Când cititorii se apucă de scris Reviewed by Viorel Ilișoi on . Dedicațiile de pe cărțile din anticariate, zmângăleli sau mici capodopere, umanizează produsul tiparului și îi adaugă ceva unic: un fel de timbru, un benghi. Tâ Dedicațiile de pe cărțile din anticariate, zmângăleli sau mici capodopere, umanizează produsul tiparului și îi adaugă ceva unic: un fel de timbru, un benghi. Tâ Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Când cititorii se apucă de scris

Când cititorii se apucă de scris

symbol_redDedicațiile de pe cărțile din anticariate, zmângăleli sau mici capodopere, umanizează produsul tiparului și îi adaugă ceva unic: un fel de timbru, un benghi.

Târgul de carte veche de la Universitate. Un bătrânel mic și burtos, ca un greiere din desenele animate, scoate o carte din raft. Deschide la prima pagină. Aruncă o privire pe sub ochelari și pufnește în râs.

Pune cartea la loc și ia alta. Deschide la prima pagină. O privire scurtă. Pune cartea la loc. Ia toate cărțile din raft, una câte una, le deschide și le pune la loc. Anticarul îl ține din coada ochiului. Când termină de răscolit toate rafturile, greierele își privește ceasul și pleacă topindu-se în masa umană de pe trotuar.

Cartea care l-a făcut pe bătrânel să râdă e aceea din stânga, sus. Taman tratatul de sexologie al lui Tudor Stoica. Și ce e de râs aici?

Pe pagina de gardă, sub ștampila cu „ROMTRANS – SINDICATUL OAMENILOR MUNCII”, scrie cu litere crăcanate: “Tovarășe maistru,  colectivul de femei din secția SDV vă urează CASA DE PIATRĂ, rezultate cît mai bune în producție și pe toate planurile”.

Critică la botul calului

Anticarul citește și el dedicația. Pune cartea înapoi în raft și, impasibil, se așează pe scăunelul lui pescăresc.

– Or fi mai multe cu dedicație, zice el. Nu le știu, nici nu le-am băgat în seamă. Pe cele cu autograf le știu, le pun preț mai mare. De dedicații nu m-a întrebat nimeni.

Domnul acela pasionat de însemnările de pe cărți, sau doar curios, stă în stația de autobuz, rezemat de chioșcul de bilete, cu nasul într-o carte ferfenițită, fără coperți. Nu-i greu să-l faci să vorbească despre bizara lui scotoceală prin belșugul îngălbenit al buchiniștilor.

– Brizbrizuri, domnul meu, brizbrizuri! (Vorbind, bătrânelul privește profesoral în sus, cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum ar cita din memorie.) Literatură ocazională suprapusă peste literatura autentică. Un moment din viața unei cărți. Obiectul acesta, cartea, a fost la un moment dat un cadou, un semn. Un strigăt, poate. O emoție care trece prin timp odată cu cartea. O fotografie a unui moment. O interpretare a cărții în felul celui care a dăruit-o. Nu hermeneutică, ci critică la botul calului. A-xi-o-lo-gi-e.Dedicațiile parazitează cartea, dar merg împreună, în simbioză. Ceva, desigur, mai civilizat și mai nobil decît scrijelirea pe copaci. Ideea unei antologii  a dedicațiilor și a feluritelor însemnări de pe cărți cum vi se pare? Vine 137!

Urcă grăbit în autobuz.

Pe urmele necunoscutului, prin anticariate, cărțile își dezvăluie benghiurile: savante, liricoide, stupide, laconice, siropoase, inspirate, plate, hilare, agramate, lăbărțate, patetice. Atâta diversitate câtă e și la oameni. Câtă e și la cărți.

Să nu-ti uiți ziua nașterii!

Stupid este să-i dai cuiva o carte ca să-și amintească, an de an, când e ziua lui. Și asta pe “Silas Timberman” a lui Howard Fast (Editura de Stat pentru Literatură și Artă – 1954): “14-III-1956 / Să-ți amintești în fiecare an de ziua ta, zilele petrecute în mijlocul colegilor care te iubesc. Resortul Financiar”.

Așa formulare, de o grandioasă stupizenie, nu putea veni decât dintr-o gândire colectivistă – specifică epocii. Și oarecum financiară.

Lubrifiantul Micle

Pe o cărțulie destul de rară (Veronica Micle, Editura Universală Alcalay & Co, fără anul apariției), un amorez anonim i-a scris angelului său radios: “Învață ce-i amorul/ Învață să iubești/ Pe-acel ce-ți duce dorul/ D-aci din București”.

Broșura capătă dintr-odată alonja unui manual de tehnică a iubirii. Trena lirică a Veronicăi Micle nu a lăsat nici o dâră în literatură, hă-hă-hă, dar iată că poeta reușește, post-mortem, să lubrifieze amorul dintre, probabil, un june bucureștean și o duduie sensibilă, din provincie.

Stelele pângărite

Un exemplar din “Stele fixe”, a lui Gheorghe Pituț (Ed. Albatros, 1982), furat tot din biblioteca sindicală de la ROMTRANS, a ajuns la anticariat.

– Bine că a ajuns aici și nu la maculatură, unde au fost vîndute la kil bibliotecile sindicale furate după revoluție – spune profesorul Ioan Zălău, devenit acum anticar ambulant. – E o carte admirabilă, dar e pângărită de o însemnare a unui idiot care o fi cumpărat-o la întâmplare: «Când vântul va bate/ Lin peste cuvinte,/ Să-ți aduci aminte/ Că eu sînt departe». O să rup pagina asta! Și sper ca această carte să-și împlinească destinul, să ajungă în mîinile și sub ochii cui trebuie.

Cărticică de uz rectal

        

Nu doar urările (cel mai adesea) și suspinele languroase punctează destinul unei cărți.

Violentă ca un cui în cap e dedicația – dacă i se poate spune așa – de pe “Sarcinile uniunilor tineretului”, de V. I Lenin. E o cărticică numai cât jumătate de palmă, excelent tipărită și legată, apărută la editura “Cartea Moldovenească” din Chișinău, în 1977. Cum-necum, cochetul volumaș cu supracoperți roșii a ajuns în București. Și cineva i l-a cadorisit altcuiva, cu ură, marcând o schimbare istorică prin această neobișnuită dedicație: “Pentru tine, comunistule, să ți-o bagi în cur!”

Scurt și apăsat. Presupunem că provine de la un anticomunist cu buzunarele goale. Pentru că, la cât de revoltat pare, dacă ar fi avut bani, ar fi cumpărat cărămida aceea roșie, “Omagiu”.

Râzi, necredincioaso, să uiți de cancer!

De la îndrăgostiții care-și lipeau inimile cu siropuri minulesciene, parfumate, ajungem repede la o dedicație de un inimaginabil cinism. Câteva cuvinte izvorâte dintr-o inimă rănită, desigur, în care ghicim o dublă dramă: o iubire cu final nefericit și o boală incurabilă: “Mai râzi și tu. Poate uiți de cancer și de ziua când m-ai părăsit. Răducu. 13. nov. 1992”.

Înfiorător! Cu atît mai mult cu cît rândurile pline de ură necruțătoare sunt scrise pe “Strofe ștrengare”, cartea unuia dintre cei mai joviali poeți: Ion Pribeagu. Tot o carte rară, fără an, avînd ca unică indicație editorială: “Tipografia CARTEA DE AUR, Strada Smîrdan No. 4 București”. Și tot o carte care nu și-a întîlnit cititorul.

Pentru Băsescu și neveste telenoveliste

Ceva mai mult umor a avut un anume… indescifrabil… care îi dăruiește soției “Levantul” lui Mircea Cărtărescu (se pare că și Băsescu a primit un exemplar). “Ce Sandra Brown, ce-i ăla Minulescu?/ Nu mai citi literatură proastă!/ Iubită și legitimă nevastă,/ Eu ți-l propun pe Mircea Cărtărescu”.

– Asta nu schimbă cu nimic opera, dar pune altă lumină pe acest exemplar, comentează anticarul apasând pe “acest”.

Dedicația e din 1996. Poate cei doi sunt despărțiți acum. Omul ăsta și-o fi dat și el seama că are o nevastă cu gusturi literare îndoielnice. În loc s-o citească, a dus cartea la anticariat.

Mișto finuț, dă bucureștean

Rodicăi. În Iași am răsădit sub frunze galbene visul dulce al iubirii care îmi deschide flori în suflet și teiul lui Eminescu plouă vise dulci peste amintirile noastre. Vlad. București, 15 noiembrie 1976”.

Vlad ăsta din București, acum poate la pensie, s-a scremut el să scoată o declarație vibrantă, dar i-a ieșit un pârț cu odicolon. Și nici n-a știut să-și ascundă față de ieșeanca Rodica aroganța lui de bucureștean: a scris (ca o aluzie?) tocmai pe “Scrisori Provinciale” a lui Ștefan Bănulescu (Editura Albatros, 1976).

(Cotidianul, 2007)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (5)

  • Anonymous

    interesanta segregarea dintre scriitori si cititori. primii n-au fost niciodata ultimii, asa inteleg. stiu ca suna ca una dintre dintre tampitele dedicatii, dar asa suna …scriitura.

    Răspunde
  • Anonymous

    Da’ bine ca nu erau si din alea cu intrebari ca-n scoala primara: vrei sa fim prieteni? 😀 :))

    Chiar si mesajele astea, de o banalitate (ori prostie) infioratoare, pot fi citite macar de curiozitate- pentru fragmentul de viata- cu emotiile, trairile de atunci. Ca si cum ai fi martorul unui timp (chiar si de numai cateva secunde) care nu-ti apartine. Le apartine acelora. (Mi-am amintit de o colectie veche de carti postale…ce senzatie, sa citesti despre concediile unor oameni pe care nici nu-i cunosti).

    Pana la urma, sunt de preferat banalitatile spuse cu ceva „sentiment” :), decat miile de chestiuni pe care zilnic oameni „destepti” (poate ca si sunt, nu i-am testat) le scriu cu…. sloiul de gheata din inima. Cu tzurtzurii. :d :d

    hm, chiar tre’ sa ma semnez? n-o fac, din lene.

    Răspunde
  • FLORI BALANESCU

    sper că nu reproduci şi dedicaţiile pe care ţi le-am scris pe cărţi…

    Răspunde
  • Anonymous

    V-am gasit gratie unui „sclav la JN neplatit din decembrie” care v-a facut reclama la un articol de pe reportervirtual.ro. Chiar se potriveste descrierea.

    Interesant articolul. Sunteti un jurnalist desavarsit (probabil).

    Dar, de ce cititi roncea?

    Răspunde
  • Cisu

    Ma gandesc ca dedicatiile sunt, de fapt, un mesaj care are nevoie de un suport „autorizat, expert, consacrat”, un suport care sa-i dea greutate si sa-l conserve etern. Bine ca nu facem cadou copaci!
    Si o contributie: am imprumutat de la biblioteca o carte de Leopardi pe care era scris asa: „mazarea frumoasa, verde,/inainte de-a da-n copt/sta intr-o pastaie mica,/avand boabe circa opt”. Eeeei??

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top