Trenuri nemțești și alte aroganțe Reviewed by Viorel Ilișoi on . Un tren frumos ca degetul Atoatefăcătorului din Capela Sixtină  Las capul pe spate să ațipesc puțin. Scaunul e un obiect ascultător, se adaptează cuminte l Un tren frumos ca degetul Atoatefăcătorului din Capela Sixtină  Las capul pe spate să ațipesc puțin. Scaunul e un obiect ascultător, se adaptează cuminte l Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Trenuri nemțești și alte aroganțe

Trenuri nemțești și alte aroganțe

Un tren frumos ca degetul Atoatefăcătorului din Capela Sixtină 

Las capul pe spate să ațipesc puțin. Scaunul e un obiect ascultător, se adaptează cuminte la poziția mea: șezutul se întinde, tetiera coboară. Stau comod ca la mama în brațe. Tapițeria e ca nouă și miroase a parfum. Lavandă. Nu spun că nu-mi place. Dar să dai scaunele cu parfum, asta e o aroganță de care numai nemții și alții ca ei sunt în stare.

         Și veceul e parfumat ca un budoar de curtezană. Când te ridici de pe tron, rege în micul tău regat de inox și oglinzi, mâna stângă se duce singură la butonul unui aparat micuț care pulverizează în aer același parfum de lavandă. Iar mâna dreaptă, și ea parcă atrasă de un buton, trage apa cu o atingere delicată. Toate butoanele, robinetele, mânerele, hârtia, toate sunt exact acolo unde ar trebui să fie. Așa a fost proiectat vagonul. Dacă intri în cabina de veceu legat la ochi, este imposibil să nu te descurci, orice operațiune îți reușește din prima, fără bâjbâială. Nemții ăștia sunt enervant de tipicari. La ei, până și iarba pe dealuri crește regulamentar, toată întoarsă într-o parte sau în alta. Atâta meticulozitate o fi bună în armată sau în laboratoarele de cercetare – că ei au și așa ceva –, dar nu și în viața omului. Îi strică tot farmecul. Te transformă încet-încet într-un robot.

         Iată însă că, oricât de atenți ar fi nemții la detalii, mai greșesc și ei. La urma urmei și ei sunt tot oameni.

         Când tragi apa la veceu, mizeria nu ajunge pe calea ferată, ca la noi. Un sistem pneumatic o absoarbe cu forță și o trimite glonț într-un rezervor ce va fi golit la destinație. Asta poate fi ceva bun la avioane, să nu te trezești că-ți pică din cer cine știe ce semn de noroc, dar la trenuri ce rost are? E doar o altă aroganță a inginerilor nemți care au vrut să arate cum știu ei să facă din rahat bici. O cheltuială inutilă. Ce atâta bătaie de cap cu o materie biodegradabilă? Cade pe șine și îngrașă pământul. Doamne, ce maci frumoși am văzut la viața mea de-a lungul liniilor de tren din România! Cei mai frumoși maci. Maci roșii ca sângele, cu petalele mari și cărnoase, valuri de purpură unduind pe terasamente, cupe delicate cu parfumuri îmbătătoare… Care copil din România, mergând măcar o dată cu trenul, nu-și amintește cu lacrimi în ochi de acel moment fără seamăn când, văzând explozia de inimi de afară, a tresărit cu bucurie și s-a cocoțat la geam strigând: „Mamă, uite macii!”? Dar la nemți, nimc! Niciun mac! Numai piatră și uscăciune.

Gara din Frankfurt arată ca o gară. Și totuși nemții au scris pe clădire că e o gară.

      Trenul e pentru nemți doar o sculă cu care ei își fac treaba repede și eficient. Între neamț și tren e o relație rece, pragmatică. Nu văd copii de-ai lor să alerge după tren și să ne facă prietenește din mână ori să arunce cu pietre, în glumă. Nu văd nume nemțești zgâriate pe uși, pe pereți. Noi facem așa ceva pentru că iubim trenurile. Bunicul îmi povestea cum, demult, când a trecut prima oară trenul pe Valea Jijiei, oamenii i-au ieșit în cale cu fân și cu găleți de apă. Credeau că e un animal cu ochii roșii care urlă și pufnește. Au văzut atunci că era doar o mașină, dar relațiile dintre ei și tren au rămas ca între niște ființe. Noi iubim trenul și scriem poezii și cântece pentru el, îl alintăm zicându-i „Trenule, mașină mică”, cântăm „Glasul roților de tren”, iubirile ni le consumăm în decor feroviar când ne chemăm iubitele să vină iar în gara noastră mică. Când ratăm o șansă, noi spunem că am pierdut un tren. Uneori chiar trenul vieții. Când vrem să scăpăm de o vinovăție, punem totul în cârca acarului Păun. Când dăm de greu, schimbăm macazul. Controlorul nu e un personaj sobru și intransingent, Herr Controller, ci e de-al nostru, e nașu’, iar noi suntem finii lui. Oameni fini, cum ar veni.

Titus Ceia, încet mergătorul chiar și când trenul împușcă orizontul cu 200 la oră

         Dar nu iubim trenul tot timpul – că așa e într-o relație. Și când ne supărăm pe el, praf  îl facem. Nemții nici nu-i înalță ode, dar nici nu-i fură cablurile de cupru, nici șina de sub roate, nici măcar hârtia igienică ori săpunul lichid de la veceu. Ei n-au cu trenul o legătură sentimentală, ca noi. Ei doar îl respectă. De aceea stau liniștit, mă întind în scaunul parfumat și docil, care mă primește cu căldură, și ațipesc. Fără grija că s-ar putea desprinde vreo șină, la viteza asta, să spargă podeaua și să mi se înfigă în inimă. Așa cum i s-a întâmplat acum câțiva ani, la Valea Călugărească, unei fete de șaptesprezece ani.

         Apa din paharul de pe măsuță nici nu se mișcă. Nu se aude nici glasul roților de tren. Doar un uruit monoton și discret. Ațipesc și visez că stau întins cu burta deasupra trenului, îl țin în brațe și zbor cu el ca Superman cu racheta. Și din urmă curg râuri, râuri de maci.

              Mă trezește o controloare cu o atingere gingașă. Îmi zâmbește de vreo câteva mii de euro, cu toți dinții. Îmi cere biletul. Cred că e al patrulea control de când am plecat din Viena. Și de fiecare dată alt controlor. Aici nu merge cu tactica noastră, zici „S-a văzut” și ești lăsat în pace. Abia acum mă prind: ăștia se schimbă între ei. Sunt trei-patru controlori în tren și, pe rând, fiecare controlează alt vagon. Dacă aș fi vrut să fac blatul până la Frankfurt, ar fi trebuit să le dau șpagă la toți. Asta m-ar fi costat mai mult decât biletul. Și oricum e greu de crezut că toți patru –sau câți or fi – ar da-o la pace cu mine. Ai dracului nemți, nu au deloc încredere în oameni. Nici în călători, nici în angajații lor, puși să se controleze între ei.

              Încerc să fac repede un calcul mental: ce beneficii ar aduce sistemul ăsta pe ruta București-Oltenița. Poate că o fi mai ieftin așa decât să scoți din când în când trupele de jandarmi, ca la război, să-i ia la cernut pe navetiști.

Arhitecții germani au adus cerul pe pământ. Românii au podit Gara de Nord cu scândură.

         Mai încolo, văd într-o vale ceva ciudat. Nu pot să-mi dau seama ce e. N-am mai văzut niciodată așa ceva. E o construcție bizară, ceva ca o pereche uriașă de ochelari, cu rame de beton, întinsă în iarbă. Am aparatul de fotografiat în mână și trag câteva rafale la întâmplare.

         Peste două-trei secunde trenul e departe, bizareria a dipărut. Pun repede pozele pe display și le măresc. Nu-mi vine a crede! Sus, pe deal, e un sătuc, să fie douăzeci-treizeci de case. Și ceea ce am văzut eu din viteză în vale e o stație de epurare a apelor uzate. Două bazine mari, de decantare, iar alături un iaz cu apă limpede, poate că și colcăind de pești – apa curată obținută din torentul murdar venit de pe deal.

         Mai mult de jumătate dintre români au veceu în fundul curții și-i dau întrebuințări intime brusturelui. Însuși Bucureștiul, capitala noastră cu peste două milioane de locuitori, a intrat în mileniul al treilea fără o stație de epurare. Și nici acum nu are decât o jumătate de stație în funcțiune. Iar sătucul ăsta, ce să vezi, are propria lui uzină de epurare!

         Câtă aroganță!

(Fragment din reportajul de călătorie „Cântarea României, defăimarea Occidentului”)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top