Biletul de adio Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7136" align="aligncenter" width="1024"] Lumina vieții (V.I.)[/caption] Prietenul meu a vrut să se sinucidă. Mi-a povestit întâmplarea as [caption id="attachment_7136" align="aligncenter" width="1024"] Lumina vieții (V.I.)[/caption] Prietenul meu a vrut să se sinucidă. Mi-a povestit întâmplarea as Rating: 0
You Are Here: Home » PROZĂ » Biletul de adio

Biletul de adio

1209

Lumina vieții (V.I.)

Prietenul meu a vrut să se sinucidă. Mi-a povestit întâmplarea asta de mai multe ori, în fel și chip, pentru că despre moarte poți vorbi oricum și oricât fără teama că vei greși. La urmă, ea va șterge totul.

De fiecare dată îmi relata întâmplarea diferit, cu adaosuri, cu reinterpretări și cu explicații noi, după cum i se mai lămurea și lui câte ceva din gestul fatal pe care a fost cât pe ce să-l facă într-o cumpănă a vieții lui. Nici acum, după ani de zile de când tot scobește în străfundurile tari ale acelui gând necurat, nu a ajuns încă la o formă definitivă a poveștii lui. Cine ar putea spune totul despre moarte? Dar, în linii mari, acum lucrurile s-au cam clarificat. Cel puțin faptele au căpătat un contur definitiv ‒ și nu neapărat întocmai cum au fost, ci mai degrabă cum a acceptat în cele din urmă prietenul meu să le prezinte; cât despre interpretări, acestea nu se vor fixa niciodată într-o formă anume. Moartea, mi-a zis prietenul meu, nu e o încremenire, ci un șir nesfârșit de schimbări. Când bați în clopotul ei, de fiecare dată sună altfel.

Totul a început în ziua când l-a părăsit soția. A plecat dimineața la serviciu, bucuroasă, chiar l-a îmbrățișat, și nu s-a mai întors nici măcar să-și ia niște haine. L-a sunat seara să-i spună că iubește pe altcineva, de mult, și că îl părăsește. Fără nicio explicație. Fata lor, aproape majoră, era în tabără. Nu știa nimic. Când s-a întors, a ales, tot fără nicio explicație, să stea cu el.

Prietenul meu o iubea pe fugară. În felul lui: adânc și discret, fără acele revăsări de tandrețe, câteodată ridicole, despre care îndeobște se crede că arată o mare iubire, dar care de multe ori nu fac decât să acopere lipsa ori puținătatea ei. A suferit. Tot așa, în tăcere, sângerând. Nici măcar n-a încercat să o întrebe de ce l-a părăsit. El nu-și găsea vină sau încă nu venise timpul să și-o recunoască. Nu și-au mai vorbit niciodată, nici măcar la divorț, singura dată când s-au mai întâlnit. Pare neverosimil, dar eu știu că așa este. Ne cunoaștem de mult și nu ne ascundem nimic.

DSC_0128

Ultimul drum (V.I.)

Și-a crescut singur fata într-o superbă sforțare de a-și arăta lui în primul rând că este capabil de un lucru atât de dificil, fetei ‒ cât de mult o iubește, iar fostei soții ‒ ce bărbat plin de calități a părăsit. Fata a crescut, s-a măritat, și el a rămas singur-singurel. Acea singurătate fără ieșire, când ajungi să îți faci din tine însuți un tovarăș ca să ai pe cineva alături, împreună cu care să răzbați de la o zi la alta.

Gândul sinuciderii i-a venit în ziua când a știut că ea nu se va mai întoarce. Nu când i-a zis ea, ci când a simțit el asta. Într-un moment anume, înainte de divorț, la câteva luni după plecarea ei. Dacă nu ar fi fost fata, atunci și-ar fi tăiat venele ‒ așa hotărâse că va fi: cu lama, scurt, în cada plină cu apă, beat criță. Își iubea copila, trebuia să aibă grijă de ea, să o susțină până va putea sta pe picioarele ei, și asta îi dădea un rost, îl ținea în viață. Când a plecat și fata, la casa ei, momentul final sosise.

În seara aceea, după ce s-a îmbătat, a sunat-o. Din cadă, cu telefonul într-o mână și cu lama în cealaltă. Voia să îi spună ce are de gând să facă. Însă când i-a auzit vocea s-a întâmplat ceva în mintea lui. I-a urat doar noapte bună și a închis. Apoi a ieșit din cadă și a pus lama la locul ei, în dulăpiorul de lângă oglindă. Nu teama de moarte l-a oprit, că nu se mai temea de ea de când nu mai avea nimic de primit de la viață, sau așa credea el, ci altceva. Anume că nu putea să o lase pe fiica lui cu rușinea unui tată laș, mort în chip penibil la beție, în cada cu smalțul ciobit. Trebuia să fie un gest lucid și bine argumentat, cumva decent. Voia o ieșire demnă din viață și, credea el, asta însemna să arate că altfel nu se putea, că sinuciderea era singura rezolvare. Îi era dator măcar cu atât fiicei lui, poate și nepotului de câteva luni… A început atunci să scrie un bilet de adio. A scris la calculator, scria și bea, până când vodca, în două cu lacrimi, l-a trântit cu capul pe masă, într-o inconștiență prelungă și izbăvitoare.

Când s-a trezit și a recitit ce scrisese la beție, i s-a părut că nu explicase îndeajuns de bine. Fiica lui n-ar fi înțeles pe deplin de ce s-a sinucis. S-a apucat să rescrie și toată ziua nu s-a mai desprins de birou. Nici a doua zi n-a fost mulțumit. Iar a intrat în text, în ziua următoare iar, și tot așa, zi de zi, vreo trei luni de zile a scris întruna, nici n-a mai ieșit din casă. Din moment ce urma să moară, de ce să se mai ducă la serviciu? Redacția în care își mâncase tinerețea mâzgălind mereu aceleași știri n-avea decât să se ducă dracului cu șefi cu tot. Trăia din niște bani puși deoparte pentru fiică-sa; i s-a părut mai important atunci să-i lase o amintire frumoasă și o viață fără frământări ‒ de ce? cum? eu ce-aș fi putut face? ‒, decât niște bani.

Biletul de adio se transformă încet-încet într-un text de câteva sute de pagini. Reușise până la urmă să spună toată povestea de dragoste dintre el și fosta lui soție, din adolescență până în ziua plecării ei inexplicabile. Oricine ar fi văzut, citindu-i textul, că el nu putea ieși din povestea aceea tristă decât prin sinucidere. Nimeni nu l-ar mai fi condamnat pentru decizia lui drastică. Scrisese de parcă după moarte avea să mai rămână totuși pe pământ și să vadă tot ce se întâmplă, să audă tot ce se spune despre el. S-ar fi spus numai lucruri frumoase. De-acum putea să se sinucidă. Însă iar a mai amânat momentul pentru că auzea scârțâitul unor fraze. Nu-i plăcea cum sună povestea. Spunea tot ce trebuia să spună, dar parcă îi mai trebuia ceva. Mai avea nevoie de îndreptări pe ici-pe colo, de puțină culoare în cuvinte, de un tremur, de o sclipire. Trebuia să lase și un text frumos, nu doar un mesaj clar. Nu voia să se spună după moartea lui că a fost un ziarist anost, o biată mașinuță de retușat știri ce veneau gata scrise de la birourile de presă. Și atunci iar a luat textul la puricat. Știa că va muri și că nu va mai putea îndrepta nimic după aceea, că așa va rămâne în memoria fiicei lui, poate și a fostei soții, iubirea vieții lui: cum scrisese el acolo. Și nu era loc de nicio scăpare.

DSC_0005

Sfârșit (V.I.)

Începuse biletul prin noiembrie. Anul următor, prin mai, i s-a părut că nu mai avea nimic de schimbat. Acolo era el, cel adevărat, în povestea aceea, și așa urma să rămână în ochii fiicei lui.

Venise, așadar, momentul să se sinucidă.

Într-o dimineață a printat totul și a lăsat maldărul de foi pe birou, la vedere, unde trebuia să fie găsit după… A ieșit să se plimbe. De fapt, a stat toată ziua pe o bancă, în parc, fără să se gândească la nimic, fără nicio tresărire. Parcă, scriind, scosese totul din el și rămăsese acolo, în text, iar pe bancă nu mai era decât un înveliș inutil, planificat la distrugere în acea noapte. În parc, viața aluneca pe lângă el fără să-l atingă. Acasă, totul era pregătit.

Când s-a întors, decis să-și încheie zilele, a văzut manuscrisul pe masă. A vrut să-l pună undeva mai la vedere. L-a răsfoit puțin din picioare. Apoi s-a așezat și a început să citească întâi pe sărite, pe urmă pagină cu pagină. Atunci, recitind pagini pe care aprope că le știa pe de rost, dar i se păreau ca noi, și-a dat seama că foile acelea l-au ținut atâta timp în viață și că nu trebuie să moară pentru că, uite, are un rost pe lumea asta: să scrie.

Povestea e destul de veche. Și prietenul meu trăiește și astăzi, scrie, și fiecare rând scris e o sinucidere amânată. Nu vă întrebați cine e, nu-l căutați. Pentru că prietenul meu e imaginar, ar putea fi oricine, aș putea să fiu chiar eu, iar povestea asta am trăit-o eu însumi sau doar am am scris-o cândva, nici nu mai sunt sigur de asta, și oricum nici nu mai contează, căci scriu și tot ceea ce contează e doar textul.





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (4)

  • mike

    nu voi spune ca esti genial, nu te voi lauda… dar am convingerea ca il cunosc pe acest „prieten” din ceea ce am citit pe-aici. Viata lunga, sanatate si tine-ne conectati! Cand pot mai bag si eu de-o cafea dupa posibilitati(axtazi a fost prima desi te citesc de un an si ceva).
    Succes!

    Răspunde
  • Josephine

    Menirea unora este SA SCRIE….
    Gresim cand credem ca „n-avem trebuinta….,tu umbra tacuta si draga , aseaza-ti fularul la gat” caci m-a ia cu frig cand citesc asa ceva .

    Spune-I prietenului ,ca la crestini , acesta este pacatul cutremurator. Nici pamantul nu -l rabda…

    PS.asteptam sa aduni foile raspandite in trenul si hotelul si safeul cu slana……( apai , eu am suriul ,pus bine,dar nu toti stiu intamplarile alea )

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top