Dumnezeu a trimis câţiva nigerieni să-i creştineze pe români Reviewed by Viorel Ilișoi on . Câțiva misionari ai Bisericii Creştine Răscumpărarea Domnului, din Nigeria, au deschis o filială în Bucureşti. S-au stabilit în ultimul bloc de la Păcii, pe stâ Câțiva misionari ai Bisericii Creştine Răscumpărarea Domnului, din Nigeria, au deschis o filială în Bucureşti. S-au stabilit în ultimul bloc de la Păcii, pe stâ Rating: 0
You Are Here: Home » REPORTAJE » Dumnezeu a trimis câţiva nigerieni să-i creştineze pe români

Dumnezeu a trimis câţiva nigerieni să-i creştineze pe români

Câțiva misionari ai Bisericii Creştine Răscumpărarea Domnului, din Nigeria, au deschis o filială în Bucureşti. S-au stabilit în ultimul bloc de la Păcii, pe stânga, cum ieşi spre Piteşti. E acela cu BRD şi bancomat la parter. Ei stau la etajul trei. E un apartament de patru camere, toate pline de negri mai mici sau mai mari, care apar şi dispar ca nişte năluci.

Dacă vrei să fii creştinat, dacă vii doar din curiozitate sau cu altă intenţie, nu contează, locatarii te întâmpină zâmbitori, dezvăluind câte un pumn de dinţi albi, într-un fel familiar, de parcă te-ar cunoaşte din Nigeria natală.

Oricine e binevenit la slujbe. Și cei aduși de un membru mai vechi, și vecinii, dacă n-au treabă pe-acasă, și curioșii care au aflat de Răscumpărarea Domnului de la misionarii care mișună prin oraș sau din fluturașii lipiți pe stâlpi. Mă număr printre aceștia din urmă. Tocmai încercam să dezlipesc de pe stâlp hârtiuța cu adresă și număr de telefon, când un domn de culoare a apărut ca din pământ și mi-a umplut brațele cu pliante.

Grup de nigerieni, adepți ai Bisericii Creștine a Răscumpărării Domnului (Sursă foto: Facebook și Wikipedia)

Doi bătrâni stau în ușă ținându-se de mână, se uită într-o parte și-n alta nedumeriți. Se așteptau să găsească o biserică, dar au găsit un apartament într-un bloc comunist. Bărbatul are în mână un fluturaș albastru primit pe stradă de la misionari.

– Să vedem și noi care-i treaba, zice el către nevastă, încercând să justifice pentru amândoi prezența lor acolo.

O fetiţă de vreo șase-șapte ani îi preia pe oaspeți de la ușă, îi conduce în capela improvizată în sufragerie. Tot timpul zâmbește, părând că ține în gură o proteză de box albă.

Sunt într-un grup de trei femei sosite odată cu mine, cu liftul. Toate în pragul bătrâneții, acea bătrânețe fără nădejde a pensionarilor săraci, toate purtându-și hainele din vremurile bune, atinse și ele de trecerea anilor.

Fetița merge înaintea noastră pe un coridor în L, pășind fără să privească peste încălțări,  sacoșe, haine înșirate pe jos, peste tot. E o dezordine generală. N-aș fi surprins să aflu că în credința acestei biserici e interzis să faci curățenie. Poate că lucrurile trebuie lăsate la locul lor, așa cum pică, ca să nu le răscolești sufletul.

Trecem prin fața unei băi cu oglinda opacizată de stropi de spumă uscați. Veceul urlă la noi cu o gură îngălbenită.

Ajungem în capelă, adică în sufragerie. Miroase, ca peste tot, a pipi şi a praf, a câine plouat. Pe un perete, o tablă neagră, acoperită cu litere scrise cu creta. De bună seamă, copiii care au mâzgălit peste tot pereţii şi uşile învaţă să scrie, ei au umplut tabla. În cealaltă parte e o combină frigorifică unde, cum se va vedea la sfârşit, se păstrează sfânta împărtăşanie. În rest, scaune de plastic şi multe calculatoare şi imprimante din primele generaţii, prăfuite, stivuite alandala. Prea multe. Or fi de la ajutoare.

Sunt câteva scaune rabatabile așezate pe două rânduri. Mă așez într-o margine, poziția perfectă pentru cazul că la un moment ar trebui s-o iau la goană. Nu știu la ce ritual urmează să asist. Locurile sunt ocupate de câțiva de-ai noștri și de câțiva africani. Lejer îmbrăcați africanii, ca tocmai ieșiți de sub plapumă.

O negresă meditează de ceva vreme în picioare, sprijinindu-se cu palmele de un pupitru dirijoral. Alături, într-un fotoliu, meditează un bărbat semănând – dar să zici că e chiar el! – cu Sidney Poitier în „Ghici cine vine la cină?“.

În dreapta, John (Sidney) și Felicia, cei chemaiți să-i recreștineze pe români

Meditaţia intensă o face pe femeie să tremure din tot trupul. Tot mai tare. Fiecare parte a corpului clocotește în felul ei, ai zice că femeia e bombardată pe dinăuntru cu niște mingi de golf. Mă uit cu atenție să văd dacă nu se stimulează pe ascuns cu vreun cablu electric. Nu văd nimic. E clar, e un tremur autentic. De o frecvență incredibilă.

Deodată tremurul încetează și femeia deschide ochii, privește năucă peste capetele credincioșilor. Cei doi bătrâni, ținându-se în continuare de mână, se uită la ea încurcaţi, nu știu dacă să-i sară în ajutor ori dacă ar trebui să înceapă să se roage, să facă o cruce, ceva.

Negresa începe să cânte într-o limbă străină, foarte apropiată de engleză, din care răzbat când şi când şi cuvinte româneşti. Alți confraţi de-ai ei se adună de prin apartament, care probabil e mult mai mare decât părea la prima vedere, de vreme ce poate adăposti atâția oameni, şi încep şi ei să cânte. Încet, să nu se supere vecinii. Și se leagănă ușor ca spicele în vânt.

Pe muzică îşi face intrarea traducătorul – alb, român, numit Bradăr de ceilalţi, un tip de vreo 30 de ani, înalt, uscat – şi anunţă în româneşte că Duhul Sfânt s-a pogorât în sufragerie şi că are un plan pentru fiecare dintre cei prezenţi.

Mă uit în jur, mă uit în sus, spre lustra cu patru brațe, fiecare cu un soare de 100 de wați.

– Duhul Sfânt e aici! – strigă tare Bradăr, văzând că încerc să identific duhul în incintă.

– Duhul Sfânt e aici! Duhul sfânt e cu noi! strigă credincioșii în cor.

Când vocile tac, din bucătărie se aude clocotul unei oale pe aragaz.

Vorbește întâi femeia vibratilă, apoi Sidney Poitier. Ei vorbesc în engleză, un anume fel de engleză, iar traducătorul, Bradăr, tălmăcește totul în română, simultan. Un anume fel de română.

– Domnul vrea să veniți toți la biserică… aicea… la noi… care Domnul… Duh Sfânt! Oh, primește! Că trebuie să putem… ca să vrem… să ne rugăm nu fiecare separat, în separație, ci toți împreună, aici. În părtășie. Să facem părtășie. Asemenea… Astfel vocile noastre se vor… Se aude mai bine în cer. Milă! Milă! Milă! La venire să aducem cu noi măcar unul, un prieten, o rudenie, ca să audă de la Domnul glasul care este adevărat.

– O, Doamne, Domnul meu, cât de minunat e numele Tău! În toată lumea, numele Tău e excelent! – zice Sidney prin gura lui Bradăr.

– Excelent! repetă cu jumătate de gură credincioșii români, în vreme ce africanii, cu pumnii încordați, cu capetele date pe spate, în extaz, slobod un „excelent” viguros.

Trei bătăi scurte se aud în calorifer. Apoi sună cineva la ușă. Unul din casă merge să deschidă.

– Futu-vă-n cur! se aude o voce, cu patimă. Apoi zgomotul ușii închizându-se tare.

O mârâială îndrăcită răzbate prin ușă.

John și Felicia Adegbenjo, doi apostoli simpatici, pe urmele Apostolului Andrei

Preoteasa neagră încearcă să ignore incidentul. Duce mâinile la piept și inspiră adânc. Pieptul uriaș tinde să ocupe interiorul.

– Fraților, să ne rugăm tare, dar mai încet! – îndeamnă ea prin Bradăr.

Bradăr nu e tocmai ceea ce ar trebui să fie un traducător. Adică e și predicator puțin. Își ia o libertate mult prea mare față de original. Fie spune altceva, fie mai pune de la el. Preoții, doamna și domnul, zic două vorbe, el traduce zece, înșirând toate sinonimele care-i vin pe limbă, mai invită și familia de cuvinte. Se avântă în predică, tot mai aprins, mai patetic, până când intră într-un fel de transă, gesticulează febril, se scutură din tot corpul, strânge pumnii, se învinețește la față.

Din cauza reacției dure a vecinului, slujba e scurtată drastic. Preoteasa ne invită pe toți să ne împărtășim cu Fanta și cu Sprite din lada frigorifică, foarte reci, și cu fursecuri de casă. Un fel de turte dulci, de fapt, dar nu prea dulci, și nici prea turte, ci mai mult cocoloașe. Credincioșii români, mai toți la vârsta pensiei, golesc repede platoul. E chiar o minune cum reușesc atât de repede. Apoi lasă câte un leu pe farfuria în care se strâng daniile.

Fetița ne conduce spre ieșire. Tot zâmbitoare. Are nasul turtit, pare că merge tot timpul cu nasul lipit de un geam nevăzut. Nu zice niciun cuvânt. Zvârle dintr-o mână în alta un cartof fiert. Aha, deci cartofii se auzeau bolborosind în oală când ne rugam noi!

Astfel de slujbe se țin, în apartamentul din Militari, marțea și vinerea. Sunt mai mult rugăciuni în familie, la care pot să vină și câțiva din afară. Nu prea mulți, ca să nu se supere vecinii, cum s-a întâmplat și în seara asta, și încă într-un mod atât de brutal, deloc în acord cu ospitalitatea românească. Slujbele cele mari, adevărate, prin care nigerienii îi creștinează pe români, se țin duminica în sala de festivități a Școlii Generale 162, din Giulești.

– Frate Vaiorel, tu venit la Giuleste domenico, please! mi se adresează direct preoteasa.

– Promit, zic tare, și profit de atenția ei ca să îi mai cer un pahar de Fanta fiindcă anafura, sau ce-o fi fost aceea, a fost cam cleioasă și mi s-a lipit de dinți un strat gros de aluat. Îmi aduce chiar ea un pahar de suc și îmi întinde și un cartof fiert, gata cojit. E excelent. Fierb africanii ăștia niște cartofi de te lingi pe degete! Ce-i al lor e al lor.

– Delicios! zic, iar doamna primește complimentul cu vădită plăcere. Aș fi vrut să spun „roșind de plăcere”, dar la africani nu merge expresia asta.

Despre școala 162, din marginea Giuleștiului, s-a vorbit mult în presă. De aici a fost dată afară din învățământ o profesoară, pentru prima dată în istoria postdecembristă, pentru că a bătut o elevă. Am găsit ușor adresa.

Duminică, pe la 10 dimineața, intru în curtea școlii. Dau un ocol scurt pe la intrarea profesorilor, unde un paznic lung stă de-a latul. Fac repede rost de numărul de telefon al directorului Dorin Stoican.

– Avem contract cu nigerienii, spune directorul la telefon. Obținem niște venituri extrabugetare care pentru noi înseamnă ceva… Cumpărăm consumabile pentru birotică. Fiind o şcoală de cartier, la licitaţie nu s-a obţinut mai mult. Nigerienii sunt nişte oameni foarte cuminţi şi mai civilizaţi chiar decât locuitorii din cartier, desfăşoară în sala de festivităţi programe culturale, cântă, spun poezii. Şi chiar dacă ar fi vorba de o sectă şi de activitate religioasă în şcoală, nu e o problemă, fiindcă este duminica şi nu interferează cu activitatea şcolară.

Nigerienii care au vrut să-i creștineze pe români au căpătat cetățenie canadiană

Legea învăţământului interzice clar, în articolul 11, alineatul 3, orice formă de prozelitism în şcoli. Dar dacă directorul zice că e vorba doar de activități culturale, așa o fi. Și dacă e și un contract semnat…

Un african zvelt, foarte amabil, mă îndrumă spre sala de festivități.

Altfel sunt slujbele aici, la școală. Doar începutul e ca în apartament.

Femeia-pastor se roagă în tăcere până începe să tremure. Sidney meditează pe scaun, vibrează imperceptibil. La final se bea doar Fanta, fără Sprite, călduță, iar în loc de fursecuri de casă credincioșii se împărtăşesc cu napolitane Natty cu cacao, din alea micuţe.

Întâi, ca diferență, sunt mai mulţi enoriaşi, vreo 40. Şi toţi cântă cu nişte voci care, numai ele, sunt de ajuns pentru a te face să vii la slujbe. Tare frumos cântă! Este printre ei un tenor, mai ales, care cu siguranţă ar deveni Costel Busuioc al Nigeriei dacă televiziunea din țara lui ar face un concurs „Nigerienii au talent”. Apoi, toată această cântare pe trei voci este amplificată de boxe la care nici nu te-ai fi putut gândi în apartamentul din Militari. Plus că nigerienii au un talent uimitor de a scoate sunete cu orice parte a corpului: pocnesc din degete, bat din picior şi din palme, gem, cloncănesc cu limba, pocnesc din buze, mpa! mpa! mpa! şi sună din tamburine. Efectul e o stare generală de delir care se instalează repede chiar şi în inimile românilor; deşi nu cântă,aceştia repede încep să se unduiască în ritmul muzicii, ridică braţele în aer şi strigă: „Hallelujah“ odată cu predicatorul, ridică palmele în sus spre a primi Duhul Sfânt, se roagă cu patimă până încep și ei să tremure puțin.

Femeia-pastor, acum îmbrăcată în haine ţesute cu fire şi cu mărgeluţe strălucitoare, se prezintă, din nou prin Bradăr Gură de Aur: ea e sora Felicia. Felicia Adegbenjo . Ea a fost trimisă de Dumnezeu să-i creştineze pe români, iar pe cei deja creştinaţi să-i atragă la Răscumpărarea Domnului şi să-i înveţe să se roage. Nu în şoaptă, la icoane, ci cu toată forţa, ca să audă Dumnezeu. Cât mai tare.

– Tare, hai! Duh!

– Duh! Duh! Duh! Aleluia! strigă credincioșii.

John și Felicia Adegbenjo la filiala din Canada

Trebuie să ne rugăm tot timpul şi cu convingere, mai spune sora Felicia. Dacă rugăciunea e rostită cu voce tare, strigând chiar, Dumnezeu o identifică mai mai bine în larma de pe pământ. De aceea trebuie să strigăm cât de tare putem.

Nu doar rugăciunea puternică ajunge sigur la Dumnezeu, ci și rugăciunea din mers.

– Eu noaptea merg câte șase staţii de autobuz pe jos şi mă rog – mărturiseşte sora Felicia, ajutată de Bradăr, care traduce stâlcit în româneşte, deşi e român. De fapt se cam se alintă, vorbește ca fotbalistul Răducioiu, care, după numai trei luni de stat în Italia, la prima întoarcere nu-și mai putea stăpâni italienismele și accentul.

– Merg prin oraş şi mă rog pentru tot poporul român, spune Felicia. Împart fluturaşi şi îi chem pe români la rugăciunile noastre. Poporul român… în părtășie… să aibă cunoașterea lui Dumnezeu. Poporul român e creștin, dar nu cum trebuie. Este vremea Răscumpărării Domnului. În viitor trebuie să fie la fiecare casă din lume un credincios de-al nostru.

– O, Doamne, Domnul meu, cât de minunat e numele Tău! În toată lumea, numele Tău e excelent! – strigă iar Sidney, exact ca în apartament.

Sidney Poitier, pe numele său John Olayide Adegbenjo, e soţul Feliciei. Spune și el, în dulcele grai englezesc, că rugăciunea din mers e mai bună. Bărbaţii se întâlnesc vinerea la miezul nopţii în Piaţa Unirii, la McDonald’s, şi de acolo pornesc apostoliceşte pe un traseu oarecare.

– Vineri am mers pe jos până la Gara de Nord, spune John. Pe drum ne-am rugat, la oamenii pe care i-am întâlnit le-am vorbit de Dumnezeu. Și câțiva au venit după noi. La gară când am ajuns, eram mai mulți. Frații mei, vă rog să veniți cu noi vineri noaptea. Să mergem împreună să dăm mesajul lui Dumnezeu pe străzi.

Mai sedentari, românii nu prea s-au convertit. Lor le place să se roage de pe loc, mai ales din picioare, spune sora Felicia. Ea şi-a început misiunea sfântă în România în 2002 şi până acum a adunat 80 de credincioşi, din care numai vreo 20 sunt români, și nici ăștia nu prea vin la slujbe, iar restul nigerieni, mai ales studenţi.

Biserica Creştină a Răscumpărării Domnului a fost înfiinţată în Nigeria de pastorul neoprotestant Josiah Akindayomi. În 1952, Dumnezeu i-a vorbit personal pastorului şi i-a revelat dreapta credinţă. Numele noii biserici i s-a arătat scris pe o tablă. În 1980, puţin înainte de moartea sa, padre Akindayomi a mai vorbit o dată cu Dumnezeu, care i-a spus să-şi aleagă un succesor tânăr, educat, şi care să nu fie membru al Bisericii. Uitându-se în jur, întemeietorul l-a văzut pe tânărul matematician Enoch Adejare Adeboye, lector la Universitatea din Lagos, şi l-a desemnat urmaş al său. Sub Adeboye, Biserica Răscumpărării Domnului a ajuns să aibă 2.000 de lăcaşuri de cult în Nigeria, cu peste 14 milioane de credincioși, iar misionarii au strâns încă pe atâția adepți din aproape toate țările lumii, inclusiv în România, unde au deschis filiale în.

Enoch Adejare Adeboye, Supraveghetor General al Bisericii Creștine a Răscumpărării Domnului

În ţara noastră, spune John, biserica nigeriană activează prin intermediul Asociaţiei Mântuirii lui Hristos, reprezentată de inginerul Odusote Ayodele Adekunle. Liderul a absolvit facultatea de Forajul Sondelor şi Exploatarea Zăcămintelor de Petrol şi Gaze din Ploiești, în 1976, iar în 1993 a căpătat cetățenia română.

Ani la rând, slujbele s-au ţinut într-un garaj din Giuleşti sau în containere închiriate. Pe atunci, s-ar putea spune, lui Dumnezeu îi plăceau tabla și spațiile mici. Din decembrie 2007, credincioșii Răscumpărării și-au mutat rugile săptămânale la școala din Giulești. Și asta, speră sora Felicia, va atrage mai mulţi credincioşi. La ultima slujbă – atât de frumoasă! – patru studenţi de prin părţile Sucevei au semnat adeziunea la Răscumpărarea Domnului.

Sala de festivităţi a Şcolii 162 nu are decât un dezavantaj: planşele de pe pereţi, cu evoluţia şi răspândirea animalelor pe pământ, alcătuiesc un cadru darwinist în contrast cu predicile nigerienilor. Oricum, e mai bine decât în containere. E o sală de 200 de metri pătraţi şi nu costă decât 5 euro pe oră. Sumă pe care nigerienii chiar o plătesc, nu se prefac.

De prefăcut, se prefac doar la cheta finală. Pastorii Răscumpărării – pentru că aproape toţi sunt pastori – îşi predică unii altora cu sinceritate. Dar la sfârşit, când se face cheta, ei nu mai sunt aşa de sinceri şi doar se prefac că pun bani în căciuliţa cu mâner – ca o plasă de fluturi – în care se strâng banii. Bagă mâna goală în plasă, cu degetele strânse ghioc, și lasă să pice nimic. Felicia ajunge la fundul sălii cu câțiva lei de la români. Nu mai mult decât acei 5 euro pentru chiria sălii. Și ea e fericită cu atât. Un zâmbet mare și alb o ia mereu înaintea ei.

(Într-o formă comprimată și mutilată de un aranjament în pagină aberant (casete, casetuțe, „timbre”, citate etc.), reportajul a apărut în „Cotidianul”, în aprilie 2008. Aici e textul original, integral. Fotografiile și filmul de la slujbele nigerienilor au dispărut odată cu site-ul vechi al ziarului. Sper să le recuperez cândva. V. I.)





Donație unică
Donație recurentă

Virament în euro

Cont:
Viorel Ilișoi, RO11BRDE410SV36280504100 EUR
Deschis la : BRD-Groupe Société Générale, Agenția Gara de Nord, București
Cod SWIFT: BRDEROBU

Virament în lei

Cont:
Viorel Ilișoi, RO20INGB0000999903842333 RON
Deschis la: ING Bank N.V. Amsterdam, Sucursala
Bucureşti
Cod SWIFT: INGBROBU;
Cod BIC: 606410008.



Leave a Comment

Scroll to top