Costel Vânătoru, preotul care crede şi cercetează Reviewed by Viorel Ilișoi on . Preotul Costel Vânătoru trece cu uşurinţă din altar în solar Părintele Costel Vânătoru, iconom stavrofor la Episcopia Buzăului şi Vrancei, este un preot aparte: Preotul Costel Vânătoru trece cu uşurinţă din altar în solar Părintele Costel Vânătoru, iconom stavrofor la Episcopia Buzăului şi Vrancei, este un preot aparte: Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Costel Vânătoru, preotul care crede şi cercetează

Costel Vânătoru, preotul care crede şi cercetează

Preotul Costel Vânătoru trece cu uşurinţă din altar în solar

Părintele Costel Vânătoru, iconom stavrofor la Episcopia Buzăului şi Vrancei, este un preot aparte: când nu slujeşte în casa Domnului, el conduce o staţiune de cercetări legumicole, pe care se chinuieşte s-o apere de rechinii imobiliari.

Biroul directorului Costel Vâ­nă­toru e rece ca o chilie de pustnic. Să mai fie şi căldură în birourile şi în la­boratoarele Staţiunii de Cercetare Dezvoltare Legumicolă (SCDL) Buzău, asta ar fi cu adevărat minune dumnezeiască acum, când datoriile la stat au ajuns la 18 miliarde şi tot cresc, pământurile staţiunii se împuţinează, utilajele se rup în bucăţi, clădirile se mută şi ele una după alta în curtea altora, cercetătorii pleacă, iar cei rămaşi nu-şi mai iau salariul.

(Fotografii de Dragoș Toader)
Costel Vânătoru, de 42 de ani, preot, inginer agronom şi doctor în horticultură, cercetător ştiinţific principal, ştie că unde şi-au băgat prostia şi lăcomia cozile de drac nici rugăciunea nu ajută, nici strigătele lui disperate către toţi sfinţii surzi de pe scara administraţiei, de la primar până la preşedinte.
Nu aşa visa el viitorul staţiunii de cercetare când a păşit prima oară acolo, ca muncitor cu braţele. Căra gunoi, săpa şanţuri, plivea buruienile din sere, încărca saci şi în tot acest timp visa că, învăţând, într-o zi va ajunge să lucreze într-un laborator, la cercetare. Însă niciodată nu s-a gândit că va avea nenorocul ca, tocmai atunci când visul i se va fi împlinit, staţiunea să moară şi că tocmai el va fi acela care o va duce pe ultimul drum.
La Catedrala Episco­pală din Buzău, unde slujeşte, părintele Vânătoru e cunoscut ca un preot care nu ia niciodată bani de la credincioşi pentru slujbe. Nici nu are carte de muncă, precum confraţii săi, fiindcă el consideră preoţia o misiune pe care şi-a asumat-o, nu o meserie. Este duhovnicul preoţilor din episcopie şi se ocupă de formarea viitorilor preoţi, ceea ce înseamnă că în citadela Prea Sfinţitului Episcop Epifanie i s-a acordat toată încrederea. Asemenea şi dincolo, la staţiunea de cercetare. „Dar mă tem că e prea târziu. Poate ar trebui numiţi preoţi în funcţiile importante, măcar ei n-ar mai fura atât“, spune, fără să glumească, inginerul mecanic Constantin Vlad, meșterind la unul dintre ultimele tractoare ale stațiunii.
După slujba de la Catedrala Episco­pa­lă, părintele Costel Vâ­nătoru vine la biroul de la staţiunea de cercetare, îşi scoate veşmintele preoţeşti şi intră în clădire ca director, în haine civile, dar sigur nu lasă cu totul afară partea lui preoţească, pentru că angajaţii, care îl ştiu de când era muncitor la sere, îl privesc acum într-un fel sfios şi îi vorbesc cumva altfel. Unii îi zic chiar „părinte“, „părinte director“, mai ales că el binecuvântează mâncarea la cantină, blagoslo­veşte pe câte unul din mers şi îl invocă pe Dumnezeu când îşi pune semnă­tura pe vreun document: „Doamne-ajută!“.
Biroul friguros şi cu mobilier vechi, care scârţâie şi geme, e înseninat doar de luciul diplomelor obţinute de cercetători şi de o pianină nemţească la care, de când a devenit director, Costel Vânătoru a învăţat să cânte. Şi-a scris notele cu carioca pe clape, do, re, mi, semn că şi-a luat în serios şedinţele autodidacte de muzică.
De mic a avut, povesteşte el, în şagă, o dilemă așa, stendhaliană, o zbatere între verde şi negru: între agricultură şi preoţie. A putut să le împace pe amândouă. Preotul şi cercetătorul ştiinţific nu se află într-un conflict interior. Cercetătorul, descoperitorul unor noi soiuri de plante, nu simte că prin asta intervine în lucrarea lui Dumnezeu, că ar schimba-o în vreun fel. Pentru că, zice părintele director, Dumnezeu i-a lăsat omului privilegiul de a-i cunoaşte lucrarea. Iar pe de altă parte, el nici n-a operat mutaţii gene­tice în plante, nici nu poate fi vorba de aşa ceva la Buzău, ci a obţinut altele noi prin selecţie, a perpetuat de la o plantă la alta doar caracteristicile pe care a vrut el să le păstreze. De altfel, chiar Gregor Mendel, părintele gene­ticii, era un slujitor al Domnului, că­lugăr într-o mănăstire augusti­niană din Cehia.
Inginerul doctor Costel Vânătoru a creat şase noi soiuri de legume şi doi hibrizi, iar alte trei soiuri sunt la omologare. Le-a botezat cu nume dragi lui, din familie. Roşia Kristin, la care ţine cel mai mult, poartă numele soţiei. Când stăteau împreună la căminul de nefamilişti, soţia îngrijea de borcanele lui cu plante, le punea la soare şi le uda după orarul prescris, le păzea de insecte, dar mai ales le desena cu mare acurateţe, ca să poată urmări schimbările de la un an la altul, fiindcă n-aveau un aparat de fotografiat. Şi pentru munca aceasta migăloasă i s-a dedicat roşia cea mai reuşită. Roşia Kristin e roşie-roşie, miroase a roşie cum miroseau roşiile cândva, e mare cât pumnul, căr­noasă, când o muşti nu face fleoşc! şi are gust de roşie, nu e doar ceva rece şi ud ca roşiile din supermarket. Sămânţa legumelor adevărate create de Costel Vânătoru costă vreo două miliarde de lei vechi un kilogram şi se vinde fir cu fir sau la gram. Cultivatorii din bazinul legumicol Buzău, şi nu numai, preferă sămânţa ieftină şi proastă din pliculeţe colorate, venită din străinătate, din care ies acele legume doar cu forma şi cu numele pe care le găsim în pieţe. Ceapa de Buzău, cea mai răspândită în ţară, sau varza de Buzău (obţinută în 1957), acea varză cu nervuri fine, ideală pentru sarmale, precum şi alte zeci de soiuri de legume ar dispărea dacă staţiunile de cercetare n-ar mai păstra puritatea soiurilor şi nu le-ar perpetua şi îmbunătăţi de la un an la altul. Şi nu mai sunt decât trei staţiuni în ţară, toate pe ducă.

Numele cercetătorului Costel Vâ­nă­toru mai apare şi în dreptul pri­melor două soiuri de cicoare omologate în România. Şi tot el, preoul, a creat şi a brevetat singurul soi de busuioc alimentar de la noi, deosebit de cel cu care aghesmuiește. Ca să mai omologheze alte soiuri, el sau ceilalţi cercetători din Buzău, nu se mai poate: omologarea costă mult, iar SCDL nu mai are niciun ban pentru asta.

Virusul care omoară cercetarea le­gumicolă este chiar elementul ei principal: pământul. „De aici i se va trage moartea“, spune cu amărăciune directorul Vânătoru.

Staţiunea a avut 419 hectare. A mai rămas cu 65 şi nici pe acestea nu stă bine. Pe celelalte terenuri ale staţiunii se înalţă acum cartiere de vile şi hipermarketuri. Samsarii imobiliari au tot ronţăit de pe margini şi acum s-au întâlnit la mijlocul suprafeţei, unde clădirea cu birouri şi laboratoare de cercetare încă mai rezistă ca o redută asediată. Pământul din jur, deşi n-a fost revendicat de nici un proprietar, a fost luat bucată cu bucată prin hotărâri de guvern, prin decizii ale Comisiei de fond funciar, ale prefecturii sau ale primăriei şi date cui trebuie. De exemplu, printr-o decizie a Con­siliului Local, s-a luat pământ de la SCDL pentru refacerea imaşului municipiului Buzău. Pe locul acela nu se vede acum nici un bou la păscut, ci numai vile.

Pământul staţiunii e întins pe malul drept al Buzăului, la loc de vile şi palate. La un milion de euro hectarul, era greu să scape neatins. Cu cât a mai rămas acum, staţiunea nu mai poate subzista din vânzarea recoltei. Este o instituţie de stat, dar nebugetară, statul nu dă niciun leu. Statul i-a luat pământul şi i-a vândut clădirile cu executor judecă­toresc când staţiunea a rămas datoare la stat. Inginerul Constantin Vlad povesteşte că nu demult a venit un american interesat să inve­stească în obţinerea unor soiuri de tomate şi n-a putut înţelege cum statul e dator la stat şi îşi vinde singur clădirile ca să îşi acopere gaura. Nedumerit şi suspicios, investitorul a gustat o roşie, a lăudat-o cu gura plină, a mai luat vreo două în diplomat şi dus a fost.
Cercetătoarea Floarea Burnichi, doctor în biologie, e bucuroasă că încă mai are unde să-şi ţină aparatura şi recipientele cu substanţe. Printre ele, şi o sticlă de agheasmă de la ultima liturghie a părintelui director. Crede că îi aduce noroc, ca o apără de rele. Laboratorul ei se află în clădirea principală, singura care a scăpat de executările silite. Dar şi de la aceasta a fost luat ultimul etaj şi dat către APIA, care l-a abandonat şi s-a distrus tot, apa se scurge prin acoperiș şi mănâncă încet-încet toată zidăria.

„Ca dotare, spune Floarea Burnichi, iată acest banal storcător de fructe pentru obţinerea masei uscate din legume: a trebuit să-l aduc de acasă. Am câştigat proiecte finanţate de Banca Mondială, pe partea ştiinţifică, dar ne-au fost retrase pentru că nu dispunem de dotări moderne“.

Din 250 de angajaţi, SCDL a mai rămas cu 90, de la paznic la director. Dintre care numai zece cercetători. Oameni cu doctorate, cu cărţi publicate, creatori de soiuri noi, plătiţi cu cel mult 1.500 de lei (atât ia directorul, cu tot cu sporuri). Mai puţin decât valoarea unui gram de sămânţă a unor hibrizi creaţi de ei la Buzău.

 (Cotidianul, 7 decembrie 2008)




Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (13)

Leave a Comment

Scroll to top