O întâlnire cu George Topîrceanu pe Copou, într-o noapte Reviewed by Viorel Ilișoi on . [caption id="attachment_6289" align="alignright" width="218"] George Topîrceanu (20 martie 1886, București - 7 mai 1937, Iași)[/caption] Pe  George Topîrceanu, [caption id="attachment_6289" align="alignright" width="218"] George Topîrceanu (20 martie 1886, București - 7 mai 1937, Iași)[/caption] Pe  George Topîrceanu, Rating: 0
You Are Here: Home » DIVERSE » O întâlnire cu George Topîrceanu pe Copou, într-o noapte

O întâlnire cu George Topîrceanu pe Copou, într-o noapte

GeorgeTopîrceanu

George Topîrceanu (20 martie 1886, București – 7 mai 1937, Iași)

Pe  George Topîrceanu, îndrăgitul poet, l-am întâlnit prima oară pe Copou, mai sus de Universitate, într-una din acele nopți magice în care luna răscolește orașul până la temelii cu unghiile ei fine de staniol. O noapte din aceea plină de pasiune când, plimbându-te pe străzile vechi, ai impresia că din dosul ferestrelor te privesc stăpânii de demult ai caselor ilustre, cu nume scrise pe plăci de marmură, și că orașul învie cu toate vârstele lui deodată. La asemenea momente de paroxism al percepției nu accezi decât după ce dezgropi trecutul din cărți, pagină cu pagină, și ajungi să îndrăgești orașul de altădată, să ți-l  proiectezi în minte și să-l simți cu inima, așa cum poți iubi în abstract un sfânt, o idee, o iluzie. Puține orașe au, ca Iașul, puterea asta de a se face simțite atât de concret.

Poetul cobora pe Copou pe partea cu Universitatea. Avea un mers bizar, mai mult o alunecare, parcă s-ar fi mișcat în vid, împins de un deget nevăzut. L-am zărit în lumina clară a lunii și, cu toate că eram pe trotuarul de vizavi, destul de departe și cu perspectiva obturată de trăsuri, automobile și tramvaie, toate într-o devălmășie browniană, am știut de la prima vedere că este el. Era mai mult o umbră, dar contururile îl arătau exact ca în fotografiile din manualele școlare, cu pălăria aceea înaltă și cu tunica lui militărească încheiată strâns până sub bărbie. Mai avea și un baston subțire cu care ciocănea rar în asfalt.

Ce m-a surprins în primul rând la el au fost statura măruntă și expresia de tristețe iremediabilă, cum însuși ar fi spus, căci mi-l imaginasem tot timpul ca pe un bărbat înalt, elegant, surâzător, foarte apropiat de fizionomia și energia lui Cary Grant în momentele lui de seducătoare jovialitate pe ecran. E drept, știam dintr-o fotocopie a brevetului său militar că la încorporare – la prima încorporare, cea din Al Doilea Război Balcanic – măsura 1,62 metri, dar până să-l văd aievea, pe Copou, cifra aceea n-a schimbat nimic în imaginația mea.

Purta pantofi cu un desen particular, făcuți la comandă, cu tălpi groase și tocuri neverosimil de înalte. Parcă ieșise precipitat din casă, alungat de un pericol iminent, și încălțase la nimereală o pereche de încălțări nepotrivite. Așa arăta. Te-ai fi așteptat să cadă în orice moment de pe piedestalul tocurilor, în fund, ca o fetiță ce probează pentru prima oară, pe ascuns, pantofii de gală ai mamei; dar mersul lui sigur pe cataligele lăcuite vădea un exercițiu îndelungat și o capacitate uimitoare de a-și ignora disproporția încălțărilor. Pălăria, de asemenea, avea o calotă neobișnuit de înaltă. Între pantofi și pălărie, tunica lui cazonă alungea formele trupului mărunt dând iluzia unui bărbat, dacă nu bine făcut, cel puțin așezat în limitele acceptate de orgoliul masculin și tolerate de năzuințele firești ale femeilor.

122071          Pășea trist pe trotuar, iar lumina subțire a lunii, lipindu-i pe față umbrele ramurilor de tei, îl făcea să pară și mai abătut. Ochii cu priviri agere, de viezure, așa cum apăreau în fotografiile știute de mine, erau acum imobili și stinși. Gura i se uscase într-un rictus dur, negru.

Acela era oare chipul poetului care a scris atâtea texte pline de umor?

– Da, de obicei așa e George: trist ca o casă pustie, mi-a șoptit Demostene Botez, trecând iute pe lângă mine. Vezi că am scris asta în „Memorii“, a mai strigat el înainte de a se topi în lumina unui felinar. Și exact în clipa aceea m-am trezit cu volumul de memorii în brațe. Ediția din 1970, de la Editura Minerva, pe hârtie modestă, mirosind așa cum miros cărțile vechi: a nerăbdare, a mister, a bucurie. Cartea s-a deschis la pagina 395 și, ca niciodată, am citit dintr-o singură privire, asemenea personajului fabulos jucat de Dustin Hoffman în „Rain Man“, tot textul:

„Topîrceanu era un mare singuratic. (…) Și încă unul care se complăcea în singurătatea lui; și-o căuta, și-o aranja, și-o cultiva. Un izolat într-o lume alcătuită de el, mai mult basm decât realitate. Poate că era un mizantrop. N-aș putea să jur că nu era. Sau poate se izola dintr-o discreție excesivă. Aveam impresia că se simțea jenat să știe sau să vadă că se uită lumea la el. Și totuși, îi făcea plăcere admirația oamenilor, a mulțimii, a sălilor pline anume pentru el, de la șezătorile literare la care figura pe afiș. Paradoxal! (…) Era rezervă față de oameni? Era discreție? Era o neîncredere generală pentru speța noastră? Nu știu ce anume. Dar foarte greu își dăruia căldura sentimentului. Poate că în în sinea lui aplica și în viață ceea ce practica și în versuri, și anume acea autofrânare a sentimentului printr-o persiflare lucidă și rece.“

Apoi am găsit în text exact ceea ce vedeam și eu cu ochii mei, pe stradă, încât nici nu mai știam dacă totul se întâmplă aievea, în Iașul real, animat magic de o lună suverană, sau mă aflam în lumea ireală a cărților:

„Rar îl puteai vedea pe stradă cu cineva. Era totdeauna singur, cu pasul legănat, cu bețișorul subțire, poate chiar fredonând ceva. Mergea singur într-o amuzantă contemplare; conștiința de a se bucura de tot ce vedea cu un sentiment de libertate asemănător cu ceea ce bănuim noi păsărilor cerului.“

Am privit cu emoție peste drum. Exact așa era poetul: ca în carte.

O întâlnire cu însuși George Topîrceanu este o ocazie uriașă chiar pentru un ziarist, obișnuit prin natura muncii lui să ajungă în privirea vedetelor de sezon, care fascinează lumea, dar și a marilor personalități, care fasonează lumea.

topirceanuMi-am făcut curaj și m-am zvârlit în șuvoiul lent și mut al Copoului, un vălmășag de automobile vechi și noi, trăsuri legănându-se agale pe arcuri, trase de cai somnolenți, trecători de ieri și de azi în costume variate, aproape totul dintr-un veac de mode și capricii vestimentare, domni și doamne la braț, tineri încremeniți în sărut, bătrâni cu căței, funcționari grăbiți, studenți mâncând din mers șaorme contemporane sau pachețele învelite în ziare vechi, după timpul fiecăruia. Mi-a fost ușor să mă strecor printre toți și să ajung pe celălalt trotuar, la doi pași în spatele poetului. Nu puteam rata ocazia unui interviu, fie și unul scurt, din mers, ori a unei fotografii cu care fără îndoială aș fi făcut senzație în presa română: Topîrceanu trecând pe sub bannerele FILIT!; Topîrceanu alunecând nepăsător pe lângă o Dacia Logan! Topîrceanu făcându-se că nu-l vede pe Garabet Ibrăileanu, binefăcătorul său literar, care tocmai ieșea de la Universitate. Am constatat că aveam aparatul de fotografiat la mine și nici nu m-am întrebat de ce-l luasem când ieșisem în fugă, strict ca să-mi iau ceva de mâncare de la chioșcul non-stop de lângă Universitate (ah, acest obicei patogen al ziariștilor de a mânca pe apucate, când au și ei timp, mai ales noaptea!). După câțiva pași prudenți în spatele poetului, cu mare sfială, l-am depășit discret și m-am postat în umbra zidului Universității. Febril, mi-am reglat aparatul pentru lumina aceea argintie, la sensibilitate mare. Poetul venea exact în capcana obiectivului. L-am fotografiat în rafală, cale de câțiva pași, și în decor, și în prim-plan. Când a ajuns în dreptul meu, am ascuns aparatul la spate. N-aveam nicio îndoială că l-ar fi enervat bâzâiala nocturnă a unui paparazzo modern. M-am proțăpit în fața lui și l-am salutat din cap, chiar am exagerat plecăciunea, știind că-i face plăcere, și am rostit tare, atât cât mi-a îngăduit vocea sufocată de emoție, să audă și oștenii lui Ștefan cel Mare adunați vizavi la simigerie, și poeții mărunți ai secolului XIX, îngrămădiți pe treptele Universității:

– Vă salut cu respect, domnule George Topîrceanu, poet nemuritor! Vă admir, să știți! – am adăugat repede, pentru că doar ce aflasem de la Botez că îi plăcea admirația anonimilor și nu puteam renunța la această armă importantă pentru cucerirea maestrului.

George Topîrceanu și Otilia Cazimir

George Topîrceanu și Otilia Cazimir

S-a oprit deodată,  țeapăn ca o jucărie mobilă din care la un moment dat sare o piesă de bază. M-a privit bănuitor pe sub borul pălăriei, cu acea strălucire în ochi, brusc înviată, pe care i-o știam din fotografii. Părea mirat că îi era întreruptă alunecarea lină pe trotuar. După momentul de surpriză, un zâmbet palid i-a descleștat buzele subțiri.

–  Chiar mă cunoașteți! Păreți a fi un om al timpurilor din urmă, când manualele școlare mă cam evită, și totuși… Ce surpriză! Bună seara, dragă domnule! – dă-mi voie să-ți spun așa. Mă bucur să te întâlnesc. Vasăzică mă cunoști, zici…

– O, cum să nu, cum să nu? Nu există om în țara asta să nu fi auzit măcar de dumneavoastră. Vă știu nu doar pasionații de literatură, dar și elevii cei mai refractari la poezie, precupețele, maneliștii, analfabeții, toată lumea. Oh!… iertați-mi înflăcărarea!… Cărțile dumneavoastră se editează cu mult succes în continuare…

– Și le citesc și analfabeții?

– Nu, ei vă știu de pe Internet. Sunt și filmulețe cu dumnevoastră. Reușite, să știți. Instructive.

– Ah, Internetul ăsta… Ce porcărie! Mi-a arătat într-o seară amicul Grigore T. Popa, că el e mai priceput la tehnică. Cică acolo, pe Internet, lumea mă știe mai ales ca autor al unui text mizerabil, „Balada…“.

–  „Balada piz…“…

cartex-Balade-vesele-si-triste---George-Toparceanu-Editia-I– O, tăceți, tăceți, vă rog! Mi-e și rușine să aud cum se cheamă. Dar eu n-am scris niciodată o baladă despre sexul femeiesc: nici veselă, nici tristă, nici nimic. E pur și simplu o grosolană contrafacere literară. Dar ce zic eu literară, Dumnezeule, oare unde-mi stă mintea? Că n-are nimic dea face cu literatura. E o mizerie pe care mi-o face posteritatea punându-mi în cârcă povara acestui text infect. Ideea baladei n-ar fi rea, dacă ai vrea să compui niște versuri de spus între prieteni, la chef, cum fac alde Codreanu și Păstorel, când se-adună caracuda scriitorimii la Academia Liberă ca să se îmbete cu maeștrii. Dar eu nu fac așa ceva. Versificația e execrabilă. N-aș fi scris ceva atât de prost nici măcar în copilărie.

– Asta se știe deja. Ion Simuț a lămurit de mult chestia asta în  „România literară“ din februarie 2008, în articolul „Topârceanu pornograf?“.

– Da? E bine atunci. Articolul ăsta mi-a scăpat.

– Dar cum, dumneavoastră citiți presa literară contemporană? Contemporană cu mine, vreau să spun…

– Domnule, într-un anume sens sunt și eu contemporan cu presa vremii dumitale, din moment ce, iată, posteritatea mea literară se întinde până în zilele acestea… Citesc, cum să nu citesc? La chioșcuri nu se mai găsește presă literară din timpurile dumitale, aproape a dispărut – cu regret trebuie să spun…; dar ocolesc chioșcurile presei, pline acum de aceste jocuri numite integrame, facile, pentru minți commode, și intru când vreau la Biblioteca Centrală Universitară, citesc de acolo ce vreau. Dar articolul ăsta mi-a scăpat. Cum ziceai că-l cheamă pe autor?

– Simuț. Ion Simuț. El dezvăluie în articol că un blogger oarecare… Știți ce e ăla un blogger, nu?

– Știu, sunt la curent cu decăderea artei scrisului.

– Deci un oarecare blogger a conceput textul ăla sau poate l-a cules din folcorul urban și l-a periat, l-a făcut să semene cu ceva scris de dumneavoastră și…

– Dar nu seamănă! – a replicat violent poetul lovind cu vârful bastonului în tocul înalt.

– Dar prostimea nu-și dă seama. Cititorii dumneavoastră nu pot fi înșelați.
„Nu e necesară o competenţă deosebită de istoric literar pentru a face expertiza acestui text şi a stabili clar că nu aparţine în nici un caz lui George Topârceanu“, scrie profesorul Simuț. Bloggerul s-a gândit, mai spune Simuț, că „dacă Eminescu a cules folclor licenţios, dacă Ion Creangă a scris atât de cunoscuta «Poveste a poveştilor», de ce nu ar fi credibil ca un alt scriitor popular, George Topârceanu, să se fi ilustrat în domeniul literaturii pornografice? Ipoteza nu e lipsită de ingeniozitate. Nenorocirea e însă că se răspândeşte cu repeziciune un fals, că numele unui clasic e amestecat, fără nicio justificare reală, într-o mizerabilă literatură pornografică“.

– Așa, așa! Foarte bine le zice acest domn!

romania literara

„România literară“ Nr. 4/ februarie 2008, în care Ion Simuț a publicat articolul „Topârceanu pornograf?“

Îi citam cu precizie fragmente substanțiale dintr-un articol pe care nu-l citisem decât o dată și lucrul ăsta mi se părea cel mai firesc din lume. Cuvintele îmi veneau fluent, vorbeam cu însuflețire, așa cum uneori spun în somn lucruri atât de frumoase, încât la trezire îmi pare rău că nu le pot pune pe hârtie.

– Sunt încântat, domnule, că știi atâtea lucruri despre mine, unele pe care, iată, nici măcar eu n-am apucat să le cunosc.

– Și eu nu sunt decât un mărunt cititor de poezie! Ați fi mirat ce mulți copii știu destule lucruri despre dumneavoastră, versuri și amănunte biografice… Dacă vă spun că sunteți o vedetă… în sensul bun al cuvântului, adică… mă-nțelegeți… Doar unul sunteți dumneavoastră, nemuritorul autor al „Rapsodiilor de toamnă“, „chiriașul grăbit al literaturii române“.

– Ăsta e titlul unei cărți despre mine. O știu. Am răsfoit-o în bibliotecă. Autorul e Liviu Grăsoiu, nu?

– Exact. Editura Crater, 1999.

Părea din ce în ce mai încântat de întâlnirea cu mine. De fiecare dată când arătam că știu ceva despre el, chiar lucruri cu lustru școlar, din manuale, privirea i se umplea de mândrie. Apoi, cu o scânteie în ochi, m-a oprit din turuială și m-a întrebat zâmbind, măsurându-mă din ochi din din creștet până în tălpi:

– Stai așa! Oare am această plăcută surpriză? Nu cumva chiar dumneata ești Liviu Grăsoiu?

– O, nu, nu, așa arăt eu, dar mă cheamă altfel.

 

Casa memorială George Topîrceanu din Iași

Casa memorială George Topîrceanu din Iași

M-am prezentat și i-am spus că mă aflu în Iași cu o bursă de la Muzeul Literaturii Române tocmai ca să scriu un articol despre el, poetul „Baladelor vesele și triste“, și iată ce întâmplare fericită să-l întâlnesc în persoană!

Mi-a întins mâna, o mână mică și rece, de domnișoară lipotimică, și mi-a urat succes. În aerul răcoros al nopții, un fir de căldură s-a înnodat între noi. Ne-am dat întâlnire pentru noaptea următoare, la BCU, să-i arăt articolul lui Ion Simuț și câte ceva pe Internet, chestie la care, cum a mărturisit, nu se pricepea deloc și s-ar fi bucurat de un ajutor.

– Sper să țină luna cu noi, am spus la despărțire.

– La cât am scris despre ea, sigur îmi va face această favoare.

 

***

filitFragment dintr-un eseu vesel și trist, pentru copii mici și mari, scris cu ajutorul unei rezidențe FILIT la Muzeul Literaturii Române din Iași.

 

 

 





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Comments (2)

  • Petcu Irina

    Ai avut parte de o experienta pe cinste . Bravo !

    Răspunde
  • Emil

    Superb. 🙂
    Personal, aşa l-am descoperit pe Ion Pribeagu / Isac Lazarovici, Nu sunt un pasionat al poeziei, dar când am primit un mail care îmi împărtăşea poezia „Bunicuţa lui Pandele” ca aparţinându-i lui Păstorel, mi s-a părut ceva forţat acolo şi m-am pus serios pe googlit. Până am găsit şi m-am lămurit cine este cu adevărat autorul.

    Răspunde

Leave a Comment

Scroll to top