Frați buni, de mamă și de Facebook – Salvezi un om, salvezi o lume (10) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_6759" align="aligncenter" width="1024"] Nicolae Vintilă gătește și pentru bogătași, la Marriott, și pentru sărmanii de la Fundația Conco [caption id="attachment_6759" align="aligncenter" width="1024"] Nicolae Vintilă gătește și pentru bogătași, la Marriott, și pentru sărmanii de la Fundația Conco Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Frați buni, de mamă și de Facebook – Salvezi un om, salvezi o lume (10)

Frați buni, de mamă și de Facebook – Salvezi un om, salvezi o lume (10)

Nicolae Vintila gateste si pentru bogatasi la Marriott si pentru sarmanii de la Fundaia Concordia - foto Karina Knapek

Nicolae Vintilă gătește și pentru bogătași, la Marriott, și pentru sărmanii de la Fundația Concordia (Foto: Karina Knapek)

CONTINUARE DIN PARTEA 9

Femeia a venit încet către el, l-a luat de mână, de vârful degetelor, și i-a spus: „Eu sunt mama ta“. Parcă prea rece, parcă prea de la distanță, ca și cum i-ar fi spus cât e ceasul. Băiatul și-a lăsat ochii în pământ. Era mai preocupat de pantofii murdari ai femeii decât de adevărul revelat atunci: că ea era mama lui. Putea fi oricare altă femeie în locul ei. Sau putea – împotriva firii – să nu fie niciuna.

Nicolae Vintilă avea 14 ani când și-a cunoscut mama. În 2002. Venise la Fundația Concordia, adus de la casa de copii din Bușteni. Se instalase de câteva luni în ferma Fundației de la Ariceștii Rahtivani, lângă Ploiești. Era bine acolo. Copiii stăteau câte opt într-o casă adevărată, nu într-o cazarmă cu 500 de copii, ca la Bușteni. Aveau trei educatori. Unul dintre ei era mereu acolo, printre copii. Își făceau singuri mâncare, singuri își spălau vasele și hainele, țineau casa curată. În spate aveau și o grădiniță a lor, în care își puneau legume și zarzavat. Dacă pentru Nicolae nu era chiar ca acasă-acasă, asta se întâmpla doar fiindcă lipsea mama. Iată că acum venise. O căutaseră cei de la Fundație. Stătea în Băicoi. Și o aduseseră la Aricești, atât de aproape, să-l vadă pe Nicolae. El nu-I vedea decât pantofii murdari.

Reportaj gata citit

Frați buni, de mamă și de Facebook

Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi

Muzica: Kevin MacLeod


A venit femeia când a fost chemată, dar nu într-un suflet. S-a codit. Îl purtase pe Nicolae în pântec. Îl născuse cu mare suferință. Îl ținuse la piept. Îl crescuse până la doi ani. Copilul vorbea deja, spunea mama, mergea pe picioare. La doi ani s-a internat cu el în spital la Băicoi și s-a făcut că-l uită acolo. Nu l-a mai văzut, n-a mai știut nimic de el 12 ani. Acum, spunându-i: „Eu sunt mama ta“, lăsa după ultimul cuvânt un gol rece în care trebuia să mai intre ceva: „Și eu te-am lăsat al nimănui într-un spital“. Cuvinte după care ar fi putut veni iertarea. Dar n-a mai zis. Nici atunci, nici mai târziu. Nici ea, nici el n-au mai zis nimic. Acum Nicolae o vizitează, o ajută – că e mai bătrână și tot mai bolnavă. Dar golul acela cu suflări de gheață, de după „Eu sunt mama ta!“, nu se va mai umple și nu se va mai încălzi niciodată.

Acum îl regăsim pe Nicolae Vintilă după 10 ani, tot la Fundația Concordia, în căminul Sfântul Paul din București. Este un tânăr de 24 de ani, blond, înalt, ciolănos. Fața dură, numai muchii, e îmblânzită de o privire blajină, de fetiță. Se pregătește să meargă la muncă. Își scoate hainele de oraș din dulap cu gesturi pedante. Le întinde pe pat cu grijă, îndreaptă cutele cu dosul palmei. Îi place să se îmbrace fără cusur.

În curând va intra în tură. De un an și jumătate e ajutor de bucătar la hotelul Marriott. Marriottul e o citadelă a luxului și a puterii unde nu intră oricine. Nicolae intră zilnic. E adevărat: prin spate, pe la chelneri – dar asta nu contează. Important e că zi de zi se duce acolo la muncă și că din mâinile lui mănâncă vedetele lumii aflate în trecere prin București. Oameni pe care nu-i vedem decât la televizor, în ziare sau, vag, ca niște clișee voalate, în limuzinele cu geamuri fumurii. Oameni în preajma cărora se formeaza parcă niște goluri imense de aer, care absorb realitatea din jur. Nicolae zice că asta e un mare, nesperat lucru pentru el – un băiat oarecare, crescut în turmă la orfelinat.

concordia 10-2

Marriottul e o citadelă a luxului și a puterii unde nu intră oricine. Nicolae intră zilnic. E adevărat: prin spate, pe la chelneri – dar asta nu contează… (Foto: Karina Knapek)

A început de jos, de la salate. Pe urmă a ajuns la stația de cald – acolo unde se fac mâncăruri ceva mai pretențioase: grătare, plite, friteuze. Face și patiserie. O porție de fajitas pregătită de el – aripioare de pui, snițele de pui cât degetul, inelușe de ceapă, sos – costă 80 de lei. Nici măcar o feliuță de ceapă din mâncarea aceea nu e produsă în România. Totul se aduce de afară. Cu 14 asemenea porții și-a făcut salariul pe o lună. Dar se vând mult mai multe. În cele mai proaste zile nu sunt mai puțin de 250 de clienți.

Încă un pic – o lună, două – și va deveni bucătar adevărat. Cu diplomă. Atunci se va transfera la un restaurant din Băneasa pe un salariu aproape dublu.

Nicolae are o relație frumoasă cu banii. Se poartă cu ei ca și cum banii s-ar putea supăra într-o zi, dintr-un motiv oarecare, și l-ar ocoli. Nu-i dă pe prostii. Nu-i dă pe țigări, pe băutură. Acolo, la Concordia, cei care au terminat școala și au început să câștige din munca lor au trei obligații mari și late: să se țină de serviciu, să-și plătească lunar chiria și întreținerea la cămin (două sute de lei, fix, în total) și să pună la fiecare salariu niște bani deoparte. La un moment dat, când vor vrea să se desprindă de Fundație și să o ia cu totul pe cont propriu, să aibă cu ce porni la drum. Nicolae lucrează de la 17 ani, din timpul liceului. Are acum în cont peste 300 de milioane de lei vechi. Prevăzător, și-a făcut și asigurare: de viață, de sănătate, de accident. I-au crescut penele, ar putea oricând să-și ia zborul.

concordia 13 vi

Este un tânăr de 24 de ani, blond, înalt, ciolănos. Fața dură, numai muchii, e îmblânzită de o privire blajină, de fetiță. (Foto: Viorel Ilișoi)

Nicolae Vintilă se așezase hotărât pe o linie dreaptă și o ținea tot înainte fără hurducături. Urma să se mute la un salariu mai bun, să mai strângă niște bani și să părăsească Fundația de tot, să trăiască pe picioarele lui. Când, în primăvară, a primit un mesaj ciudat la o fotografie pusă pe Facebook. Un mesaj în franceză, de la o fată din Franța. Carmen Couturier.

Nicolae nu știe limba franceză. A vărsat mesajul în Google Translate și a amuțit: „Bună. Cred că tu ai putea să fii fratele meu. Nu-mi amintesc nimic de tine. Eu sunt din România, am fost adoptată de mică de o familie franceză. Sunt născută ca și tine în Băicoi, departamentul Prahova. Numele meu adevărat este Carmen Vintilă“.

Își amintea vag de Carmen. O văzuse o singură dată, demult. Oare când? Știa din dosarul de la Fundație că erau nouă frați. Șapte au crescut acasă, la Băicoi. Pe el și pe Carmen – nimeni nu știe cum i-a ales –  mama i-a abandonat în spital, de mici. Când era la casa de copii din Bușteni, în clasa a patra, a aflat cumva, de la o asociație de penticostali, că are o soră mai mică la casa de copii din Sinaia. S-a rugat de o învățătoare să-l ducă la Sinaia s-o vadă. El avea zece ani, ea cinci. S-au întâlnit într-un părculeț, între două trenuri. Cei care îi însoțeau le-au spus să se îmbrățișeze, că sunt soră și frate. Și ei s-au îmbrățișat. Ea mirosea a pâine. Au stat așa, înlănțuiți, cinci minute. Fără să-și spună niciun cuvânt. Apoi au fost despărțiți. De atunci nu a mai văzut-o.

concordia 10

Nicoale își dă întalnire în fiecare zi cu sora lui din Franța. Pe Facebook. (Foto: Viorel Ilișoi)

De câteva luni, de când s-au regăsit, Nicolae și Carmen vorbesc în fiecare zi pe Facebook. Își dau întâlnire seara. Carmen are 19 ani. Vara asta a luat bacalaureatul. Cu 10 la franceză. Vrea să învețe, să reînvețe românește de la fratele ei. Părinții ei adoptivi i-au spus totul când a împlinit 18 ani. Cum au găsit-o în România, cum au adoptat-o.  I-au spus că, dacă Nicolae ar vrea să vină în Franța, ei l-ar primi și pe el. I-ar asigura un loc de muncă. Până atunci, întâi va veni Carmen în România. Să-l cunoască mai bine pe Nicolae. Pentru asta, ca să-și primească sora cum se cuvine, Nicolae s-a mutat de câteva zile de la Fundație. Și-a închiriat un apartament în oraș, o așteaptă acolo pe sora lui. Poate vor pleca împreună în Franța, poate întâi ea și el mai pe urmă…

El a întrebat-o:

– Nu vrei să mergem și la părinții noștri să-i cunoști?

A primit răspunsul imediat. L-a dus în Google Translate. În caseta cu traducerea a citit:

– Nu. Părinții mei sunt aici, în Franța. M-au crescut și mă iubesc. Părinții tăi m-au lăsat într-un spital să putrezesc.

CONTINUARE

alb mare

Salvezi un om, salvezi o lume

alb mare

  1. Omul fără amintiri
  2. La cerșit, ca să bea tata
  3. Printre ciudații cu plămânii în afară
  4. Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
  5. Libertatea, ca un abur de mâncare
  6. Cu mâna întinsă la Dumnezeu
  7. Dintr-o închisoare în alta
  8. Patimile după Costel
  9. Rătăcit între Biblie și Codul Penal
  10. Frați buni, de mamă și de Facebook
  11. Și pâinea l-a făcut liber
  12. Băiatul care aduce pizza
  13. Cimitirul de pe perete
  14. Păsărică și alți guguștiuci
  15. Fratele de pe mâna dreaptă
  16. Secretul fraților gemeni
  17. Viața amară a unui hoț de dulciu
  18. Libertate, haine grele
  19. Un continent de speranță




Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (3)

Leave a Comment

Scroll to top