Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi Reviewed by Viorel Ilișoi on . Foto: Dumitru Ungureanu         Un reporter al „Jurnalului Național“ s-a internat incognito la Institutul Național de Endocrinologie „C. I. Parhon“ ca să afle m Foto: Dumitru Ungureanu         Un reporter al „Jurnalului Național“ s-a internat incognito la Institutul Național de Endocrinologie „C. I. Parhon“ ca să afle m Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi

Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi


Foto: Dumitru Ungureanu
       

Un reporter al „Jurnalului Naționals-a internat incognito la Institutul Național de Endocrinologie „C. I. Parhon“ ca să afle mai multe despre obezitate și să scrie despre această maladie globală și despre victimele ei. O săptămână în pavilionul obezilor, în infernul celulei adipoase. Această experiență a reporterului, el însuși obez,  s-a materializat într-o mărturie sinceră, nemiloasă, despre „sinucigașii sătui“, cum sunt numiți obezii.

symbol_red          Bună! Mă numesc Viorel Ilișoi și sunt obez de gradul trei. Am aproape șaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo șase milioane de români prea grași. Cam treizeci la sută. Atâția spune Organizația Mondială a Sănătății că suntem. Și că peste vreo douăzeci de ani vom fi de două ori mai mulți. O țară de grăsani și grăsuțe. Dar statisticile astea planează peste noi mute ca niște avioane de hârtie și nici nu le băgăm în seamă.
          Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de podeaua de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri.  Nu mai puteam să-mi leg singur șireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că și ștersul la fund sau spălatul au devenit o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimități, așa că vă spun tot. Ca la doctor. Și sunt și alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Așa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni și câte o lună. Doar pe mess și foarte puțin la telefon. N-o să vă vină să credeți, dar așa aproape mi-am pierdut și exercițiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie. Așa mi-a scris doctorița Cristiana  Stoian, de la „Parhon“, pe foaia clinică de observație. Tot ea mi-a dat și alte vești triste despre cum au lucrat mișelește împotriva mea toate bunătățile cu care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi.
           Doctorița mi-a explicat ce se întâmplă cu un un trup inundat de grăsime. Mi-a tras o sperietură soră cu moartea. De frică, am hotarât să îmi schimb viața. Nu să țin o dietă, pentru că doctorița mi-a spus că nu există diete. Când ții o dietă, slăbești. Iar când nu o mai ții, te îngrași. Arăți așa cum mănânci. Așadar, mi-am schimbat modul de viață. Însă e deja prea târziu.

          

          Prea târziu
          La Institutul Național de Endocrinologie „C. I. Parhon“ m-am internat la secția profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a știut că sunt ziarist și că urmăresc să scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacienții ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei și despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc.  Mi-am făcut și niște analize ca să nu bată la ochi prezența mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din venă sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă înțepe de mai multe ori. Că ea era asistentă medicală, nu croitoreasă. Și m-ar fi durut și pe mine. Că doar și obezii au simțuri.  Ei îi ziceau dispozitivului branulă, dar nu am găsit cuvântul ăsta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră și îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat și mie.
          Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a văzut ecografia: „Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la rațele îndopate. E bun de făcut pateu“. Și a început să înșire un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar măcar la mine țesutul adipos e repartizat uniform și nu par așa de gras. Scrie asta în foaia de observație. Mă consolez cu asta. Semăn cu grașii ăia perfecți din planșa didactică atârnată în anticamera profesorului. Planșa stă printre reproduceri după Gustav Klimt și Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.
          N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La școală nu m-a învățat nimeni: cum să mănânc. Și nici copiii de azi nu învață. Bine măcar că fac educație sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Și că oricât aș fi mâncat, tot mai merge o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă și frumoasă.
          Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii trei-patru ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârșeam varianta expandată. Eram în plină expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.
         
          Ce bărbat eram odată!…
          Prietenii au început să mă ocolească sau eu am început să-i ocolesc pe ei. Nu-mi spun decât: „Vai, ce te-ai îngrășat!“. Parcă nimic altceva nu ar mai fi semnificativ, remarcabil în viața mea. Sau, și mai rău, se uită pe lângă mine, se fac că nu observă cât de tare m-am îngrășat în ultimul timp. Jena mea și jena lor dau mână cu mână și fac între noi un lanț ca la „Țară, țară, vrem ostași!“ Sunt tot mai izolat. Ca o insulă. Mă ajută și dimensiunile.
          Femeile mă evită ca pe un lepros. Toate. Fac glume pe seama mea. Mă îmbălează cu falsa lor compasiune.  Sau mă biciuiesc de-a dreptul: „Hai, rostogol de-aici!“. Nu știți cât doare asta. E umilință în stare pură, în concentrație maximă. Unele poate mă invidiază în secret că am țâțele mai mari decât ale lor. Dar la cele mai multe pur și simplu nu le plac obezii. Nici mie nu îmi plac oamenii grași, în general.  Și în special femeile grase. Adevărul e că acum și eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numărul unu al potenței. Dorința, chemarea, satisfacția sexuală își iau frumușel tălpășița, alungate de grăsime. În locul lor se încuibează complexele de tot felul, blazarea, disprețul față de tine însuți, depresiile cele mai negre. Și bolile, care nu lasă nimic neatins de la neuron până la pielea de pe tălpi. Vin toate astea și nu se mai dau duse.
          Până și fosta mea nevastă s-a scârbit. Am prins-o că mă înșeală și căsnicia mea s-a dus dracului. După divorț mi-am zis: gata, nu se mai poate, trebuie să dau burta jos. Și am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Am reușit asta așa, de unul singur. Nu mi-a luat decât trei ani.
         
          Bazar aseptic
          A fost neașteptat de bine la „Parhon“, la obezi. E, totuși, institut național. Dacă nimeream într-un spital jegos, îmi ieșea un reportaj mai bun, că aveam ce critica. Dar nu-mi pare rău. La „Parhon“ era cald, curat, apă caldă non-stop și mâncarea bună. Nu trebuia decât să o dibuiești în farfurie. Dacă ți-ai adus farfurie de acasă. Eu n-am știut. Credeam că numai medicamentele trebuie să le aduci de acasă. Norocul meu că în sala de mese mă aștepta o doamnă care vindea castroane de plastic. Am luat două. Mi-a făcut o reducere.
          De orice ai nevoie la spital, se găsește cineva să-ți vândă. A bătut la ușă o altă doamnă să-mi vândă un tensiometru. A doua zi a venit alta cu aparate de măsurat glicemia. Alta, cu șosete. Pe urmă una cu chiloți din ăia cât sacul lui Moș Crăciun. Pe urmă un domn mi-a trântit în pat un braț de cărți. Numai romane siropoase. I-am zis mersi, dar nu, că am glicemia mare. Altul vindea integrame și pixuri. Ce să zic, era bună agitația asta comercială. Mai spărgea monotonia albă și aseptică a spitalului. Îi dădea un aer mai viu. Erau și prețuri îmbietoare. Ca la Dragonul Roșu.
          Am scăpat fără șpagă
           Nu cunosc pe nimeni care a stat în spital și n-a dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere. Ei din ce trăiesc? Din o mie de lei pe lună? Îmi era jenă să le bag banii în buzunar asistentelor. Puteau să creadă că încerc să le pipăi. Niciun obez nu ar face asta. Ei sunt complexați și timizi, dar nu poți să știi ce îi poate trece prin cap unui bugetar prost plătit.
          Am ținut toată săptămâna o bancnotă de 10 lei pe noptieră. Când cu Grigorescu-n sus, când cu țarăncuța. N-a întins nimeni mâna s-o ia. Nici nu mi-a cerut cineva vreun ban. Și doar nu știau că sunt ziarist în documentare. Doctorul Constantin Dumitrache susține că așa e în secția lui: nu-ți spune nimeni că, dacă nu-i dai bani, nu-ți face tratamentul sau nu-ți schimbă lenjeria. E incredibil, dar adevărat. A, dacă vrei tu să le oferi o atenție, nu bagă mâna în foc că angajații lui nu acceptă. Dar nu condiționează. Ar zbura imediat din spital ca un obez prins cu mâncare de-acasă ascunsă sub saltea. Domnul profesor e sever și cu angajații și cu pacienții. E sever. În anticameră la el se vorbește numai în șoaptă, ca la priveghi. Așa trebuie. Mie mi-a plăcut acolo. Zău că m-aș mai duce.
         
          Cu televizorul ați îngrășat poporul
          În saloane nu erau televizoare. Televizorul îngrașă. Te uiți la telenovele și tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc să te plimbi prin parc, dacă tot n-ai ce face. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în București, dar asta e altă poveste. Primarul general e medic, nu cred că termină el mandatul fără să consulte Capitala la plămâni.
          Îmi vine să strig: cu televizorul ați îngrășat poporul! Și cu calculatorul. Numai eu știu câți ani am stat lipit de calculator chiar și când nu aveam nimic de scris. Dimineața, întâi și-ntâi deschid calculatorul. E ca un drog. Te ține lipit de scaun zi și noapte. Când stai pe loc, în retortele invizibile din carne se distilează grăsimea. Dacă vrei să te îngrași, nu trebuie să faci efort.
          Domnul profesor Dumitrache mi-a spus că supraalimentația și sedentarismul au devenit un mod de viață în toată lumea. Ca efect al globalizării, alimentația se uniformizează. Toată lumea mănâncă produse concentrate si procesate. Asta se numește globezitate: obezitatea ca epidemie cronică și globală. Nu există absolut nicio șansă să fie eradicată. Drept să spun, m-a speriat rău de tot. A spus chiar că însăși specia umană, așa cum arată acum, e în pericol. Fiecare om trebuie făcut să înțeleagă ce rău e binele de care se bucură mâncând cum, ce și cât nu trebuie. Pe noi, românii, turcii ne-au învățat prost. Mama lor de turci! Bine le făcea Ștefan cel Mare că-i căsăpea. Ne luau vitele și oile, ne lăsau porcii. În sute de ani, ne-am învățat cu mâncarea grasă.
         
          Abdomenul lui Mircea Badea
          La ecografie am stat de vorbă cu Sorin Teșcu, din Mioveni. Ce coincidență! Și el a fost ziarist câțiva ani după revoluție. Meseria asta nu e deloc sănătoasă. Am stat în picioare fiindcă împreună am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt și mult mai gras decât mine, bătea binișor spre două sute. Am simțit că se curbează spațiul și timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea. Avea depozite de grăsime pe brațe. Parcă ascundea castane pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Și eu lui la fel. Dar ne era și milă unuia de altul.
          El mi-a spus că nu-i pare rău că n-are televizor în cameră. Și acasă a renunțat la blestematul de televizor. Nu face decât să te îndemne să mănânci orice și cât mai mult. Armate de oameni complotează în laboratoarele publicității ca să te smintească de cap. N-a mai suportat să-i vadă pe copiii ăia din reclame ronțăind la cipsuri și la batoane de ciocolată cu alune și caramel. Mai dădeau și ochii pe spate de plăcere, parcă se drogau. Într-o zi s-a enervat și a aruncat televizorul de la etaj. Obezii sunt de multe ori în stare de asemenea răbufniri. Din ziua aceea s-a hotărât el să înceapă o viață de om activ și alimentat rațional.
          Sorin mi-a spus că de la televizor nu-l regretă decât pe Mircea Badea. Chiar dacă face la emisiunea lui un mișto nemilos de grași, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvnește fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui. Ci la acei formidabili abdominali pe care poate să-i onduleze cum vrea el. „A făcut valuri cu abdominalii la televizor,  în direct. A văzut toată țara. Deci se poate!“, a încheiat uriașul bătându-se optimist pe burtă. Și m-a îndemnat și pe mine să slăbesc. „Acum e momentul, cât e Boc la guvernare!“
autotul cafea click manuta
          Mănâncă, băiatul mamii!
          Și Tudor Tudosă s-a hotărât să slăbească. Era un puști de doisprezece ani și o sută și ceva de kile. Părea făcut numai din fălcuțe. El era un obezel roz și simpatic. Îți venea să te joci cu el cum te joci cu un urs mare de pluș. Era din Suceava. La „Parhon“ se internează mai ales bolnavi din țară. Bucureștenii vin, își fac analize și pleacă acasă, dacă nu e ceva grav. Obezitatea e o boală atât de răspândită în România, dar sunt puține centre unde poate fi tratată.
          Urcam în fiecare zi, cu greu, până în salonul lui Tudor să mă cântăresc. În secție erau câteva cântare electronice speciale, cum nu găsești în comerț.  Țineau 350 de kile. De câte ori mă cântăream, puștiul stătea cu ochii pe ecran. Ziceai că mănâncă cifre. Se bucura la fiecare scădere. Parcă slăbea el, nu eu. Zicea că în fiecare noapte visează cotlete cu cartofi prăjiți și gogoși-ineluș tăvălite prin pudră de zahăr. Și Cola. Eu i-am mărturisit că am coșmaruri cu pui fripți. Din ăia pârpăliți la rotisor, de la hypermarket. Mâncam câte unul la o masă. Tare buni și fragezi mai erau! Cred că aveam, mâncând, expresia de drogat pe care Sorin din Mioveni o văzuse la copiii din reclame.
          După câteva zile eu m-am obișnuit cu porțiile mici de la spital, ca pentru obezi, și am început să visez din nou femei. Eram pe calea cea bună. Dar Tudor, care se internase înaintea mea, și când m-am externat eu tot cotlete visa. La el lucrurile erau mai complicate.
          Mama lui se internase cu el. A recunoscut că ea e vinovată. L-a tot îndopat pe Tudor cu de toate.  La școală îi dădea bani să-și cumpere tot ce poftea.  Frigiderul era mereu plin. Se bucura să-l vadă mâncând. Zicea că e semn de sănătate. Și acum, poftim, băiatul plesnea de atâta sănătate. Visa cotlete și se cântărea din oră-n oră. Era obsedat. Nu voia decât să redevină copil. Cât mai repede. Numai el știa câte îndura la școală. Nici nu știți cât de răi pot fi uneori copiii cu alți copii. Pot ajunge chiar să se omoare. Ca în „Împăratul muștelor“, de William Golding. Dar Tudor a simțit-o pe pielea lui.
         
          Școala din spital
          Mama lui Tudor n-a știut că la copii obezitatea survine prin creșterea numărului de celule adipoase. Iar la adulți ca mine ele nu se înmulțesc, ci le crește volumul. Așadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de creștere am fost un copil normal, am făcut și sport, la mine nu s-au format celule adipoase noi. Și când acele celule multiplicate în copilărie își vor mări volumul, Tudor ar putea deveni planetă. Să aibă gravitație proprie.
          Doamnă Tudosă n-a știut nici că obezitatea întârzie maturizarea sexuală a băiatului ei. La fetițe e invers, o grăbește. Iar la adulți, cum am mai spus, pur și simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au știut să îl prețuiască. Obezitatea instaurează anarhia hormonilor. Cresc  estrogenii și se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori crește testosteronul și le vezi că încep să se bărbierească. Iar infertilitatea îi pândește pe toți deopotrivă.  Cine s-ar fi gândit că mănânci prăjituri și după aia îți taie un sân sau rămâi fără urmași? Nici doamna Tudosă nu știa asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor.
          Tot el mi-a explicat că e o prostie să spui că, dacă te lași de fumat, te îngrași. Nu lipsa nicotinei îngrașă, ci mâncarea în exces. El nu mai fumează de cinșpe ani și n-a luat nici un kil în greutate. Ba a mai și dat jos. Bun, el a făcut medicina, știa asta. Dar eu? După ce m-am lăsat de fumat, am înlocuit țigările cu bomboane. Așa mi-a spus o prietenă de pe net. Pe urmă i-am dat cu napolitane. Ronțăiam tot timpul ceva ca să nu fumez.  Și nici n-am băgat de seamă când m-am făcut cât Rusia și am început să mă stric de pe picioare. Îmi stă inima în loc numai când mă uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infracțiunilor mele contra mea.
          La spital am aflat și că țesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor nonpeptidice și a altor factori. Eliberează trigliceride, retinoizi și colesterol. Interacționează cu alte organe. Mi s-a făcut părul măciucă. Va să zică am un organ în plus. Nu m-am născut cu el. Dacă-mi creștea încă un picior? Și organul ăsta dobândit are vreo șaizeci de kile! Am senzația că e încă o persoană în pielea mea. Una străină. Eu îi dau să mănânce și ea își aruncă gunoiul în mine. E un organ care poate face atâtea! Poate capătă și sentimente, mai știi? Să se îndrăgostească de altcineva și să plece de la mine. Ar fi prea simplu.
         
          Tăticul obezilor
          Nouăzeci la sută dintre obezi sunt așa pentru că au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Organismul ăsta al nostru are apucături de hârciog. Ce are în plus, adună în fălci. „Așa e programat corpul uman. Soluția e simplă: două linguri mai puțin și doi pași mai mult“ , mi-a zis domnul profesor.
          El e tăticul nostru, al obezilor. Ne explică tot ce se întâmplă cu trupurile și cu mințile noastre. Dacă ne prinde că mâncăm pe ascuns, ne dă afară din spital. Ne ține la dietă ca să reînvățăm să mâncăm normal. Care vrea. Care nu, pa! Ne prescrie medicamente. Părerea lui e că statul n-ar trebui să asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul și le face cu mâna lui. Cum ar fi obezitatea. Mai puțin alea zece la sută cazuri de obezitate provocată de niște boli preexistente. Doamne ferește! Ne ajută cu știința lui să ne recăpătăm dimensiunea umană pe asta luați-o cum vreți. Ne spune clar că nu există diete miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visăm că domnul profesor vine tiptil pe la spate și ne înțeapă cu un ac magic. Și, pfffsssss!, ne dezumflăm încet, ca niște baloane. Și gata!
         
          Platoșa de ciocolată
          Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reușea să blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Stătea sprijinită cu brațele pe calorifer  și se uita pe geam cum niște țigani râneau zăpada din fața porților. Câștigau un ban. Cele mai profitabile zăpezi cad în România. Șmecherii aruncau  zăpada de la o poartă la poarta vecină și luau bani și de colo și de colo. Asfaltangii ratați.
          Calculată în fripturi, doamna Aurica însemna câteva microferme. Chiar așa zicea ea însăși despre sine. Era glumeață, ca toți grașii.
          Domnișoara Alexandra Siru, psihoterapeut la Centrul de Diagnostic și Tratament „Dr. Victor Babeș“, m-a lămurit la un interviu: „Jovialitatea asta proverbială a grasului tipic este de fapt o încercare exagerată de a se face plăcut. Îi este teamă că nu va fi plăcut și acceptat, că va fi abandonat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, condescendent, își oferă în mod excesiv ajutorul pentru a se face util, necesar. Astfel vrea să se asigure că este căutat“. Deci noi, obezii, purtăm un fel de platoșă de ciocolată. Ne protejăm de ceilalți și ne facem plăcuți.
          Ca să mi se facă plăcută, doamna Aurica mi-a spus o pildă licențioasă, făcându-mi cu ochiul. Cică un tip s-a așezat din greșeală pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i săreau ochii din cap, urla, dar nu se ridica. N-avea voință. Așa și cu obezii. Suferă, știu că le face rău surplusul de mâncare, dar nu au tăria să renunțe. Ca fumătorii, ca alcoolicii, ca drogații.
          Femeia se consola că există totuși unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânăra aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuință ca s-o ducă la maternitate să nască. Zicea doamna Aurica: „Eu nu pot să pricep cum, Doamne, iartă-mă, a rămas fata aia gravidă. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!“. Și și-a făcut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, să fie iertată.
          Tovarășa mea de suferință mi-a mai spus că presa greșește. Prezintă numai excepțiile, extremele: elefanta din Craiova, mamutul de 350 de kile din București. Și în felul ăsta se ignoră marea masă a obezilor. Cei mulți. Adevărata problemă.
          Nu știa că sunt ziarist. Am primit drept în ficat reproșul. Am simțit că am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.
         
          Frumoasă pe jumătate
          Cea mai frumoasă pacientă de la obezi era o fată de vreo douăzeci și ceva de ani. Rar am văzut femei atât de frumoase. Dar ea era frumoasă numai până la mijloc.  Cum se termina talia subțire, delicată, izbucneau șoldurile și coapsele într-o uriașă explozie de grăsime. Semăna cu un bibelou fragil, de pus pe televizor, așezat pe soclul lui Lenin din Piața Presei. Nu știu de ce, la ea se depunea numai acolo. Mergea legănat, ca rața. Își arunca picioarele într-o parte ca să poată păși. O pândeam când venea la masă și mă uitam numai la fața ei. Nu-mi coboram privirea.
          Ea contrazicea teoria platoșei de ciocolată. Să-i zicem așa. Era o fată tristă, tristă. N-am putut să intru în vorbă cu ea. Cu toți ceilalți pacienți înnodam ușor discuții. Chiar și cu cei cu greutate normală, internați pentru cine știe ce boli endocrine. Eram toți ca o familie. Am aflat de la o infirmieră că fata aceea a început să se îngrașe așa după ce i-a murit mama. A mâncat inconștient, de supărare. Compulsiv, cum ar zice domnișoara Alexandra. Obezitatea pândește în orice întâmplare din viața noastră. Se ascunde ca diavolul în amănunte. Dacă nu ești atent, își strecoară un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extratereștri, și începe să pompeze. Până ajungi să îți trebuiască un oraș numai pentru tine.
          De la un timp a început o cură de slăbire luată dintr-o revistă. A slăbit și pe urmă s-a îngrășat și mai tare. Toate prietenele ei s-au simțit datoare să-i dea câte un sfat.  Ea, disperată, le-a urmat pe toate. Și s-a îngrășat tot mai mult. A părăsit-o și iubitul, logodnicul, ce-o fi fost. Da, nu mai puteau face dragoste.
          La spital fiecare colăcel de grăsime de pe burta cuiva ascunde o dramă.
          „Am fost un dobitoc“
          Exact așa am făcut și eu în prostia mea.
          Am luat pastile cu ulei de in să-mi scadă pofta de mâncare. Pastile pe bază de crom ca să nu mi se mai facă de dulciuri. Înghițeam cărbune. Ceaiuri de slăbit. Dar erau doar niște buruieni cu arome și coloranți sintetici. Mâncam disociat. Varză fiartă până mă lua leșinul. Pe urmă numai carne, de vomam bucăți de pui. Chiar am vrut atunci să mă mut mai aproape de Protan. Era și chiria mai mică în zonă.
          Altcineva mi-a zis să înghit dimineața, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, două boabe. A treia zi, trei. Și tot așa până la zece zile, zece boabe. După care o luai invers, descrescător. Disperat cum eram, am încercat și asta, dar n-a ținut. Fie m-am zăpăcit și am încurcat numărătoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam imediat ciuguleau boabele din stomac.
          Dar ce n-am încercat! Numai la doctor nu m-am dus, că aveam prieteni binevoitori pe net. Nu mai spun de colegii de redacție. Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. Ei se duc că le crapă inima sau ficatul din cauza obezității. Și dacă nu mă durea nimic… Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arată. Dar obezitatea nu e doar o problemă de estetică. Și când murim, nouă, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces că am murit de obezitate. Ci de boala provocată de obezitate. Eu credeam că sunt un obez sănătos. Înseamnă că am fost ultimul. Am primit asigurări de la medici că nu mai există niciunul.
          M-am gândit cu multă compasiune la fata aceea. Și la pățaniile mele. M-am înțeles cu câțiva obezi din spital să mobilizăm cât mai mulți durdulii de-ai noștri. Deja ne revendicăm ca o categorie aparte. Parcă am fi altfel de oameni. Al treilea sau al patrulea sex. Să ne mobilizăm pentru un proiect de lege. Să fie pedepsiți cei care recomandă neautorizat regimuri alimentare, cure de slăbire, metode, substanțe. Exact cum sunt pedepsiți cei care practică medicina clandestin. Iar obezii să-și dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de deștepți au fost să apeleze la așa ceva.
          Crede și nu cerceta!
          Într-o zi am fost la slujbă. În curtea institutului e o bisericuță unde vin și se roagă bolnavii. Vin și câțiva medici. Sunt creștini, dar nu ascultă de porunca de a crede și a nu cerceta. Ba chiar se încăpățânează să cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul Național de Endocrinologie. Încă mai există cercetare acolo. Un pic. Nu de alta, dar endocrinologia e o știință românească. Păcat ar fi de ea.
          Primul tratat de endocrinologie l-a publicat C. I. Parhon în 1909. Prima catedră de endocrinologie s-a înființat la București în 1933. Primul congres internațional de endocrinologie tot la București s-a ținut. În 1939. Chiar Institutul „Parhon“ este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulina. Gr. T. Popa a descoperit și a demonstrat strălucit legătura dintre creier și activitatea endocrină. Până prin anii ‘70 publicațiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumătate de endocrinologii români. Și în țara endocrinologiei avem șase milioane de supraponderali și obezi! Iar unii vor să slăbească rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Alții se duc și la biserică. Unde se termină competența doctorului intră preotul cu busuiocul.
          Părintele Gheorghe Oprea m-a miruit și pe mine la rând cu bolnavii veniți la slujbă. După câteva zile mi-a povestit cum o femeie tânără s-a îngrășat rapid cu 35 de kile. Nu slăbea nicicum. Doctorii nu îi găseau pricina, erau în mare încurcătură. Stătea în spital fără diagnostic. Părintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreună. Și, minune, femeia a slăbit. S-au mirat și doctorii. Aveau faptul în față.
          Păcatul național
          I-am mărturisit părintelui Gheorghe teama că nu sunt un bun creștin. Nu mi-am înfrânat poftele trupești și uite unde am ajuns. N-am fost deloc cumpătat. Nu, am stârpit tot mai mulți pui. Îmi făceam și tort singur, acasă. Să ies mai ieftin. N-am ținut niciun post. „Postul nu e o cură de slăbire“, mi-a tăiat-o preotul. Dar,așa, ca efect secundar…
          E clar că am păcătuit. Și părintele Gheorghe m-a dojenit pentru asta. Cu blândețe. E un psiholog bun părintele. Mi-a citit din carte: „Trupul e o slugă bună, dar un stăpân hain“. Trupul e un templu în care sălășuiește sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun creștin era să mă îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un laș. Am zis că românii se declară 85 la sută ortodocși, dar 30 la sută sunt obezi. Și numărul lor tot crește. Vor încăpea tot mai puțini în biserici. Plus că am văzut și călugări obezi. „Bine, dar la ei e din cauză ca mănâncă prost. Numai paste făinoase și la ore nepotrivite“, a replicat părintele.
          Happy end
          De două săptămâni țin cu strictețe dieta prescrisă de domnul profesor Dumitrache la spital. Ceva ca în vremea alimentației științifice, pe timpul lui Ceaușescu. Cu deosebirea că acum găsesc toate alimentele din listă. Grija mea e doar să nu abuzez. Îmi măsor mâncarea cu un cântar de bucătărie electronic. E foarte precis. Că ochiul e parșiv, te înșeală. Chiar s-a demonstrat experimental că o persoană legată la ochi mănâncă exact cât îi trebuie. Stomacul trimite un SMS la creier: „Mi-ajunge!“. Dar dacă mai e mâncare, ochiul blochează SMS-ul și zice să razi tot din aria de acoperire, că nu-i frumos să lași în farfurie.
          Dieta nu o dau la nimeni, așa cum mi-au dat alții mie rețete de slăbit care îngrașă. Sunt peste șase miliarde de oameni pe Pământ și nu găsești doi la fel. Medicul trebuie să prescrie o dietă pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toți oamenii sănătoși sunt sănătoși la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui.
          De fapt, asta nu e o dietă. Așa voi mânca toată viața de acum înainte. Și mișcare în fiecare zi. Sunt hotărât. Sperietura de la spital și suferința sunt cea mai bună motivație. Nu vreau să mă sinucid cu furculița. Și nu mai suport să fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez să se gândească bine când l-a întâlnit ultima oară. Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei mărturii. Tot așa cum s-ar putea să mai trăiesc încă mulți ani. Dar nu va mai fi niciodată o viață normală. Voi reuși. Oricine poate reuși.
          Obezul  se învârte într-un cerc vicios
          „Deși studiile de specialitate nu au demonstrat că ar exista un portret psihologic general valabil al obezului, există câteva aspecte ale personalității des întâlnite la persoanele care suferă de obezitate. Este vorba despre sentimente și gânduri autodistructive: proasta imagine de sine asociată cu lipsa respectului de sine, lipsa siguranței și satisfacției de sine, sentimentul de neajutorare, lipsa de speranță, toate acestea orientând atenția spre un tablou de tip depresiv. Se creează un cerc vicios: cei cu tendințe depresive sunt mai vulnerabili la obezitate, iar apoi obezitatea întreține sau chiar accentuează starea depresivă deoarece împiedică și mai mult capacitatea de socializare. Efectele fizice ale obezității – se mișcă mai greu, transpiră mai mult, mirosurile corporale se accentuează, gâfâie, comorbidități – au o foarte mare influență și asupra psihicului în sensul că întrețin imaginea proastă despre sine, dar o și accentuează cu fiecare kilogram în plus și cu fiecare activitate sau întâlnire la care nu poate participa. Sau cu fiecare persoană care poate manifesta dezgust la vederea unui obez. O persoană obeză, în general, suferă o accentuare a emoționalității: fie este extrem de sensibilă și impresionabilă, cu multe sentimente de teamă ce duc la comportamente evitante, fie este irascibil, impulsiv, conducând la comportamente de tip agresiv.“
          Alexandra Siru, psihoterapeut
(Apărut în „Jurnalul Național, 25 februarie 2010)
 alb mare
UPDATE 20 februarie 2016:
linie dublă 1
dan timofte

Până la urmă n-am slăbit. M-am dat în scrânciobul greutății, când sus, când jos, ce azi pierdeam mâine puneam. Și așa, ușor-ușor, cu căderi și urcări, a dat Dumnezeu și-am ajuns pe culmile osânzei: 150 de kilograme. Cu inima în piuneze, umflată cu un cimpoi, gata să-mi servească oricând un infarct final și tragic. Au sărit niște prieteni să mă ajute: poate pentru că mă iubeau, poate că nu mai aveau loc de mine. Și așa am ajuns la cuțit. Doctorul Dan Timofte mi-a lăsat un stomac mic, de iepuraș, cu care mă înțeleg foarte bine pentru că eu iubesc animalele. Am slăbit 32 de kilograme în primele 3 luni. Ce va fi mai departe voi vedea. Voi scrie despre asta: o continuare a acestui reportaj numită, să zicem, „Vino, mamă și privește cum mă taie ca pe pește”. Deocamdată am scris doar LIKE, un text pentru prietenii care m-au rostogolit până la chirurg.

linie dublă 2





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (38)

  • Anonymous

    Comentariile sunt acceptate aici?

    Răspunde
  • Anonymous

    imi place articolul
    ma numar printre cei care sufera de obezitate si din pacate m-am regasit printre povestioare, cel mai mare adevar este ca avem nevoie de educatie pentru o alimentatie corecta, iar aceasta educatie ar trebui cumva sa se adreseze incepand de la cei care au copii,din pacate educatia pe care o primim este de a manca cel putin tot din farfurie si mai primim si dulciuri drept recompensa
    si da televizorul ne influenteaza foarte mult,ce minune ar fi ca reclamele la mancare si emisiunile care promoveaza ,,cancanuri” sa se transforme in emisiuni educative

    Răspunde
  • ImDs

    Pe langa acest tip de educatie, ar mai fi poate nevoie- tot incepand din copilarie- sa invatam sa privim („judecam”?) oamenii NU dupa numarul de kilograme, religie, culoarea pielii etc. Copiii sa invete ce e cu adevarat important (dar probabil copiii mici stiu-simt asta, instinctiv, mai tarziu apar bariere absurde si astfel de clasificari).
    Ar putea fi o posibila solutie: sa privesti aceasta situatie (obezitatea) doar ca pe ceva temporar, poate ajuta?!
    Si asta fiindca orice situatie – obezitate sau de alta natura- privita ca si cum nu ai mai putea iesi din ea, distruge (pe dinauntru).

    Un Om spunea cam asa „niciodata, pentru nimic nu e prea tarziu, pana in ultima clipa a vietii”. Pana la urma, si lucrurile care par imposibile pot fi atinse (daca nu ne punem singuri bariere). Primul pas ar putea fi acceptarea unui ajutor care vine din tot sufletul. Orice fel de ajutor „din afara”.

    Răspunde
  • ImDs

    Evident, ultima afirmatie e facuta din perspectiva celui-celei care nu accepta ajutor. Asa ca in primul rand pentru mine am spus.

    Răspunde
  • Sandra Prigoreanu

    „Nu ascultă porunca din Scriptura: “Crede și nu cerceta”. ”

    Stimate domn Viorel, în primul rând felicitări pentru tot ceea ce scrieţi; scrieţi bine şi faceti bine că scrieţi!

    Trebuie însă să subliniez următorul aspect: “Crede şi nu cerceta” este una dintre sintagmele pseudo-creştine, care nu se regăseşte în Biblie, în ciuda părerii marei mase de credincioşi.

    Ea aparţine filozofului grec Celsus, ce a trait în secolul al II-lea după Hristos şi a fost un opozant al religiei creştine.

    „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. (Matei 7, 7-8)”

    multumesc si spor,

    Răspunde
    • Radu Buzau

      Frumos citat…si atat de adevarat !!! Ca, de la Niceea, in sec. IV d.C. au tot scos citate utile evolutei omului din Biblie, cum ar fi cele referitoare la reincarnare. Sa nu mai stie omul ca ce face acum va trage, cel mai probabil intr-o viata viitoare, conform legii universale a actiunii si reactiunii (ce faci, ce dai – mental, sentimental, verbal, faptic – revine la tine, de regula inmultit de zeci, poate sute de ori). Si, pentru ca intr-o singura viata nu poti suporta sa primesti atat de mult inapoi (mai ales rău) pe care l-ai dat multora (!!!!), tu fiind doar unul, ti se repartizeaza cu gradul tau de suportabilitate in una sau mai multe vieti. Tine acum de fiecare ce mai adauga!!! Cei ce vor sa scape mai rapid, aleg o boala incurabila, ori un accident cumplit (cum ar fi cel din Colectiv!!), pentru a-si putea curata Karma. Apoi, sunt liberi sa aleaga mai departe, dar curati.

      Răspunde
  • Anonymous

    UN FILM EXCEPTIONAL („Gras, bolnav si aproape mort”) – pe care il urmaresc acum:

    http://www.youtube.com/watch?v=RJntwwMecYQ&feature=player_embedded

    …O viata sanatoasa!

    Răspunde
  • Áron

    Been there done that!
    Dupa 57 de kilograme slabite pot sa spun ca viata e alata cu totalitate!

    Răspunde
  • Anonymous

    Felicitari de articol. Tot un obez si eu 🙂

    Răspunde
  • ratuscaceaurata

    Am citit cu placere articolul, mi-a placut este scris cu suflet,cu nerv si spune adevaruri dureroase, dar le spune. Felicitari.

    Răspunde
  • Paul Paduraru

    Desi nu sint obez (n-am decit vreo 7-8 kg in plus fatza de greutatea ideala) am trecut prin aceleasi sentimente cind am descoperit ca si 10 kg in plus iti pot provoca suferinta. O steatoza hepatica si pancreatica n-au nevoie decit de 10 kg in plus ca sa te puna lat.
    Si apoi 1 an de dieta stricta si o viata de cumpatare….

    V-am facut publica postarea, poate se „desteapta” mai multi „grasuti”.

    Răspunde
    • Anonymous

      Pai sunt de ajuns si 7-8 sau 10 (cum ati spus aici) ca sa te simti cumva altfel si sa vrei sa schimbi, e mai mult decat destul. :d
      Ba uneori poate exact astea cateva sunt la fel de grele ca acele…30-40 sau nu stiu cate in plus. Problemele par sa fie (pot sa fie) de acelasi tip, infiferent de numarul lor (si daca sunt „doar” 5-6 kg in plus…).

      Iar din afara se poate privi asa: lipseste disciplina interioara :d , nu exista motivatie…. deci omul ala are o problema (oricare, de orice natura ar fi ea : lipsa de afectiune, stres la serviciu sau mai stiu eu ce anume).

      Asadar intai se rezolva problema, apoi dispar si kg. Ori…vointa! E suficienta. 🙂

      Răspunde
  • Adrian-Emil Tudorache

    Se poate! Totul pleaca de la minte! Daca reusesti sa treci de barierele psihologice pe care singur ti le impui, nimic nu-ti poate sta in cale.

    https://www.facebook.com/media/set/?set=a.516897958329550.122323.100000280523958&type=3

    http://www.adriantudorache.ro/cum-am-inceput-sa-alerg/

    Nu doresc sa se interpreteze ca imi fac publicitate, pentru ca tot ceea ce sunt astazi se datoreaza purei pasiuni pentru sanatate si sport.

    Multa sanatate si toate cele bune!

    Adrian

    Răspunde
  • Carmen Gabriela

    Perfect definit: „Armate de oameni complotează în laboratoarele publicității ca să te smintească de cap”.

    Interesant e ca oamenilor li se face pofta privind la televizor ceva care doar seamana a mancare, dar nu e comestibil. Ieri am vazut (pe you tube) un documentar facut de nemti pe acest subiect: „iaurtul” filmat, in care cad fructele, nu este in realitate iaurt, nici inghetata (un amestec de grasimi)si nici cafeaua (spuma nu ar rezista la filmari :)… etc.

    G.C.

    Răspunde
  • Anonymous

    Esti de al lui Felix[motanul] , nu??? jenant fratioare……

    Răspunde
    • Marius Pop

      Atata ai tu de spus dupa citirea articolului? Pai esti de-un cretinism obraznic absolut, bai boratule! Pentru cei ca tine, unicul leac este un pumn in bot si-un glont in cap.

      Răspunde
  • Anonymous

    Tudor ar putea deveni planetă. Să aibă gravitație proprie.
    asta da ziarist….

    Răspunde
  • Maria

    Am citit acest text mai demult, dar mi-au ramas in minte imagini clare… Ma bucur ca l-am regasit acum, ma bucur ca v-am gasit pagina… ma voi pierde cu drag printre textele dumneavoastra…

    Răspunde
  • Stela

    Va multumesc pentru curajul cu care ati scris reportajul. Este foarte realist si extrem de trist totodata. Mai ca iti vine sa plingi, la un moment dat, cu toate ca stilul este foarte sprintar. Si eu am ‘numarat’ la un moment dat, cind m-am lasat de fumat prima oara, f’o 84 de kg, la numai 1m60 …. Am dat-o intr-o bulimie de zile mari si intr-un an …, ce sa mai zic, eram rotunda rau de tot. Mi-am revenit cu greutate, indurind risete si aluzii ‘emotionante’ ale barbatilor, cu regim alimentar din care am extras dulciurile, la care si azi ma uit cu lacomie! si cu mers pe jos, cam 3 km pe zi. In aproximativ doi ani de zile am revenit la greutatea normala, si dupa aceea am inceput eu sa bag in ma-sa pe aia care se luau de suncile mele si faceau glume timpite pe directia mea.

    Răspunde
  • Mihai

    Prima data eu am reusit sa scap de 20 de kilograme usor si rapid, dar apoi fara sami dau seama incet incet am inceput sa pun iarasi pe mine 7 kilograme. Acum de ceva timp ma mentin usor si fara mult efort dar ca sa ajungi aici nu este usor, ai nevoie de vointa zilnica, sa iti stabilesti scopuri pe viitor si sa ai alaturi de tine un om care a avut succes pe acest plan si este dornic sa transmita mai departe acest ajutor.
    Daca are cineva nevoie de o persoana langa el care a avut diverse dificultati cu greutatea eu personal vrea sa fiu in sprijin. Date de contact tomi.adrian.mihai@gmail.com

    Răspunde
  • vionote

    Astept cu interes cartea ce va iesi in urma acestei experiente!
    Domnule si omule Viorel Ilisoiu – mai spuneti, ca o spuneti asa de bine incat poate ca spusele acestea vor ajunge la intelegerea feluritilor oameni, frati intru obezitate!
    …ca altfel, ne omoara „astia” cu zile! Ale naibii dulciuri si mancaruri grase si gustoase! De ce naiba ne plac, daca nu sunt bune?!

    Răspunde
  • anonim

    Nu e de râs, e de plâns!

    Răspunde
  • jeannot89

    … feedback pozitiv / articol … stimate domn V.Ilişoi …
    … prin acest reportaj/articol, aţi atins un punct nevralgic, nu numai al societăţii civile româneşti, obezitatea fiind o problemă la nivel mondial …

    Răspunde
  • windy

    Dl. Ilisoi , jos palaria ( nu cea 9 ) 😉
    ca de altfel la toate articolele .O incarnate mereu , chiar si serioasa …..
    de cand ai pus slana in safety box in Germany te tot urmaresc…
    (sunt ca scaiu’ )

    Răspunde
    • Viorel Ilișoi

      Mă urmăriți dumneavoastră, mă urmărește și acea slănină din seif… o visez… Sunt un urmărit.

      Răspunde
    • carmeni

      M-a captivat modul in care ati descris totul: spitalul, situatia Dvs, istoria, personajele intalnite, profilul preotului…Apoi v-am cautat pe net, sa vad cum aratati, daca ati slabit, daca viata Dvs. s-a schimbat radical dupa ce ati slabit. Ce vreau sa spun este ca am citit cu sufletul la gura textul dupa care am simtit nevoia nebuna de continuare a povestii. O pot gasi undeva? Ati inceput sa scrieti cartea? Daca nu, cand va apucati? cartea nu va fi despre obezitate, ci despre cum ajunge lipsa de iubire sa fie inlocuita de un profiterol. Sau cum face societatea globalizata sa isi atinga tintele de vanzare la medicamente. Felicitari pentru scris, pacat ca v-am descoperit doar accidental rasfoind pe net…

      Răspunde
      • Viorel Ilișoi

        Nici nu cred că o să scriu cartea asta. Reportajul nu e despre mine, e despre toți cei ca mine, așa că nu contează evoluția mea individuală. Dincolo de datele reportajului, problema mea personală rămâne ceea ce este: o problemă personală.

        Răspunde
  • Andrei

    Va urez succes, domnule!

    Răspunde
  • o femeie

    Am recitit articolul si … abia acum inteleg prietenele obeze. Nu se duc la doctor pentru greutate ci pentru ficat. Nu schimba stilul de viata dar vor sa slabeasca cu ceai. Mi-e mila si mi-e frica de ele, asa ca am rarit -o . Dar nu e bine.

    Habar nu am ce pot sa le spun, deja e obositor sa vaz cum se plange de 20 ani ca e de 2 ori cat mine, dar mananca de 3 ori cat mine.

    Răspunde
  • Mariana

    Va recomand sa consultați urgent in caz de obezitate un chirurg specializat in chirurgia bariatrică .Exista in Franța la Mulhouse centrul Ipco unde un valoros chirurg roman face minuni ,fie cu operație de micșorare a stomacului ,fie cu balon gastric.Sunt cazuri in cazuri pacienți cu diabet ,in urma operației au observat ca glicemia a ajuns in limite normale .Operatia costa doar 2000 si se poate deconta si prin Casa de asigurări de sanatate .Vise prescrie si tratament la domiciliu . Dieta si sport ,scăpați pana la 80 de kg

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top