Libertate, haine grele – Salvezi un om, salvezi o lume (18) Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_7005" align="aligncenter" width="1024"] A fost un deținut model. E știut prea bine în penitenciar. La plecare, așa e procedura, i se mai [caption id="attachment_7005" align="aligncenter" width="1024"] A fost un deținut model. E știut prea bine în penitenciar. La plecare, așa e procedura, i se mai Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Libertate, haine grele – Salvezi un om, salvezi o lume (18)

Libertate, haine grele – Salvezi un om, salvezi o lume (18)

concordia 18-1

A fost un deținut model. E știut prea bine în penitenciar. La plecare, așa e procedura, i se mai verifică o dată identitatea. Dacă o mai are. (Foto: Valentin Zaschievici)

CONTINUARE DIN PARTEA 17

29 mai 2012. Constantin Stupu se liberează după un an și nouă zile de închisoare, plus 5 luni și 7 zile de arest preventive. Asta se vede la prima ochire din documente. El știe însă câtă închisoare a făcut pe zile, pe ore, pe minute. Minutele și orele și zilele de la început le știe pe fiecare în parte.

Când intri în pușcărie, timpul se desface în bucăți infinitezimale care conțin, fiecare, câte o bucată de veșnicie. Încet-încet, simțurile ți se atrofiază, sufletul se osifică și timpul parcă se suspendă; trăiești în afara lui, sărind mecanic de la un prânz la altul, de la o bătaie la alta, de la un vorbitor la altul. Apoi, pe măsură ce se apropie ziua liberării, totul se umple de timp și se umflă ca deșertul de apă, când plouă. Timpul cel mai de temut inamic al deținutului; n-ai cum să-l ocolești, e peste tot. Mustesc de ani podelele pe care ai călcat, țâșnesc orele din vizeta care se trântește cu zgomot, cuvintele sunt doldora de minute, ajungi să vezi cum picură secundele din streașină când privești ploaia lung, printre gratii. Ceasul e un mecanism înfiorător de tortură.

Reportaj gata citit

Libertate, haine grele

Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi

Muzica: Kevin MacLeod


Acum ploaia bate oblic, își strecoară șperaclele lichide printre zăbrele. Curând se va deschide poarta și Costel va păși în libertate. Sunt de la prima oră la poarta închisorii. La ultima vizită ne-am înțeles să-l iau cu mașina redacției și să-l duc la București, la Fundația Concordia. Directoarea închisorii i-a spus că acolo poate să termine opt clase, să învețe o meserie, apoi va fi ajutat să trăiască pe picioarele lui. Și el a zis da. În altă parte nu are unde se duce. Poate doar înapoi pe canapeaua de pe care a fost săltat cu bucățica în gură. Doar el a acceptat, dintre toți tinerii închiși la Tichilești, să se agațe de mâna întinsă de Concordia. Pentru ceilalți, Fundația e o instituție. Deci program, autoritate, reguli. Deci nu e bună. Dacă experimentul ar reuși cu Stupu, s-ar încumeta și alții să-l urmeze.

concordia 18-9

De la gardul interior încolo, deja începe să se simtă adierea libertății. (Foto: Valentin Zaschievici)

Ușa celularului se deschide. Băiatul iese cu pas nesigur, păzit de la spate de un gardian. Se uită în dreapta, în stânga, în sus. Se scarpină aprig în freza fistichie, năclăită de gel. Apoi, zorit de paznicul lui, o ia, la fel de nesigur, spre poarta primului gard interior. De aici începe deja să se simtă mirosul bun al libertății. N-ar mai fi de trecut decât peste formalitățile de liberare.

Pe la amiază, directoarea Gianina Crăciun îi înmânează documentele de liberare și certificatul de calificare în meseria de morar. A învățat meseria asta în închisoare. Pe certificat nu scrie că a fost obținut în detenție. Este emis de Ministerul Învățământului și e la fel ca toate celelalte certificate emise oriunde în țară, la orice școală. Dar asta s-ar putea să nu-i fie de mare folos. Patronii se feresc să angajeze foști deținuți. Statul nu-i încurajează să facă asta. Poate cu o reducere la impozit, poate cu o contribuție la salariu, așa cum se întâmplă în cazul celor care angajează persoane cu handicap. Cazierul e un handicap mai mare decât orice beteșug trupesc. În loc de compasiune, stârnește repulsie, dispreț, teamă. Trecerea prin pușcărie îți intră în piele mai adânc decât tatuajele și nu mai iese toată viața. Nu apare nimic pe certificatul de calificare, dar parcă ți-ar scrie în frunte.

concordia 18-2

Ești liber încă din curtea închisorii, din momentul când îți recapeți buletinul. (Foto: Valentin Zaschievici)

Mai primește și buletinul de identitate. Îl pune la piept, pe sub geacă. În cartonașul ăla e acum mai mult decât un nume și o adresă. E sufletul lui de om liber. E tot ce are. Hainele de pe el sunt primite de pe la camarazii de celulă. Ca și încălțările, gelul ce i se scurge din păr, parfumul de șapte feluri, un carcalete, care-l învăluie. Țigările din buzunar sunt de la mine.

Iese pe poarta închisorii cu privirea în pământ. Așa va sta, în poziția asta, până seara. Cerul întreg, nefeliat de gratii, e greu de privit!

Stă pe bancheta din spate și nu zice nimic. Tace și se scarpină. Nici măcar nu se uită pe geam. Într-un târziu îndrăznește să spună că parcă ar vrea să treacă din fugă prin satul lui înainte de a ajunge la București. S-o vadă pe maică-sa. El i-a scris două scrisori într-un an de zile. Ea nu i-a răspuns la niciuna. Nu l-a sunat niciodată. Nu i-a trimis un colț de pâine, un capac de conservă, măcar să știe că are ceva de afară, de acasă. N-a venit niciodată să-l vadă. Totuși e mama lui, zice, și ar vrea s-o întâlnească acum, fie și pentru câteva minute.

– Speri să obții ceva de la ea?

– Nu. Doar s-o văd. Dar dacă-mi dă ceva, bani, haine, ce-o fi, nu-mi strică. Că n-am nimic.

concordia 18-10

Stă pe bancheta din spate și nu zice nimic. Tace și se scarpină. Nici măcar nu se uită pe geam. (Fotografiile nesemnate sunt capturi video din filmări realizate de Viorel Ilișoi)

Întorc mașina și o luăm spre Gheorghe Lazăr. E o comună mare, neașteptat de îngrijită. Casele zugrăvite, drumurile asfaltate sau măcar pietruite, șanțurile curățate, un parc, stadion, biserică mare și frumoasă. Chiar și iarba de pe marginea drumului e tunsă englezește.

Costel se face și mai mic pe banchetă, să nu-l vadă lumea. Străbatem tot satul pe sub furcile caudine ale privirilor. Casa e tocmai la marginea satului. De acolo începe Bărăganul, pustiul verde cât albastrul murdar de deasupra: nu l-ar vedea nimeni intrând în curte; dar și așa, țâșnește din mașină și din câțiva pași e în curte. Casa parcă stă să cadă. Înăuntru miroase a fum. Maică-sa nu are aragaz. Când vrea un ceai – că altceva nu prea are de mâncare – trebuie să facă focul cu coceni. Acum a pregătit o cafeluță. I se poate spune și așa. Mai mult datorită ceștii. Știa că venim, că am anunțat-o de pe drum. Nu poate să sune de pe mobil, că nu mai are credit, dar de primit, poate. Ne întâmpină cu ceștile aburind.

concordia 18-4

Țâșnește din mașină și din câțiva pași e în curte. Casa parcă stă să cadă. (Foto: Viorel Ilișoi)

Stăm aproape două ore în tindă, la cafea. Costel n-a mai mâncat la amiază la penitenciar. Îi e foame. Dar maică-sa nu pune nimic pe masă. N-are. De patru ani nu mai lucrează la școală. A fost acolo, zice ea, un complot mârșav ca să i se ia postul și să fie angajată în locul ei o femeie de serviciu cu pile la director. Acum trăiește din ajutorul social, 110 de lei pe lună. Ăștia sunt bani doar de chibrituri – dacă mai plouă și se jilăvesc cocenii, se aprind greu.

Costel a intrat glonț în casă. N-am văzut, venind în urma lui, dacă și-a îmbrățișat mama. Se pare că nu. De când a venit, ea boscorodește întruna. De ce n-a ascultat-o, să fie băiat cuminte? De ce a ajuns la pușcărie? A făcut-o de râs în sat!

– De ce tot țipi la mine? – îi sare țandăra lui Costel. Am greșit, am plătit pentru asta. Lasă trecutul. Că și eu pot să te întreb de ce m-ai dat la cămin.

concordia 18-3

La liberare, directoarea închisorii: „Dacă nu ești cuminte, dacă nu-ți vezi de treabă, te întorci aici!“. (Foto: Viorel Ilișoi)

Femeia nici nu clipește. Se apleacă peste masă și își mai ia o țigară. Din pachetul lui Costel, că ea nu are. Fumează numai când prinde de pe la alții.

– Păi, tat-tu era un bețiv și un rău. Mă bătea de umblam neagră, da? S-a dus cu alta și m-a lăsat cu voi doi în brațe. Tu nu știi cât m-am chinuit singură cu voi până la patru ani, cât amar am înghițit…

– Doamnă, îi atrag eu atenția împingând încă o țigară spre ea, până la doi ani i-ați crescut, nu până la patru. Așa scrie în dosarul copiilor.

Până la doi, na! Eram și eu amărâtă, dormeam cu copiii numai prin ferme, cu zilierii, în gazde, pe unde apucam. Dacă n-am avut eu căsicioara mea, bucățica mea de pământ… Da’ eu nici nu știu cum v-am dat la stat. Că eram operată la Slobozia, voi erați în grija la o vecină… A venit o doamnă la mine la spital, după operație, cu anestezie, nici nu știu ce am semnat.

– Dar când v-ați revenit din anestezie nu prea v-ați dus pe la băieți să-i mai vedeți… Erau aici, la douăzeci de kilometri.

concordia17-3

Căminul era la 20 de kilometri de casa ei, dar Firiței Stupu i se părea departe, așa că nu și-a prea vizitat copiii. I-a fost mai ușor să-i uite.

Stau cu o țigară pregătită.

– Drept să vă spun, nici nu prea am avut bani cu ce să mă duc. Autobuzul costă și el bani. M-am dus o dată, de două ori, de trei, dar când mă duceam, nu-i găseam la cămin, ba erau ușile închise, ba nu mă lăsa să intru… Am zis: ce să mai cheltui bani pe bilete, să vin cu pachetele înapoi acasă? Și nu mai m-am dus, am zis că erau îngrijiți acolo…

– Păi vezi, bre? Vezi? Poate am vrut să vii numai așa, fără pachet. Să te văd măcar pe geam! – se răstește Costel la maică-sa.

Nu i-a căutat pe băieți. Nici n-a știut că au fost adoptați în America. Abandonul lor a fost declarat legal la șase ani de la internarea în centrul de plasament. Apoi au fost înfiați. Acum femeia o ține pe aceeași strună: că n-are, n-are, n-are. Și dacă n-are, cum să se fi dus pe la ei pe sub geam?

concordia 18-8

Din carpeta de pe perete, Isus îi dă din când în când băiatului o binecuvântare textilă.

Costel stă pe un taburet, se scarpină, se frământă. Mănâncă țigări. În spatele lui, pe perete, e o carpetă de bazar cu Isus întinzând mâna peste capetele câtorva miei albi. În anumite poziții din bâțâiala lui neîncetată, băiatul ajunge cu chica de apaș sub mâna Mântuitorului și primește, fără să știe, o binecuvântare textilă.

Nu știu dacă s-au îmbrățișat la sosire. De despărțit, se despart ca doi străini, fără o strângere de mână.

– Ai grijă pe unde te duci cu oamenii ăștia! Să fii cuminte, să nu mă faci iar de râs!

– Bine, bre, bine! Așa o să fac! – mormăie Costel din ușă. Dar nu iese. Se întoarce doi pași. Smulge un smoc de țigări din pachet și i-l lasă maică-sii pe colțul mesei. Apoi iese trăgând ușa după el.

Asta a fost tot.

concordia 18-5

Prima masă în libertate.

Pornim spre București. Costel e negru la față. De supărare, de foame. Mă roagă să opresc la primul chioșc din sat să-i cumpăr ceva de ronțăit și apă. Acasă nici apă n-a băut. Se aștepta să și mănânce. Dar nu.

E închis la chioșcul din sat. Îi spun să mai rabde puțin până în Slobozia. Trebuie să trecem pe la Poliție ca să fie luat în evidență. Găsim ceva de ronțăit în oraș. Apoi vom merge la București. Cei de la Concordia îl așteaptă cu mâncare caldă.

Când iese de la Poliție, Costel mai vrea ceva. Dacă se poate. Și dacă nu mă supăr. Să-l sun pe Adrian, prietenul lui. Tare i-i dor să-l vadă măcar un minut. Cât să-i strângă mâna.

– Sigur!

concordia 18-6

Un cap țuguiat și chel. Tipul e negricios și fără dinții din față. E omul pe care când îl vezi te gândești că a făcut pușcărie. Și nu te înșeli.

Adrian ne așteaptă într-un gang de bloc. Scoate numai capul de după colț, parcă s-ar ascunde de cineva. Un cap țuguiat și chel. Tipul e negricios și fără dinții din față. E omul pe care când îl vezi te gândești că a făcut pușcărie. Și nu te înșeli. Cei doi se îmbrățișează ca niște prieteni vechi. Ca doi frați. Se ridică unul pe altul în aer, de mijloc, cum fac boxerii după meci.

– Ce faaaci, băăăi? strigă Adrian.

– Ce faaaci, măiii? răspunde Costel.

Am vorbit cu Adrian la telefon de câteva ori; știe ce viitor îl așteaptă pe Costel, despre înscrierea lui la Concordia. Mi-a zis că e foarte bine așa, că e un tip norocos dacă niște străini care nici nu-l cunosc îi dau casă și masă, îngrijire, tot. Dar acum, deodată, întoarce foaia: că ce să caute Costel la austriecii ăia? Ce urmăresc ei de fapt? Mai bine să rămână în Slobozia. Îi găsește el de muncă în construcții, își închiriază băiatul o garsonieră la G-uri, 150 de lei pe lună, meserie! Diavolul știrb îl ispitește pe Costel, încă mirosind a pușcărie, cu toate minunățiile libertății în Slobozia. Dar el, nu și nu. E hotărât.

– Rămâi, băi, fraiere, zice Adrian la sfârșit, că tot întreabă Grațiela de tine, ce mai faci, când vii, alea, alea…

Ochii lui Costel se fac mai mari decât capul. Un val de sânge îi răbufnește în față.

concordia 18-7

Se îmbrățișează ca doi vechi prieteni. – Ce faaaci, băăăi? strigă Adrian. – Ce faaaci, măiii? răspunde Costel.

Grațiela era o fată de la cămin, ca și el. Înainte de a fi arestat, fata a trecut o dată pe lângă dânsul, atât de aproape, încât i-a simțit mirosul pielii. Și de la acea atingere olfactivă el a construit, în pușcărie, o dragoste mare cât o condamnare pe viață.

– Să-mi bag piciorul, nu mă mai duc azi la nicio fundație, în niciun București.

Se răsucește pe călcâi și, tot cu privirea în pământ, o ia pe urmele lui Adrian. Cum să reziste un băiat de douăzeci de ani, după un an și jumătate de pușcărie, la numele unei fete? Grațiela!

Îl strig. Se întoarce, apoi, mă privește puțin pe sub streașina sprâncenelor încruntate, apoi, pe jumătate întors spre mine, pornește din urma prietenului său. Ce pot să fac? Îl las.

În drum spre București sună telefonul de la Concordia:

– Când ajungeți?

– Nu mai venim.

– Cum așa?

– Constantin Stupu nu mai vine. A evadat din libertate, e în drum spre pușcărie, înapoi.

concordia 18-11

Cum a simțit miros de catrință, Costel a renunțat la planul de a se adăposti la fundația Concordia.

* * *

După două luni, pe la începutul lui august, mă sună Costel. Cică să-l iau din Slobozia și să-l duc la Fundație, că nu mai poate. Face foamea, doarme pe unde apucă. Dacă o mai ține așa, ajunge iar la pușcărie, cu ciocolată pe buze.

– Dar Grațiela…

– Era minciună cu Grațiela. A zis Adrian așa, ca să mă oprească aici… Am sunat-o, dar mi-a închis telefonul. Nici n-a vrut să mă vadă. N-am văzut-o nici măcar de la distanță. Vă rog, veniți! Azi nu am mâncat nimic. Luați-mă de aici!

Am sunat la o firmă de microbuze și am aranjat cu șoferul să-l ia pe Costel fără bilet până în București, pe încredere. L-am așteptat la Obor și i-am plătit drumul.

Când am ajuns cu el al Fundație, la sediul din Băneasa, se înnopta. Paznicul știa că venim, ne aștepta. Costel a pășit în holul întunecat însoțit de paznic, exact ca în ziua când ieșea din închisoare, și s-a topit ca o umbră. Din cămin venea un miros de mâncărică de cartofi.

concordia 18-11

Și-a găsit el, în schimb, o prietenă. Orfană de la Fundație. E o fată frumoasă și cuminte. (Foto: Elena Iluță)

Acum Costel e la Concordia. Primul condamnat luat direct din celulă și pus pe o linie care, dacă el nu vă sări din mers, îl va duce departe. Urmează un curs de calificare la brutăria Fundației. Din când în când mai sună să spună că e bine, să mă roage să-i mai încarc telefonul, să întrebe dacă i-am găsit fratele din America. Nu, nu i l-am găsit. Și-a găsit el, în schimb, o prietenă. Orfană de la Fundație. E o fată frumoasă și cuminte. Când s-au cunoscut, ea l-a întrebat:

– De ce ai venit aici?

– Pentru că libertatea e prea grea!

CONTINUARE

 

Salvezi un om, salvezi o lume

  1. Omul fără amintiri
  2. La cerșit, ca să bea tata
  3. Printre ciudații cu plămânii în afară
  4. Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
  5. Libertatea, ca un abur de mâncare
  6. Cu mâna întinsă la Dumnezeu
  7. Dintr-o închisoare în alta
  8. Patimile după Costel
  9. Rătăcit între Biblie și Codul Penal
  10. Frați buni, de mamă și de Facebook
  11. Și pâinea l-a făcut liber
  12. Băiatul care aduce pizza
  13. Cimitirul de pe perete
  14. Păsărică și alți guguștiuci
  15. Fratele de pe mâna dreaptă
  16. Secretul fraților gemeni
  17. Viața amară a unui hoț de dulciu
  18. Libertate, haine grele
  19. Un continent de speranță




Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top