Un expatriat în România: Mircea Daneliuc Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7802" align="aligncenter" width="605"] Mircea Daneliuc[/caption] Citind cartea lui Alexandru Petria, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“ (Ed [caption id="attachment_7802" align="aligncenter" width="605"] Mircea Daneliuc[/caption] Citind cartea lui Alexandru Petria, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“ (Ed Rating: 0
You Are Here: Home » SEMN DE CARTE » Un expatriat în România: Mircea Daneliuc

Un expatriat în România: Mircea Daneliuc

Mircea Daneliuc

Citind cartea lui Alexandru Petria, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc“ (Editura Adenium, Iași, 2013), constați că Mircea Daneliuc poate fi tăiat în bucăți și dat la ziariști ca să trăiască și ei. I-ar sătura pe toți. Are darul de a scoate titluri de primă pagină din orice enunț. Și, odată pornită, rotativa trage uniform și unge cu tuș gros și cu vitriol tot textul, până la ultimul cuvânt. Nu există momente de subțiere, de scădere a tensiunii, indiferent care ar fi subiectul.

Lui Alexandru Petria îi va fi fost ușor să scoată din discuțiile lui cu Mircea Daneliuc o carte care ți se lipește de mână de la prima ochire. Iar după ce o citești dintr-o răsuflare, o mai răsfoiești un timp, așa cum ciugulești bomboanele de pe tort după ce te-ai săturat (în cazuri extreme, de pe colivă). Așa că de la bun început vă îndemn: „Nu dați banii pe prostii,/ Citiți clasici cât sunt vii!“.

Cartea asta trebuia să existe pentru că Mircea Daneliuc nu apare la televizor, nu-l știm, tocmai într-o vreme când e multă nevoie de Mircea Daneliuc și de oameni ca el. Nu l-am mai văzut de când candida la Primăria Capitalei. Avea un program construit cu rigoare de regizor, obișnuit să stăpânească demiurgic lumea platoului de filmare; urma să întroneze ordinea în studioul numit București, plin de figuranți și de vedete. Dacă ar fi fost ales, intransigentul primar ar fi instituit o amendă până și pentru scuipatul pe stradă. Îmi amintesc replica lui dintr-o emisiune: „Alo, domnu’, v-a căzut ceva din gură! 50 de lei amendă“. Dar n-a fost să fie, bucureștenii au ales scuipatul.

Este, de atunci, personajul misterios, cel filmat numai la nivelul picioarelor și din spate. Se știu puține lucruri despre el. Din 2009 nu a mai scos niciun film. Se aude că a renunțat. A trecut la literatură, publică mai repede decât apucăm noi să citim ‒ cititul fiind o treabă obositoare. Nici măcar actorii din ultimul lui film, „Cele ce plutesc“, nu au citit cartea cu același nume, care, se înțelege, stă la baza filmului. „La cineaști se păstrează tăcerea. Ai un film la televizor, ai o lansare pe undeva, nu te deranjează nimeni cu telefonul, ca și cum ce s-a văzut nu există. Omertà. Sunt unii care își invită confrații la premiere; acolo n-au încotro, trebuie să dea ceva din ei care să nu-i angajeze, se apropie, iau autorul în brațe și-i șoptesc cu sinceritate: te sărut…“ (p. 51).

Colegii de breaslă, cineaști și scriitori, sunt discreți și nu prea interesați, așadar, de ce mai face domnul Mircea Daneliuc. Dar noi, ăștia flămânzi de senzațional finuț, de cancan livresc, oameni care ne-am mâncat porția de eroism în sălile de cinema privindu-i filmele (Vă amintiți: „Cum? N-ai văzut filmul lui Daneliuc? Așa de fricos ești?“), noi tare am mai vrea să-i vedem fața. Și Alexandru Petria, mânuind reflectorul propriilor curiozități, ni-l luminează în cartea asta. Nu prea tare, că regizorului nu-i plac gros-planurile și lumina puternică, dar destul cât să-l recunoaștem în penumbră și să mușcăm din el. Fiindcă, da, Mircea Daneliuc a fost și este o hrană bună. Păcat că poporul s-a cam stricat la stomac și nu mai suportă decât o alimentație ușoară, cu înlocuitori, și căcat cu lingurița. (Sper ca acest cuvânt urât să nu-l oripileze pe suavul poet Alexandru Petria.)

Lansarea volumului la București. De la stânga la dreapta: Alexandru Petria, Mircea Daneliuc, Liviu Antonesei, Viorel Ilișoi (Foto: Ionuț Bănuță)

Întrebătorul Petria și răspunzătorul Daneliuc nu s-au văzut la față decât la lansarea cărții. Dialogul s-a purtat pe net. Avem de-a face cu un interviu scris. Dar nu se pierde nimic din prospețimea, din spontaneitatea unui dialog față în față. Mircea Daneliuc, din câte știu, vorbește la fel de bine cum scrie. Are ideile pe țeavă, pregătite și calibrate în ani de zile de experiențe și reflecții, nu trebuie să scotocească după ele prin memorie ori să le însăileze pe loc, ca atleții talk-show-urilor. Iar cum le formulează, mai rar cineva. Parol! Așa că peste răspunsurile lui scrise, poate la prima mână, poate pritocite cu știuta lui acribie, suflă un vânt jucăuș de primăvară a minții, de sărbătoare a stilului.

Mircea Daneliuc, scriitorul, îi are în el – să nu uităm – pe scenaristul, actorul și regizorul Mircea Daneliuc. În cartea asta joacă un rol de compoziție care ar putea să fie chiar rolul vieții lui, adică poate așa e și în realitate. Când nu vrea să spună ceva despre sine, preia controlul și mută macazul discuției: să vorbim despre altceva, asta nu interesează pe nimeni, asta nu-mi place, nu am ce spune, să trecem mai departe. Refuză cu obstinație să vorbească despre femeile din viața lui și despre pensie. Și pe bună dreptate, căci nu poți divulga asemenea intimități dacă ai o bună creștere! Mă așteptam ca Alexandru Petria, autorul unor poeme licențioase la care a roșit și Facebookul, să limpezească măcar misterul pensiei printr-o singură întrebare directă: „Domnule Daneliuc, cât o aveți?“. Dar s-a abținut.

Cu mare greu se lasă convins Mircea Daneliuc să povestească despre iubirea juvenilă pentru eleva R. Nouă nu ne dezvăluie numele întreg, dar el există – sau măcar a existat ‒ scris în clar undeva. Într-un superb gest de iubire și discreție, adolescentul a scris numele iubitei pe interiorul aripii de la bicicletă. Scrijelit, cum altfel?, cu sula – după ce a încercat cu un cui și n-a mers. Iar când vorbește despre copilul care a fost, Mircea Daneliuc înșiră trei anecdote, numerotate de la 1 la 3 și formulate la persoana a treia. Vorbește ca despre un străin care poartă același nume și cu care, ce ciudat, a împărțit aceeași biografie până la sfârșitul adolescenței, când a devenit „spermatozoid“. Adică unul dintre numeroșii candidați la Regie care asaltau an de an ovulul IATC cu speranța de a pătrunde. A intrat la a cincea încercare.

Ce are Mircea Daneliuc de spus despre sine spune în cărțile lui. Amintirile sunt o stare. Când le povestești, devin fapte. „Scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimității profunde, o dezvirginare“, postulează el.

Refuză de multe ori să dea nume. Dar trimiterile sunt atât de clare, încât ne dăm seama imediat cine sunt: Regizoretele sâsâit care citește scrisori de protest la Antena 1, Marele Maestru Pistolar care dă pe după deget cinematografia românească și combate în Senat, Dumnezeu să-l ierte, cine Rockerul și așa mai departe.

Zgârcit la întâlnirea cu oglinda trecutului propriu, Mircea Daneliuc dă cu amândouă mâinile din lada scriitorului. Într-un excelent capitol dedicat  artei sale, aflăm povești despre filmele lui, despre lupta cu cenzura, aflăm cum s-a apucat el de literatură la 50 de ani (scenariile de până atunci n-or fi fiind tot literatură?), cum îi vin ideile, cum le pune pe hârtie, cum își finisează textul, vorbește despre construcția solidă a romanelor: „O carte fără construcție, adică ieșită din pix, atunci când la intervale ce par inspirate se așază pe hârtie ca să înnoade formele unor pulsiuni de moment, sfârșește prea des năruindu-se din interior, adică devenind plată și stricând ce e bun în față și după. Fiecare scriem ceea ce ne-ar plăcea să citim“. Apoi umblă de la o editură la alta să-și publice cărțile, iar editorii se fac că au altă treabă. Din cărțile publicate până acum, 14 am numărat, a câștigat cât de un plin de benzină, când era mai ieftină. Dar nu dezarmează. La 70 de ani (la apariția cărții), e plin de viață și de idei.

Când intră într-o analiză politică, literară, cinematografică și te aștepți să peroreze de sus, de la catedră, el coboară lângă tine și te trage amical de mânecă: vrei ceva tare? Și îți vorbește despre tinerii regizori „împotmoliți în bacalaureat“, despre „criticii excremențiali“, despre „băieții râzăreți“ sau „mamuții lânoși“ din administrația culturii. Despre filmele de astăzi, cu bugete de peticeală, cu două personaje într-un apartament – iar peste puțin timp, cine știe, poate cu două personaje într-o cabină telefonică.

Unde dă Mircea Daneliuc cu epitetul, curge sânge. Sunt pasaje de o virulență apocaliptică; monstrul arde cu suflarea lui lumea pe care e supărat. Lumea din care s-a exilat în chiar interiorul ei. Dar, ceva mai încolo, același monstru se înfioară povestind despre felul misterios în care imaginația pare să provoace realitatea. Povestește cum, exact când scria fraza: „Simțeam că nu o voi mai vedea niciodată“, a sunat telefonul și a fost anunțat că i-a murit mama. Un actor al cărui personaj e înjunghiat de niște țigani în „Senatorul melcilor“ va fi înjunghiat și în realitate, după filmări, într-un tren. Iar rockerul din romanul „Apa din cizme“ primește în carte un rinichi de la soția sa – asemănător cu ce avea să se întâmple peste vreo zece ani cu personajul real. (L-aș ruga pe autor să scrie pe o hârtiuță că am primit toate salariile restante de la „Jurnalul Național“. Are mână bună, am încredere în el.)

Mircea Daneliuc spune că scrie doar ca să nu se sinucidă. Nu crede – și repetă asta – că filmele și cărțile lui (sau ale altcuiva) pot schimba lumea. Îmi permit să-i aduc la cunoștință că pe mine, parte a lumii, filmele lui m-au schimbat. Asta mărturisește și Alexandru Petria în carte. Și mai sunt mulți, mulți, toți cei care umpleau cinematografele la „Glissando“, la „Iacob“, la „Cursa“, la „Vânătoarea de vulpi“, la „Croaziera“. Ni se părea un gest de frondă să mergem la filmele astea. Le știam pe de rost.

Mircea Daneliuc avea curajul să se bată cu cenzura pentru filmele lui, rezista de unul singur în fața regimului, iar noi, cum să spun, nu rezistam prin cultură, ci prin rezistența lui. Fără acest exercițiu de libertate, prin curajul altuia, poate n-aș fi ieșit în stradă la revoluție. Fiindcă nu supsesem libertate de la mama, nu îi știam gustul. Dar datorită lui Mircea Daneliuc am recunoscut-o imediat când am întâlnit-o.

Dintre numeroasele contre cu regimul, povestite în carte, chiar mai puternic decât renunțarea la carnetul de partid mi s-a părut alt gest. Am râs și am plâns citind. Daneliuc prinde o bursă Fulbright și stă șase luni în Statele Unite. „S-a aprobat bursa, au și răspândit zvonul în București că, așa nemernic cum mă arătasem în filme, am trădat și patria mamă. Pe mine, însă, mă ardea de ulei… Aveam rație lunară și mă rodea ideea că va încăpea în bucătăria vreunui miliţian. Ce poți să faci? M-am dus la un notar de acolo, am plătit în dolari și mi-a eliberat o declarație cu timbru sec că cedez litrul de ulei unei domnișoare rămase la mine-n apartament.“

E poate singurul caz când printr-un act al statului american se reglementează regimul de proprietate al unei banale sticle de ulei într-o țară socialistă și nu prea prietenă. La nivel simbolic, lovitura e colosală. Mai mare rușine nu putea regimul păți.

Criticilor literari le bate cuie în cap. Critici de cinema nu există, n-au cum să se formeze în lipsa unei tradiții, doar niște doamne care se lubrifiază la Tarantino, dar chirăie și cad pe spate la niște scene mai tari din „Patul conjugal“. Actorii, care practică o meserie lipsită de demnitate, la noi, sunt desenați cu bățul de chibrit pe un strat de praf de pușcă: „Ai putea crede că, unde se hrănesc cu Shakespeare și jăratec, au numai lumină în ochi și pe buze. Stai de vorbă cu ei. S-a terminat un spectacol, uită harnic orice, ca să facă loc rapid la ce va să vină. Altfel, nici n-ar putea să profeseze. Sunt unii mai avantajați de fizic sau de voce, cei care iau de obicei eroul central. Astfel își consolidează ideea că ar fi actori mari, căci nu rezultă că ești important dacă faci o creație adevărată din viața unui personaj amărât. Trebuie să fie o personalitate ceva, Lincoln, Hamlet sau Robespierre. Numai ăștia îți fac reputația. Cu toate că am cunoscut destui care s-au făcut după asta și directori în teatru, și miniștri sau demnitari, și n-au lăsat în amintire o boabă, o scenă minoră din toți hamleții lor și spartacii. Nu sunt decât un inventar sec de roluri, viața de scenă prin care au trecut – un C.V. La film, tocesc rolul, acolo, la cadru; când sunt chemați la aparat deschid un sertăraș – au sertare în cap – și scot rapid o mâhnire, o consolare, o indignare, după caz, cum se cere.“ (p. 97).

Iată-l vorbind și despre câinele său: „Apare în câteva filme, și în «Proba», și în «Glissando», deoarece participa și la scrierea scenariului, și la filmări, și la montaj, și la mixaj, știa mai mult cinema decât mulți pe care i-am cunoscut.“

Când întrebătorul îl saltă brusc pe culmile înțelepciunii, de unde începe și ridicolul („Ce credeați că e viața, ce credeți acum că este?“), Mircea Daneliuc îl trage înapoi pe pământ: „Ar trebui să dau o tură pe Internet. Acolo circulă o mare colecție de cugetări proferate de filozoafe pensionate din bucătării.“.

Umorul, ironia, sarcasmul, cinismul dau culoare și vitalitate sângelui care irigă acest trup viu numit carte. Iată, acesta este trupul lui.

 

 

 

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top