Cum să enervezi un polițist

Veneam cu bicicleta la vale pe Copou, pe la miezul nopții. Vâjjj!

Șase kilometri de coborâre continuă, de la pădurea Breazu la Fundație. Nici nu trebuie să mai pedalezi. Bicicleta, iapă nărăvașă, se adapă cu gravitație și înfulecă asfalt. Câteva denivelări, doar cîteva, le scuipă printre dinți. Trebuie să o strunești din când în când. Altfel, n-apuci să vezi nimic din frumusețea nocturnă a Iașului. Școala Normală, liceul Adamachi, casa Sadoveanu, Agronomia, Parcul Expoziției aproape că se leagă, în viteză, una de alta. Ce senzație!

Pe la Regiment, un polițist îmi face semn să opresc.
M-o fi luat radarul? Vrea o șpagă, sau ce? Poate doar o șicană așa, de plictiseală.
‒ Bună seara.
Gradul, funcția, bla-bla-bla, nici n-am reținut cum îl cheamă.
‒ Sunteți în regulă? Mai devreme a căzut un biciclist chiar aici.
‒ Sunt în regulă.
‒ Văd că cască aveți…
‒ Am.
‒ Far aveți…
‒ Am. E super-tare. Bate la 50 de metri, are fază lungă, fază scurtă, clipește…
‒ Stopuri la spate aveți…
‒ Am.
‒ Sonerie…
Sun de două ori. Este!
‒ Ochi de pisică…
‒ Și ochi de pisică. Și în spate, și pe spițe, la roata din față.
‒ Asta e bine. Pentru siguranța dumneavoastră. E periculos noaptea.
‒ Da, este. Și ziua la fel.
‒ Văd că aveți și vestă reflectorizantă…
‒ Cam am.
‒ Păi văd că aveți de toate!
‒ Da, am de toate.
‒ Atunci, dați-i bătăie! Plimbare plăcută.
‒ Vă mulțumesc.
‒ Deci nu vă lipsește nimic.
‒ Nu.
‒ Nimic, nimic.
‒ Nu.
Și am plecat.
Uneori sunt de-a dreptul enervant.