalului Pleşiţă i-au făcut vânt lui Paul Goma peste frontieră. În 1977, în noiembrie. Anul în care incomodul scriitor iniţiase o mişcare pentru drepturile omului, în România, mişcare ce luase proporţii îngrijorătoare pentru Ceauşescu. Şi pentru sinistra-i. Ea însăşi dăduse ordin, mai demult, să nu i se publice nimic lui Goma – carte sau vreun articol, nici măcar sub pseudonim. (De aceea, tare-ar mai fi vrut Obstinatul să-l anchiuleze pe Neculai, iar Ilenei să-i umble puţin pe la gingie.) Aşa se face că, în 1977, aproape anonimul scriitor român (anonim în ţara lui) era un autor cu câteva cărţi apărute în Occident, la edituri prestigioase, în germană, franceză, suedeză, engleză. Devenise, cu „Ostinato“, „Gherla“, „Uşa noastră cea de toate zilele“ etc., un scriitor de circulaţie europeană. În timp ce acasă trăia în umbra unui volumaş de proză scurtă: „Camera de alături“ – şi acela ciopârţit de cenzură, şi la adăpostul epoleţilor care-l urmăreau şi la closet.

După revoluţie, exilatul a re-debutat impetuos: „Gherla“, „Bonifacia“, „Din Calidor. O copilărie basarabeană“, „Arta refugii“, „Gardă inversă“, „Soldatul câinelui“, „Culorile curcubeului ’77“, „Patimile după Piteşti“, „Sabina“. Mai tinerii, mai-în-ceaţă-ţinuţii au descoperit dintr-o dată un scriitor cu care publicul occidental era deja obişnuit. Un scriitor cu totul aparte.

De ce după decembrie 1989 nu a încercat Paul Goma să se întoarcă în România, fie măcar şi într-o vizită? Ca scriitor profund autobiografic – „Autobiografic chiar şi atunci când scrie despre viaţa unui peşte“, cum spune Dinu Mihail în „Literatura şi arta“ –, de ce n-a încercat Paul Goma să-şi viziteze satul natal: Mana, satul basarabean pe care l-a nemurit în „Din Calidor“? Să o fi rupt el definitiv cu România? Cu Basarabia? Cărţile sale spun că nu. În locul lui, dar mai mult pentru a vedea minunea de sat, Mana, am fost acolo, în Basarabia, în satul cel mai frumos al literaturii române, după Humuleşti.

Străvechii codri ai Orheiului nu mai sunt. Marii noştri fraţi sovietici şi-au tocit drujbele în ei, transformându-i în hârtie pentru operele părinţilor marxism-leninismului. În limba lor de lemn. Au mai rămas numai pâlcuri, pădurici stinghere, risipite pe dealurile sovhozurilor. Printre aceste pâlcuri răzleţe, plecând din Orhei, ajungi curând în centrul pământului, satul Mana. Iar centrul centrului, buricul pământului, este calidorul casei părinteşti, pridvorul din care ochii unui copil de cinci ani vedeau bubele roşii, lepra întinzându-se peste Basarabia. Cedarea, deportările – „Pahod na Sibir!“ –, vin românii, pleacă românii, vin iar sovieticii şi te eliberează şi nu mai pleacă.

Un sat prăpădit, risipit pe coasta unui deal; şi, pe deal, un moţ negru şi urât: zavodul, fabrica de prelucrare a… Mai este oare Mana de acum Mana din „Calidorul“ lui Goma?

index

Paul Goma

Au trecut 57 de ani de când, aici, s-a născut, într-o groapă acoperită cu stuf, cel care avea să ajungă un „Soljeniţîn român“, cel mai curajos, cel mai vertical scriitor postbelic: Paul Goma. În peste jumătate de veac s-au mai schimbat unele. Multele. Mana de azi e cea din „Enciclopedia Sovietică Moldovenească“, vol. IV, p. 192: „MANA – Sat în sovietul sătesc Selişte – nu în comuna Vatici, ca pe timpul… – raionul Orhei, RSSM, situat în vestul raionului, la 14 km de centrul raional şi la 25 km de Călăraşi. 614 locuitori (în 1973). Menţionat documentar din anul 1715. La Mana se află o brigadă complexă şi un punct de vinificaţie al sovhozului GLORIA. Şcoală de 8 ani, club cu instalaţie de cinematograf, biserică, punct medical şi magazin“. Şi atât. Asta este Mana. Nu un nume frumos, plin de mister, nu un Macondo românesc. Un sat cu punct medical şi magazin. Inima tristă a Manei, sat cu 140 de case, bate acolo, în calidor, locul de unde se vede cel mai bine tragedia românilor. Va mai fi existând calidorul, sau numai în cărţi?

Prin glodul frământat de căruţe, pe uliţe strâmte, tot mai sus, până la vechea şcoală: casa cea mai tristă a literelor româneşti şi buricul pământului. Da, mai este. Ascunsă pe jumătate în dosul unor porţi înalte, de tablă. Păzită de un câine care n-o păzeşte: doarme. Şi înconjurată de şuruburi, osii, roţi. Fierărie ruginită. Cele şapte trepte de piatră, aceleaşi, roase de umblătură. Cu scândurile podelei putrezite şi cu aceeaşi temelie de piatră ridicată de mâna învăţătorului Eufimie Goma. Un lacăt pe uşă. Acum, în vechea şcoală a satului (şi casă, totodată, a familiei Goma) locuieşte Mişa Adomniţei, starojul magazinului. Paznicul. Şi dacă l-aş fi găsit, ce-ar fi spus despre Paul Goma? Acasă la el, scriitorul este aproape un necunoscut.

Numai câţiva bătrâni ştiu de Paul Goma şi îşi mai aduc aminte de Păulică, Păvălică, băietul lui Domnu şi Doamna. Nimeni nu a citit ceva scris de el. Câţiva au auzit doar, în ultimul timp, de când în fosta republică sovietică se poate vorbi mai slobod, că Păulică al lor e mare scriitor de cărţi prin Franţa, pe undeva. „Scriitor!“, zic ei cu mândrie, ridicând un deget în sus şi apăsând pe coada cuvântului. Mândria mănenilor ar fi fost mai mică dacă Păvălică ar fi devenit, să zicem, mare inginer, nu mare scriitor.

calidor 4Din calidor se vede, peste drum, casa lui moş Trache Maxim. Moşul şi-l aminteşte bine pe Paul Goma. Avea şi o poză cu el, în care Păulică stătea lângă un patefon, singur, îmbrăcat cu cioareci şi o bundiţă scurtă. Nu mai ştie ce s-a făcut cu ea. De când i-a murit baba, moş Trache iese din calidorul lui – faţă în faţă cu Calidorul – tot răsuceşte tabacioc în foi de jurnal şi atâta face toată ziua: fumează şi vede lumea din calidor. Nu de pe şanţ, de pe laiţă, din altă parte. Nu, aşa nu se poate. În calidor e altceva. Uite: el stă de câţiva ani în dorul lui frumos şi nu s-a plictisit, pe când în drum, pe şanţ… În casele cu calidor se îmbătrâneşte mai greu şi oamenii sunt mai înţelepţi. Cam leneşi, nu-i trage aţa la muncă, dar nu-i nicio plăcere mai mare decât să stai în calidor, să vezi şi să încerci să pricepi. Înţeleptul moş Trache pomeneşte de ultimul lor preot, Gheorghe Dodon, care s-a refugiat şi el în România, cu toată familia. La plecare, a luat o punguţă cu pământ din Mana. Să i se pună pe mormânt dacă va muri şi va fi îngropat în altă parte. „Mâna aceea de pământ au şters-o ploile, dar, vezi, l-a făcut pe Lionea-Leonid, băiatul mai mare al popii, să vină mai an la Mana. Mâna aceea de pământ nu te lasă în pace, te întoarce mereu la pământul tău“. Moşul vrea să spună că mâna de pământ a lui Paul Goma este tocmai memoria lui fixată în paginile cărţilor. Asta îl va aduce înapoi în Mana. Prin ’67, Goma chiar i-a scris lui David Saviţchi, naşul lui de botez, că ar vrea să fie invitat de un om din Mana, să poată veni acolo, în satul cu Calidor. Dar cine avea atunci curajul să-l invite pe Paul Goma? Şi chiar dacă l-ar fi invitat cineva, putea „banditul riacţianar, dujman al boborului“ să părăsească ţara? Nu putea. Acum nu mai are nevoie de invitaţie.

Mătuşa Anisia Moiseevna Saviţchi (72 de ani) şi-l aminteşte pe copilul învăţătorilor Goma. Stă pe lejancă, la căldură, îşi frământă mâinile în poală şi povesteşte. „Eram vecini, cum să nu-l ştiu? L-am ţinut în braţe când era mititel. Iute şi gras era Păulică… Şi încă mai era şi frumos, nu mai ştia care şi cum să-l ţină în braţe, la biserică, aşa era de frumuşel, săracul, şi de bine îmbrăcat, curat… Şi hrănaaaci… tii!, mânca de toate. Când domnii plecau pe la Orhei, Păvălică venea la pârleaz şi sălta mânuţele ca să-l iau la mine. Eu sunt şi cumătră cu părinţii lui. Au murit?“ Bătrâna scapă două lacrimi şi se opreşte puţin din vorbă, cât să înghită nodul. Apoi continuă: „Dumnezeu să-i ierte! În ’41, domnul Efim mi l-a botezat pe Todirică… Heheee, ce cumătrie a fost… Nu s-a făcut vin atunci, a fost secetă, dar erau veniţi soldăţeii noştri şi ne-au scos de sub ruşi, era bine, era veselie… Uite, am şi amu pernuţa cu pene de vraghie pe care mi-a dat-o Doamna la botez. Am păstrat-o“. Şi iar oftează şi zice: „Vai, Viorel Dimitrievici, da’ chiar au murit domnii?“. Chiar au murit, zic. El prin ’67 şi ea peste vreo şapte ani. Anisia Moiseevna îşi şterge iar o lacrimă pe sub lentilele groase şi tot oftează, cu mâna la gură, parcă se teme să nu scape oftatul amar în lume. „Anii au trecut… îngână ea mângâind pernuţa roşie cu pene de vrabie… ei au murit, Dumnezeu să-i ierte… Te-ajunge vremea din urmă şi te duci…“ Şi deodată tresare din meditaţie: „Da’ de ce nu vrea Păvălică să vină pe la noi? Noi l-am primi, Doamne-fereşte, cum să nu-l primim? Suntem încă atâţia în sat care ni-l aducem aminte. Da’ chiar scrie despre noi în cartea aceea cu calidorul? Săracul Păvălică, am auzit că l-au chinuit românii, l-au ţinut la închisoare, pe el şi pe domnii. Of, of, of, cât rău au făcut borşăvicii pe lumea asta, nimeni n-a mai făcut. Nu mai încape pământul de câţi oameni au omorât ei“.

calidor 3Cât ar părea Mana de săracă şi neprimitoare, cum stă trântită în noroi, jilavă, sub burta norilor, dacă treci prin sat şi miroase a mâncare undeva, poţi fi sigur că odată cu mirosul bun va ieşi la poartă şi o gospodină să te cheme măcar să guşti. Mănânci mâncarea de bună ce e, nu de foame. În jurul unui lighean cu răcituri şi la un pahar de vin, câţiva măneni îi găsesc în străfundurile memoriei pe Domnul şi Doamna, oameni cu care în vremea aceea i-a binecuvântat Dumnezeu. „Auzi, doi învăţători, nu unul, la o mână de copchii! Şi ce oameni…“

Mai încolo, moş Cristea Maximovici meştereşte cu ciocanul la o cadă mirosind a tescovină. Nu, nu sunt rudă cu Paul Goma, zic, am venit numai aşa, cu komandirovkă, adică delegaţie, de la Iaşi, ca să scriu ceva despre Mana, mai mult s-o văd. Moşul scotoceşte printre hârţoage prăfuite şi scoate o fotografie mare, un tablou. E lipită pe un carton gros, mâncat de cari. „Uite ce am eu aici“, zice bătrânul. „Poza e din 1936. Aici e Paul Goma, la un an, în braţele tătălui său; în picioare, Maria Goma, mama“. Pe verso, scris de mâna mamei: Paul Goma – 2 octombrie 1935. Mana, Iunie 1936. Şi semnătura Mariei Goma. La mijloc, ştampila atelierului: „Fotografia M. Luşacov“. Deasupra, cineva a scris cu cerneală roşie: „Anul 1941, 14.VII – Trăiască România Mare şi M.S. Regele Mihai I“.

calidorulMare curaj a avut moş Cristea să păstreze atâta timp o fotografie cu asemenea inscripţie. Dacă i-o descopereau ciolovecii, ajungea în Siberia. Şi totuşi a păstrat-o. Pentru că este pametul lui. Amintirea lui. Şi scumpă amintirea, de vreme ce a riscat atâta păstrând-o. A ascuns-o între coperta şi supracoperta unui cărţoi comunist şi n-a scos-o de acolo decât, zice el, „după ce a crăpat măreaţa patrie a popoarelor sovietice“. În Mana, tot ce e legat de amintirea învăţătorilor Goma e scump. „Ca ei, mai rar oameni, spune moş Cristea. Eram în sătucul ista amărât ca nişte sălbatici şi ei ne-au învăţat să trăim în lume, ca oamenii. Au plecat în refugiu, poza asta a rămas pierdută, din grabă, şi eu am ascuns-o. Ţin mult la ea. Vezi ce tineri şi frumoşi erau? Mergeau la balurile noastre, la nunţi, şi jucau, cântau cu noi. Mai ales Doamna… tare frumos mai dansa, ca pe la noi, dar şi alte jocuri, din lume. După ce s-au dus ei în refugiu, a venit un învăţator, Ispas, dar nu era nici pe departe ca Domnii. Doamna se punea luntre şi punte pentru copii. Nici nu erau deloc fuduli, vorbeau frumos cu lumea, petreceau, munceau cu noi, aista-i adevărul“.

Moş Alexandru Saviţchi i-a fost elev lui Eufimie Goma. „Aspru învăţătorul, domţători, bătea cu linia la palmă când nu învăţam. Dar parcă puteam să nu învăţ? Ce frumos vorbea în clasăăă… Ştiam toţi poezii frumoase, citeam minunăţii în cărţi româneşti, dimineaţa cântam Trăiască Regele. Chiar, scrie de moş Iacob în carte? Ia să văd. Da, domnule, ia te uită… L-a iubit mult Paul pe moş Iacob. Oare ştie că a murit? Şi încă cum! Săracul moş Iacob, moş-miu. L-au luat ruşii în Siberia. El s-a întors şi l-am îngropat aici, prin şaizeci, dar mătuşa Domnica a murit acolo, în Siberia. Nici casa nu mai există, a rămas numai beciul din care tot scotea el vin când au venit românii noştri să ne elibereze. Un plutonier a stat chiar la noi pe mâncare şi băutură. Trăgeau seara soldaţii noştri nişte chefuri pe aici, la Mana… Jucau în horă şi strigau: şi-uite-acuşi, acuşi, acuşi, o să-i futem şi pe ruşi. Dar nu, ne-au potopit ruşii şi şi-au bătut joc de noi…“

calidor 2Şi-au bătut ruşii joc de măneni. Până de curând nici biserică nu au avut. Adică aveau ei biserică în Mana, dar a fost închisă, transformată în depozit al sovhozului. Intrau păgânii cu tractorul în ea. Acum au redeschis-o, biserica, i-au pus tablă nouă pe acoperiş. Vreme de cincizeci de ani, mănenii şi-au îngropat morţii fără să-i treacă prin biserică. Venea câte un popă de mai departe, făcea un fel de slujbă în aer liber, sumară şi cu teamă, parcă. La fel botezurile, cununiile. Se făceau la oameni acasă. Mănenii nu au pierdut cu totul credinţa, dar, neavând biserică, nemaipracticând ritualurile bisericeşti, s-au îndepărtat de ceea ce erau altădată. Tradiţiile s-au mai păstrat foarte puţin şi, ca prin minune, limba. Un fel de limbă românească, foarte aproape de cea vorbită de partea asta a Prutului. Mănenii spun cu tot sufletul că Paul Goma poate veni la ei, cum să nu?, să vină, va sta acolo cât va pofti, se va găsi câte ceva şi pentru el, nu va fi nevoie să stea la Orgheev, la gostiniţă, nici la komnata sovietului pentru musafiri: va sta chiar la măneni, la care dintre ei va vrea, cu soţia şi copilul. Şi apoi cei mai bătrâni traduc: Orhei, hotel, cameră de oaspeţi…

În jurul bisericii se află cimitirul Manei, care a păstrat pe cruci scrierea cu caractere latine. Sub mici monumente de piatră zac de-a valma anonimi soldaţi sovietici şi români, cum au fost găsiţi pe dealuri după luptele din zonă. Mai într-o latură a cimitirului, cruci mai vechi, uitate. Morminte neîngrijite, năpădite de scaieţi şi rugi de mure. Printre aceste morminte ar trebui să-l găsesc şi pe cel al lui Petrică Goma, fratele scriitorului, mort înainte de a împlini un an. Dar nu-l aflu. Moş Cristea Maximovici nu e sigur. Poate să fie sub crucea aceea de lemn, căzută, putrezită, fără nicio inscripţie. Ar veni oare domnul Păulică să aprindă o candelă în cimitir, sub o cruce nouă, pentru odihna sufletului fratelui său? Un cenotaf.

calidor 1Când Eufim Goma, tatăl, a fost arestat de cioloveci şi nu se ştia dacă a murit sau mai trăieşte, i s-a făcut un mormânt de formă, i s-a pus o cruce şi s-au făcut pomeni ca să i se odihnească totuşi trupul în pace pe-acolo pe unde va fi fost. Şi când domnul s-a întors viu şi nevătămat acasă, şi-a smuls singur crucea şi a dus-o în spate până acasă. Moş Cristea îşi aminteşte asta. Aşa… Şi după ce a scăpat de sovietici, domnul Goma s-a refugiat în România, ca să fie apoi hăituit de români prin păduri, prins, legat cu sârmă de un cioban şi predat Securităţii, care voia să-l repatrieze. Adică în Basarabia, înapoi. Adică în URSS. Adică în Siberia, la moarte. Atunci, micul Paul l-a ajutat pe moş Iacob să facă o cruce pentru tatăl mort-nemort. Dar acum, se întreabă moş Cristea Maximovici, pentru fratele mort-mort ar veni două zile Paul Goma de la Paris?

„Înţeleg, zice unul, poate e supărat pe români, că l-au chinuit, l-au închis, bătut, schilodit. Dar noi, din Mana, zice, ce i-am făcut noi? Acum, că tot am auzit de el şi am citit din cărţile aduse de mătăluţă, şi revistele, şi am văzut ce frumos povesteşte el despre noi, dacă am şti adresa, domnul primar al comunei i-ar trimite o invitaţie oficială… Dar noi vrem să vină la noi, la Mana, nu la comună“.

L-ar invita primarul, l-ar invita şi directoarea şcolii, Lucreţia Saviţchi. L-ar şi găzdui. Dar parcă numai ea? Deocamdată în Mana au ajuns câteva cărţi ale lui Paul Goma şi câteva reviste. Directoarea şcolii are în plan să amenajeze într-una din noile săli de clasă un „cabinet Paul Goma“. Ceva, nişte panoplii cu cărţile scriitorului, decupaje din reviste, fotografii, planşe cu biografia şi bibliografia…

Mana începe să-l recupereze pe Paul Goma.

Şi-l asumă chiar împotriva voinţei sale. Câte sate au clasicul lor?

Mănenii au descoperit deodată că nu sunt anonimi cu cătunul lor cu tot.

Un francez sau un olandez ar putea şti, acolo, fiecare în ţara lui, şi asta nu e puţin lucru, că există pe faţa pământului un sătuc numit Mana.

Şi că acolo este centrul lumii, buricul pământului:

Calidorul.

SFÂRȘIT

Fragment din Jurnalul lui Paul Goma

Fragment din Jurnalul lui Paul Goma





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (24)

  • Dana

    Aventuri pe capul tau Viorele!!
    Esti asa hatru si fain, iar vocea ta e radiofonica. Cred ca te-as asculta cu drag la radio. Imi aduce aminte de copilarie.
    Am avut si o „experienta” vamala spre Cernauti, unica data cand in viata mea am facut bisnita 🙂

    Răspunde
  • Walter Ghidibaca

    Domnule Ilisoi,

    v-am citit cu placere mai multe articole, iar acesta mi-a mers cel mai tare la inima. Este chiar „stralucitor”. Felicitari!

    Am avut si eu niste aventuri in spatiul ex-sovietic si incidentul de la granita mi-a adus aminte acest episod
    http://hellosiberia.blogspot.ro/2010/08/k-9.html

    Răspunde
  • Ionut

    Lumea este asemeni televizorului, este asemeni unui monitor, straluceste in diferite culori, insa niciodata nu as putea spune ca imaginea Romaniei straluceste mai mult in culori vii.

    Răspunde
  • Anonymous

    Cum sa mananci toporasi????!!!!!!
    Bine ca n-ai murit. :d :d :d

    Răspunde
  • Misos

    Citisem mai demult articolul si mi-a ramas in cap, ai trait un fel de Fear and Loathing in Moldova si sincer povestea ta este scrisa cu mai mult pathos si deci mult mai captivanta.

    Răspunde
  • Unknown

    Măi Viorele, dac-aș putea să te fac să înțelegi cât îmi ești de drag, ce mult te-ai bucura, ce mult m-aș bucura.

    Răspunde
  • ana prodan

    Domnule Ilisoi,
    In mod sigur atunci cand ati scris acest text erati unica preocupare a lui Dumnezeu. Numai asa imi explic ce v-a iesit din condei… pardon… tastatura. Fabuloasa scriitura! Nu stiu cat sunteti dumneavoastra de fericit dar pe mine sigur m-ati facut. Chapeau bas.

    Răspunde
  • Mihaela

    Superba poveste 🙂

    Răspunde
  • Emil

    Stralucitor ! Multumim , Viorel !

    Răspunde
  • Stefan

    foarte bun reportajul iar povestea lui e desprinsa din Urmuz.
    daca ne vom intersecta vreodata drumurile o sa va povestesc de excursia mea la Moscova din anii 90, de betia din tren cu Moldavschi Buchet, de intalnirea cu basarabeanul care era sef de tren pe transsiberian

    Răspunde
  • Eugen

    Domnule Ilisoi,

    dupa ce am citit Stralucitor, nu pot decat sa va aseman cu un Ion Creanga al sec XXI.Umorul si penita dvs m-au facut sa rad, sa zambesc si injur strasnic la amintirea ciolovecilor si a „binefacatorilor” nostri istorici.

    Răspunde
  • Avl

    Obisnuiam sa va citesc, de fapt pentru mult timp ati fost singurul din presa pe care il citeam. Din pacate atunci cand deschizi un ziar/pagina de internet, chiar daca o faci pentru un anumit ziarist, iti fug ochii pe alte articole, titluri si vezi mizerile, asa ca nu stiu cand, sau de ce am renuntat si la dumneavoastra.
    Acum cateva zile o colega citea o carte si cand am intrebat ce citeste, dupa ce mi-a spus titlu’ si autorul, a mai adaugat: este scrisa in genul ziaristului ala de il citeai tu si mi l-ai recomandat. Atunci mi-am adus aminte de Viorel Ilisoi, o persoana care releva subtil adevaruri usturatoare, dar reusea cumva sa te faca sa te revolti pastrand un zambet pe buze si am gasit acest blog. Primul pas a fost sa recitesc „Stralucitor” si acum de abia astept sa rasfoiesc acest blog. Va doresc multa liniste!

    Răspunde
  • camelia

    Strălucitor! Trebuie recitit!

    Răspunde
  • Alexandru Cetateanu

    Maestre Viorel Ilisoi,
    Va rog sa primiti calde salutari de pe malul cel DREPT al fluviului St. Laurent !
    Stralucitor ati scris „Stralucitor” ! Sunteti MARE – Felicitari ! Sa traiasca Paul Goma !
    Imi permiteti sa public acesta povestire nastrujnica in Destine Literare ?
    Adresa mea de email (just in case): romwriters@gmail.com .

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Publicați-o, domnnule Cetățeanu! Spun asta în virtutea prieteniei noastre comune pentru Bădia Ioan barbu; ne-am și întâlnit acum câțiva ani la aniversarea lui, eu vă știu. Nu uitați, vă rog, să precizați sursa: http://www.viorelilisoi.ro. Toate cele bune!

      Răspunde
  • Viorel Lala

    Ascultatul acestui reportaj mi-a desteptat amintiri pe care le-am acumulat de fiecare data cand ai mei se duceau la Căuşeni, acolo unde era nascuta mama, intre 1961 si 1968. Mai apoi nu mi s-a dat voie, nici chiar ca insotitor al mamei. Si acolo, unde se adunau cu bucate pe masa si pahare de vin negru in mînă, erau spuse multe povesti care cutremurau bârdihanele ,,taracanilor de la Basarabia” si NUMAI bârdihanul ,,taracanului de laRămănia”, cum sapunea uncciu Petrea. tata era un subţirel tras prin inel. Aici(eram un burete care absorbea tot ce auzea sau vedea, faceam concurenţa ,,Cooperativei Ochiul si Urechea) am auzit povestea aia care spunea de ce-o sa le facem noi rusilor acuş-acuş. Numai ca intâmplarea se petrecea intro vizita in Kremlin si strigatura era lansata din toţi rarunchii de o cunostinţă de-a burduhanosilor, care supravietuise Siberiei si revenise acasă in Căuşeni. Aşa ca miserupista lansase din turnul Kremlinului, in limba romana cunoscutul folclor patriotic: ,,Uite-aşa cum ne vedeţi – i-am f(acut) noi şi pe nemţi, Şi uite-acuş-acuş acuş o sa-i f(acem) şî pi ruşi”
    Domnule Tiz, fie ca Bunul Dumnezău să-ţi ţie năravul :tu sa scrii si noi sa ne desfatam cu scrisul. Amin

    Răspunde
  • Georgeta

    Multumesc! Nu numai ca povestirea m-a trimis inapoi cu melancolie si fara regret, dar mi-a luminat ziua ca umorul contagios cu care descrii „normalul” de atunci si probabil de acum! Felicitari! Eu n-o sa te blagslovesc cu nici un amin caci tocmai s-a detectat unda gravitationala!!!!!
    Cu asemenea talent pare frivol sa-ti uez mult succes in continuare!

    PS Cu toate ca nu e meseria mea, sunt de acord ca meseria de journalist este cea mai frumoasa si importanta din lume!

    Răspunde
  • Bogdan Adascalului

    Frumos, domnule Ilisoi!
    N-am ras asa hohotit de multa vreme…
    Mi-a adus aminte de un germene de umor inca gasit la Darabani.

    Răspunde
  • Sandu

    Domnule Ilisoi aam dat din intamplare de blogul dumneavoastra.Va multumesc.Sinteti un glas care STRIGA.Continuati poate va aude cineva

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top