You Are Here: Home » PROZĂ (Page 5)

O copilărie de neuitat (2)

(Continuare din partea I) Recunoscător îi voi fi până la moarte domnișoarei Elena Niță, bibliotecară și logopedă. A venit la cămin când eram prin clasa a treia, a stat doar doi ani, poate nici atât. Nu era locul ei acolo. Era din alt aluat, din altă galaxie. Blondă, frumoasă, cu ochelari cu rame uriașe, îmbrăcată elegant, se deosebea frapant de învățătoarele noastre măritate în sat, blazate încă din tinereț ...

Read more

O copilărie de neuitat (1)

            Am ajuns la casa de copii pentru că s-a îmbolnăvit tata. A stat la pat ani de zile – când la spital, când acasă – și nu ne mai putea întreține. Eram 12 frați. Cei mai mari erau deja pe picioarele lor; noi, cei mai din urmă, am ajuns la cămin. Era în toamna lui 1975. Aveam 7 ani și 7 luni când m-a dus mama de mână la Casa de Copii Școlari din Trușești, județul Botoșani. Intram în clasa a doua. La ...

Read more

Strălucitor

( „Strălucitor“ a fost desemnat „Cel mai bun text“ la „The Industry Awards“, ediția din 2012. L-am citit la microfon, într-o după-amiază, la Asociația Națională a Nevăzătorilor din România, cu sprijinul Cristinei David, care a și editat înregistrarea. Îi mulțumesc.) ***          Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. Acesta este un principiu de ...

Read more

Un monstru sacru în asfințit

         Nu-i venea a crede: în fața ei, pe plajă, stătea chiar el, marele actor. Întins pe șezlong, cu fața acoperită de o carte. Nu-i vedea chipul, dar nu putea fi decât el. Părul castaniu întors de la ceafă într-un val invers, spre creștet, bărbia lată și solidă ca o rindea ivindu-se din despicătura cărții, trupul lung, puternic, nu chiar ca în fotografiile pe care i le știa pixel cu pixel, ci învelit în ...

Read more

„Luceafărul“ printre harbuji

Tătuța era grădinar la CAP. Fusese cârciumar toată viața, iar la pensie se îngrijea de grădina ceapeului. Bulgărie i se zicea la noi. Stătea toata vara acolo, departe de sat, într-o colibă imensă făcută din baloți de paie. Mămuța mă trimitea cu mâncare la el și uneori uitam să mă mai întorc acasă. Îmi plăcea traiul de la colibă. Toată ziua stăteam cu coada în baltă, la pește și la scăldat, călăream mânzul, ...

Read more

Câinele Pușkin

După câteva călătorii la Chișinău, imediat după căderea Uniunii Sovietice, am reușit să-mi fac acolo niște amici. Scriitori și ziariști. Toți mă așteptau cu nerăbdare știind că vin încărcat de sacoșe cu mâncare, cărți și, mai ales, rachiu de pere. Îl făceam eu la țară, fiert de două ori, apoi aurit și parfumat în butoiaș de dud. Imediat ce stârpeam „samogonul“ și „saleamul“, prietenii mei basarabeni se tope ...

Read more

Forța cuvântului scris

  Am învățat să scriu și să socotesc înainte de a merge la școală. N-a vrut nimeni să mă învețe anume, ci am prins singur, după ureche, din aer, de la frații mai mari. Când își făceau temele, câte o literă cădea cumva din penițele lor și se lipea de mintea mea. M-am trezit că știu să citesc. Și imediat m-am și apucat de scris. Veți spune că acesta este un lucru de laudă. În anumite situații poate fi. Î ...

Read more

Fafica, eroina de pe acoperiș

Maistrul Codon a deschis iar caietul, a mai trecut o dată cifrele printre buze, parcă ar fi mâncat semințe, și la sfârșit a tras o linie. Apoi ne-a cuprins pe toți într-o privire satisfăcută, de om sătul. – Luna asta o să vă umplu de bani, calicilor! Și acum, marș la treabă! – a strigat bucuros. Eram un grup mic de zilieri, echipa maistrului Gigi Codon, de la Cooperativa Meșteșugărească Giurgiu. Codon, om d ...

Read more

Adriana, o salcie

Telefonul a sunat pe la două noaptea. ‒ Domnu’ ziarist? ‒ Îhhh... Da... Adică nu. La ora asta, nu! ‒ Vă rog să veniți urgent până la mine. ‒ Poftim? Cine sunteți? ‒ Elena. Ați scris un articol despre mine... Mama cu șase fete... știți... problema cu băiatul polițistului și cu fata mea... ‒ Da, da... Îmi amintesc. Doamna Elena Mândreanu! N-aveam cum să uit. Femeia mă căutase la redacție, la „Național“, cu do ...

Read more

Vacanța fără sfârșit

Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat și a celor mai cuminți, așa că mă încadram. Din tot căminul, numai doi-trei plecam la mare. Era cel mai important eveniment al anului. Nu pentru că vedeam marea ‒ de altfel nici nu prea am amintiri de pe litoral, doar că s-a îndrăgostit o fetiță de mine, însă eu am preferat să-i ...

Read more
Scroll to top