Vacanța fără sfârșit Reviewed by Viorel Ilișoi on . Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și a celor mai cuminți, așa c Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și a celor mai cuminți, așa c Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Vacanța fără sfârșit

Vacanța fără sfârșit

Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și a celor mai cuminți, așa că mă încadram. Din tot căminul, numai doi-trei plecam la mare. Era cel mai important eveniment al anului. Nu pentru că vedeam marea ‒ de altfel nici nu prea am amintiri de pe litoral, doar că s-a îndrăgostit o fetiță de mine, însă eu am preferat să-i fur sticla de Pepsi, nu inima ‒, ci din alte motive: scăpam de cămin, ieșeam din pluton, mergeam cu trenul și, ce senzație!, aveam pentru două săptămâni valiza mea, cu lucrușoarele mele. După un an de zile în care totul era la comun, valijoara aia de carton conținea de fapt libertate cât pentru o lume întreagă.

DSC_0282

Foto: V. I.

Tabere erau pentru toți, toată vara. Cei mai buni, la mare; ceilalți, la Bucșoaia, la Strunga, la Arbănaș, la Jibou sau Jimbolia. Mereu și mereu aceleași tabere, în care nimeni nu se ducea cu bucurie. Dar iată că în vara lui ’80, când am terminat clasa a șaptea, pe lângă taberele obișnuite a mai apărut una: la Snagov. Nimeni nu știa ce-i cu ea, cum e acolo, și toți băieții voiau la misteriosul Snagov, care pentru noi nu însemna decât numele unor țigări cu filtru, din ce în ce mai greu de găsit.

Tocmai mă întorsesem de la Năvodari, slab și negru ca o coadă de câine, jupuit până la carne. Și cum mă învârteam eu pe acolo cu valiza în brațe, așteptând să-mi vină rândul s-o predau, ce-mi trece mie prin cap? Ia să merg și eu la Snagov! Ar fi fost prima oară când mergeam în două tabere într-o vacanță. Și asta pentru că de fiecare dată mă fofilam, după Năvodari o tuleam acasă, fugeam de celelalte tabere ca dracul de tâmâie. Și iată-mă acum plecând iar! De data asta spre Snagov, cu autocarul în loc de tren, cu o valiză uriașă la patru băieți, cu haine mai ponosite, cu mâncarea de drum la comun, îngrămădită în două rucsacuri peticite cu migală de tanti Vorniciuc, croitoreasa.

Nu mi-a părut rău. Când am ajuns în tabără, din autocar am coborât direct în rai. Numai apă și pădure în jur! Și nouă ne plăcea apa ca la rațe, iar pădurea și mai mult, fiindcă eram mai greu de supravegheat. Cel mai bine era că stăteam în niște căsuțe de lemn, câte doi. Gata cu dormitoarele de 80 de paturi! Veceul era cam departe, dar noi eram învățați cu asta de la cămin. Mâncarea, ca în toate taberele, abia ne umplea cariile.

Era mai greu să fim ținuți în lesă acolo, printre copaci. Dispăream pe lac, culegeam nuferi din locuri unde numai niște zvârlugi ca noi puteau ajunge, îi vindeam cu trei lei bucata, o sumă imensă, și ne cumpăram ce voiam. În special pâine, multă pâine, că era ieftină și bună, umplea burta.

Era prea frumos! Din păcate, tabără ținea numai o săptămână. Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. De-acum trebuia să plecăm noi și să vină alții în locul nostru. Dar să vezi noroc! Cei de la cămin n-au reușit să adune destui copii pentru o serie completă, că fugiseră toți care-ncotro, pe-acasă, pe la munci, așa că vreo doi din cei de la Snagov am mai rămas o tură.

‒ Tu – mi-a spus educatorul Anghel, zis Berbecul ‒ mai rămâi o tură pentru că înveți bine și meriți!

Și am luat-o de la capăt. A doua zi de dimineață, când a sunat trompeta, am început cu drumul obligatoriu la veceu și la spălător, într-o latură a poienii. Pe urmă micul, prea micul dejun, cea mai subțire feliuță de pâine ce se poate tăia de mâna omului, un pătrățel de unt obosit, din care ieșeau broboane de apă, ca sudoarea, o linguriță de gem și o cană de ceai nu mai mare decât o călimară. Copiii terminau de mâncat încă înainte de a se așeza pe scaun, apoi se uitau unii la alții jumătate de oră, când se încheia programul de masă și aveau voie să se ridice. Noi, cei vechi, negustori de nuferi pe plaja înțesată de bucureșteni, aveam provizii de pâine și molfăiam în căbănuță, veneam la masă cu burta plină. Apoi imnul și ridicarea steagului, discursul directorului și gata: urma bălăceala și pânditul fetelor prin tufișuri. Fetele din București, venite la plajă, căci în tabără eram numai băieți de pe la casele de copii din țară.

La masa de prânz veneam numai dacă ploua. Altfel, stăteam printre turiști, mâncam pâine goală în fața lor, clefăind, până se enervau și ne dădeau din parizerul lor.

DSC_0322Marți era zi de mers cu autocarul în București, la Muzeul Național de Istorie. Timpul era scurt până la prânz, educatorii ne încolonau și ne alergau prin muzeul ăla ca la Daciadă, nu apucam să vedem nimic. În secția dedicată lui Nicolae și Elenei Ceaușescu, plină cu cadouri primite din țară și din străinătate, stăteam ceva mai mult fiindcă ar fi părut o impietate să trecem ca acceleratul. Acolo nimeni nu îndrăznea să ne zorească. Niște tovarăși de la muzeu stăteau tot timpul cu ochii pe noi, de când coboram din autocar și până la plecare; știau că eram de la casa de copii și se temeau să nu șutim ceva. Asta pățeam peste tot pe unde mergeam. Dar noi nu ciordeam nimic, de nicăieri, poate doar dacă era ceva de haleală.

Miercurea ne duceam la Antipa. La fel cum la plajă ni se spunea să ne întoarcem toți odată pe o parte, să ridicăm toți mâna sau piciorul, ca să ne bronzăm uniform și sănătos, așa ni se spunea și la muzeu să facem. Ochii la dinouzaur! Priviți sus! Acum în dreapta! Pac, pac, din câteva întoarceri ale capului fotografiam încăperea și țuști afară, ne trezeam pe trotuar înainte de a ne fi dat seama unde am fost și ce am văzut. Supărarea ne trecea repede fiindcă de la Antipa plecam încolonați până la o cofetărie de pe bulevard. Acolo educatorul scotea un săculeț de pânză plin cu monede. Noi stăteam aliniați pe terasă, cu mâinile întinse, și el ne punea fiecăruia în palmă câte un leu. Întâi era rece. Pe urmă fierbinte. Îl strângeam tare, tare, parcă să ne intre în carne, să rămână al nostru. Era singurul leu pe care într-un an îl căpătam de la casa de copii. Dar nu-l puteam păstra. Trebuia să trecem în șir prin fața automatului de înghețată, dădeam leul și primeam un cornet cu ceva roz și rece. O substanță care se topea când îi arătam limba, nici măcar când o atingeam, și ni se scurgea pe degete, pe brațe, până la coate. Într-un oraș mohorât și înfometat, undeva în centru, 50 de copii puși militărește în rând își lingeau degetele.

În a doua săptămână, joi am prins serviciu la bucătărie. Eram câțiva băieți într-o cameră umedă, cu podea de ciment, cu un furtun din care curgea continuu apă fiindcă robinetul era stricat. Așezați pe niște scăunele de lemn, curățam cartofi. De pe la 5 dimineața până pe la 8. Două femei grase, cu câte un băț în mână ‒ că doar eram în pădure ‒, se învârteau printre noi și ne plesneau peste mâini când scăpam cuțitul mai adânc în cartof. Voiau să decupăm coaja la grosimea foiței de țigară, să te vezi prin ea. Parcă bunăstarea țării ar fi stat în acel strat milimetric de cartof rămas pe coajă. Și așa tăiam. Iar nodurile le scoteam cu precizie chirurgicală, fără un gram risipă din prețioasa solanacee. Aveam antrenament de la cămin. Dar câte o jordie tot mai primeam, așa, să nu adormim.

DSC_0309Ziua aceea la cantină nu mi-a plăcut deloc. Când s-a încheiat și a doua tabără, iar discursuri, recitări de poezii, foc de tabără, la revedere, tabără dragă, la revedere, noi plecăm, mi-am făcut bucuros bagajele de cu seară. Voiam să plec. Dar ce să vezi? Educatorul venit de la cămin cu a treia serie, și aia incompletă, m-a luat de urechi de pe scara autocarului și m-a tras înapoi, să mai stau o tură, că învăț bine și merit.

Ce era să fac? Am rămas.

Deci iar tabără! Trompetă, caca, spălat, feliuță, imn, steag, bălăceală, gagici. Trompetă, pipi, gem, autocar, muzeu, vâj-vâj, Ceaușescu, supă de cartofi, zbenguială, budincă, nani. Iar autocar, iar București, dinozaur, un leu, înghețată, pireu, nuferi, pâine, somn. Și iar feliuță, plajă, mâna sus, toți pe dreapta, toți pe stânga, cartofi prăjiți, alergătură, șmotru, noapte bună. Autocar, București, Cișmigiu, fără leu, fără înghețată, doar copaci și apă ca la Snagov, spectacol la Țăndărică, macaroane, sforăială. Cartofi, cuțit, coajă, jordie, pleosc! văleu!

Eram un elev bun. Meritam. Așa că am mai rămas încă o tură. Și încă una. Trompetă, imnetă, curățătof, mâncămuzeu, antipazaur, monedacii și romanii, snagovânăt, nuferință, plajale mare, cartof, of, of, of, vreau acasă! Totul se amesteca. Morișca se învârtea întruna. Țintuit pe o pală, treceam mereu prin același punct. Parcă intrasem într-o buclă temporală. Ca în „Ziua Cârtiței“.

Degeaba plângeam că vreau acasă, eram prea bun pentru asta. Vara trecea, iar eu, în loc să zburd pe dealuri în satul meu, făceam chirurgie pe cartofi în satul de vacanță și vizitam aceleași două muzee până făceam șanț în podele, rupeam frumusețe de nuferi, mă zgâiam ca boul la niște bucureștence transparente care-și storceau costumele de baie în tufișuri, nici pe departe frumoase ca fetele din sat de la mine, aplecate senzual pe coada sapei, la prășit, cântam imnul și ridicam steagul, țopăiam în jurul focului, urlam la revedere, tabără dragă! Îmi era dor de mama, de prietenii mei de pe uliță, de caii din herghelia lui nănuțu’, de stâna lui moș Ion, de pădurea mea, de iazurile mele mâloase, colcăind de pește.

Abia prin august am scăpat de acolo. Venise un educator nou, nu mă cunoștea, nu știa de ce sunt în stare. I-am zis că dacă nu mă trimite acasă cu primul autocar, mă înec. Și întâi mă leg cu garouri de nuferi la picioare, ca nici să nu mă mai găsească. Plângând i-am spus. El s-a uitat lung la mine și a mormăit:

‒ Bine, bă, pleci cu prima tură. Dar n-ar trebui, pentru că am auzit că înveți bine, meriți.

De atunci n-am mai învățat așa bine. Devenise periculos. Și după atâția ani, când aud că vine vacanța de vară sau trec pe lângă Snagov, simt un gust puternic de cartofi în gură și o vargă de alun mușcându-mi degetele ca vipera. Și aud o voce: „Subțire, subțire! Tăiați subțire, că o să mâncați un căcat!“

La revedere, tabără dragă!

 

(Din „Cartea Copilăriilor“, volum apărut la Editura Polirom, Iași)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (2)

  • o femeie

    eu le-as cauta pe bucataresele alea grase, sa le intreb de sanatate.

    Răspunde
  • Windy

    Astea erau vacantele stiute si ,culmea, iubite caci nu aveam alt termen de comparatie ….
    La navodari n-am ajuns caci ,nu „invatam asa bine ” 😉
    Dar strigam din toti rarunchii ” la revedere tabara draga ” in nemernicia noastra de copii crescuti pionieri mandri .
    Sa nu – mi zica nimeni, copil pe atunci ,ca n-a fost mandru cand a fost facut pionier,in prima serie……si ” murea” sa fie …de detasament….

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top